Ardiana Salihu: Facit

 

Prezență discretă, pe măsura unui talent ieșit din comun, Ardiana Salihu (născută la Priștina și stabilită la Graz) scrie o proză neconvențională – în albaneză și germană – propunând o combinație stranie între distopic și realitate imediată, sarcasm și duioșie învăluită, amestecând într-un mod cât se poate de firesc, sau cel puțin greu de combătut, paradigme și stiluri, calambururi și metafore insolite, trezind în imaginația cititorului instruit sentimente și structuri pe care cotidianul încearcă să le adoarmă.


Miercuri... tremur, mă freamăt... simt suflul adunat de-a lungul săptămânii, simt cum mi se umplu ochii și nu doar ochii. O neliniște incontrolabilă îmi acaparează toată ființa. Mă predau dulcelor închipuiri: în curând mi-o voi face din nou! M-am hotărât să mi-o fac o dată pe săptămână. De ce nu, mă amuză și mă copleșește puterea acestei închipuiri pe care multă vreme mi-o strânsesem undeva în mine ca pe un tabu sacru și, nu rareori o bănuisem a fi o tainică lăcomie, o activitate păstrată numai pentru curajoșii aleși. Accept că gândul de a ți-o face m-a zguduit sălbatic mai ales de la pandemie încoace. Nu-i de mirare: oamenii trebuie să se ocupe de ceva în aceste vremuri grele. Fie și cu chestiuni ce duc sau se transformă în fixații. Oriunde mă aflu și oriunde merg mă urmărește umbra acestui gând. De pildă, văd oameni și mă-ntreb: Oare și-o fi făcut-o? Sau: i-o fi făcut-o civena? Unde, când pentru ultima oară? (Și nu mă sfiesc, nici nu mă simt prost, cum mi se întâmplă, vorba vine, în acele clipe inexplicabile când urmăresc politicieni sau vedete prin media și nu mă pot concentra deloc în ceea ce spun, fiindcă tot timpul îmi imaginez făcându-și-o). Mă calmează poate oarecum și adevărul că în această perioadă ”facerea” a devenit un trend acceptat pretutindeni și se practică fără ezitare în moduri și țări diferite: să ți-o faci când alții te văd; să ți-o faci când alții așteaptă în spatele ușii, să ți-o facă cineva cu mâna lui și alții să privească, așteptând în fața sau în spatele ușii; ba chiar una dintre numeroasele teorii ale conspirației, răsărite masiv în astfel de vremuri, pretindea că în diferite companii sau instituții erau organizate orgii de tip făți-o / fă-i-o, unde cohorte de oameni, în răstimpuri programate cu grijă, într-un chin de admiratori sectanți, așteptau la coadă plini de speranță și răbdare. Altfel spus, multe se întâmplau și nimeni nu mai simțea că ar fi ceva neobișnuit să ți-o faci sau să i-o faci altuia în public. Dimpotrivă, fiecare se simțea cumva provocat, dar și împlinit în felul său.

În ce mă privește, rezistasem vreme relativ îndelungată. Poate fiindcă m-am obișnuit s-o fac pe eroina în lucruri fără niciun sens. Dar poate și fiindcă sunt o persoană oarecum retrasă și nu vreau să mă arunc printre primii în trenduri globale care și așa nu se astâmpără. Dar, până la urmă, și eu am îndrăznit și nu-mi mai e jenă (morala, morala...), nici vreo frustrare față de adâncimile mele lichide; vreau să le mângâi cu drag, ușor, încet, catifelat... De cum mă gândesc acolo, simt cum mi se scurg lichide; uneori îmi amintesc de femeile care nimeresc să și-o facă în timpul scurgerilor ancestrale și nu vor să știe. Pe bună dreptate, căci cu toții / cu toate și-o fac și în acele zile, unele gustând stări deosebit de amețitoare. Din fericire, vor mai avea lunar astfel de amețeli.

Ah, era să uit: primăvara e pe venite. Desigur, miresmele ei mă vor împinge să mi-o fac mai des, ca să pot zbura apoi fericită printre străzi, pe marginea râurilor, printre copaci, să devin un fel de ușoară respirație a lor, un sărut lichid mirosind a beatitudine de libertate, în timp ce caut ștrengărește dacă-n ochii trecătorilor se scrie întrebarea ”Oare și-o fi făcut-o”, și să le răspund tot cu ochii ”Poate da, dar poate nu”... Poate exagerez, dar după atâta timp m-am convins că îi pot distinge fără greș pe cei care și-au făcut-o de ceilalți. Mi se pare că pot citi evidența în nivelul fricii lor, când merg pe stradă, de pildă, în fața sau în jurul tău – cei făcuți pășesc mai lejer: odată cu alte chestii, pare-se să-și fi scurs afară și jena potențială; mai mult: făcuții nu doar par mai mândri, dar chiar te privesc de sus și cu un soi de reproș: ”Dar tu ce aștepți?” sau ”Ai îndrăznit să ieși afară fără să ți-o faci?”, ”Rușine! Iresponsabilitate!” și-și unduiesc turpurile ca să stea cât mai departe, poate datorită faptului că acești făcuți au tendința să creadă că sunt singurii care și-au făcut-o și parcă se tem să nu li se risipească toată osteneala de la o accidentală ciocnire de hormoni în aer. Unii se îndepărtează cu niște pași de dans amator și, îndepărtându-se, lasă-n urmă un surâs viclean, ca și cum ți-ar transmite că ieri seara ți-au văzut pozele deocheate pe internet; alții pleacă în mod demonstrativ, de parcă ar fi într-un marș de protest, fără să-și dezlipească de tine privirile aproape ucigătoare, tu fiind cauza celor mai mari rele ale lumii... Iar cei care potențial nu și-au făcut-o (cine știe de când) arată oarecum ca mine: încearcă să nu fie prea vizibili, dar tocmai din această cauză ies mai mult la iveală; au grijă să pară lipsiți de griji, ceea ce nu e deloc o sarcină ușor de purtat mai ales în locuri publice. Și eu, împreună cu aceștia, nu rareori joc rolul celor ușurați, dar deseori îl joc atât de stângace, încât inclusiv în cazurile în care mi-am făcut-o, uit cum trebuie să mă comport și trezesc suspiciuni peste tot.

Totuși, am înțelegere față de toate părțile, fiindcă sunt vremuri grele și o ușoară nebunie colectivă nu poate face decât bine. Acum, cei mai mulți sunt cumva extraordinari sau izbutesc să-și ascundă atât de bine banalul din ei încât nu se mai deosebesc de cei extraordinari. (Extra)ordinarul s-a amestecat prea mult, nu doar legile se schimbă neîntrerupt, ci și-n legile naturii e cam greu să te sprijini ca pe vremuri.

Nu ezit să bănuiesc că și omul vasăzică a reușit să clatine un sistem de legi invizibile dinlăuntrul său. Făcându-și-o singur? Nefăcându-și-o? Altuia? Prea des? Prea rar? Cum se culcau după aceea bărbații cu soțiile lor – și viceversa? Un adevăr neliniștitor era, între timp, faptul că „facerea” fatală începuse să creeaze foarte rapid dependență. La bărbați și femei, la bărbați și bărbați, la femei și femei. Simt că mă transform într-un fanatic al ”facerii singur” și, deși deocamdată mi-o fac doar o dată pe săptămână, riscul să ajung precum cel mai zelos strat al societății, de două, trei sau de mai multe ori, Doamne păzește, pe săptămână, nu e deloc departe. Mă rog, conform tuturor statisticilor de până acum reiese clar: cu cât mai des să se facă, cu atât mai fericită e societatea, chiar fără a ține cont dacă rezultatul ”facerii” (cumva ar merge și făcăleală) ar fi plăcut sau nu pentru fiecare în parte. Apoi, în cazul multor cupluri, facerea părea să aducă frumoase inovații peste viețile palide în pat... (Așadar, acum și partenerii care, până atunci și-o făcuseră singuri și-n secret, în principal când nu simțeau atracția necesară venită dinspre celălalt, nu mai era nevoie să-și ascundă dorința, dimpotrivă, puteau să și-o facă de câte ori voiau, ba chiar să facă schimb de experiență cu partenerul, ceea ce se înfăptuia cu un soi de laudă aproape copilărească. Mai erau voci care preconizau că omenirea se ducea spre stingere fiindcă din ce în ce mai multe cupluri îndrăgeau arta de te reține față de partener(i). Acum important era cum se simte societatea în general, iar dacă societatea se simțea ușurată, obligatoriu și indivizii aveau să-și tragă foloase. La o asemenea societate pare să fi visat generații întregi: una care împinge membrul să și-o facă singur cât mai des și astfel unul sau mai mulți membri să se simtă bine. Firește, acestea nu s-ar fi raspândit dacă n-ar fi avut sprijinul statelor sau ale guvernelor. De pretutindeni. Sau așa mi se părea mie.

După cât țin minte, la începuturile sale, statul, cu toată puterea din dotare, nu i-o făcea oricui, însă, cum de le-a făcut-o unora, o bună parte a societății a observat liniștirea. Mai târziu, statul nu doar că le-a permis tuturor ”facerea singur/ă”, inclusiv copiilor, dar începuse chiar să motiveze cetățenii să și-o facă cât mai des, unde și când puteau. Unele guri rele afirmau printre dinți că statul și societatea, la un moment dat se topiseră unul în alta. Afirmația se baza pe faptul că treptat statul și societatea ațâțau oamenii chiar să se închidă în case fără a-și pune problema obligațiilor cetățenești și să și-o facă cu cât mai des puteau. Drept urmare, gurile rele speculau și mai îndrăzneț cum că, în curând, ”nefăcuții” n-aveau să îndrăznească să treacă pragul (cei fără case – înspre interior). Dar gurile rele nu erau singurele care se îngrijeau să răspândească neliniști și panic printre oameni. S-a observat în mod curios că, prin marea tulburare globală, mass-media se ridicară ca un singur organ(ism) și, în paralel cu toate necazurile adăugate ale zilei, răpite într-un soi de exaltare mistică, s-au grăbit să coloreze fenomenul cât mai politic posibil. Aceasta parcă le reamintea oamenilor că politica continua să rămână o depravare de neînlocuit în felul ei.

Pe de altă parte, setea societății după ușurare nu se putea potoli, de aceea și statul, până la urmă s-a văzut constrâns să le înlesnească oamenilor ”facerea”, acum fără vreo sugestie sau ordine, chiar fără vreun argument stabil. Mai mult: pentru ”cei nefăcuți” aveau să fie alcătuite reguli, piedici, pedepse, restricții, deci statul nu voia și n-avea nicidecum să permită ca cetățenii să-și aleagă ”nefacerea” de bună voie. Aceleași guri rele s-au simțit împlinite și au început să vorbească despre unele manuale monstruoase cu doar două-trei moduri de a ți-o face, așteptate să inunde curând piața. Se spunea că guvernul descoperise câteva mijloace profesioniste pentru a descoperi dacă o ”facere” fusese realizată în conformitate cu exemplele din manuale, iar dacă se descoperea că nu, tot procesul trebuia reluat de la capăt, cu toată stănjeneala de rigoare. Ceea ce subînțelegea că orgasmelor prefăcute li se apropia sfârșitul, ieșirea din circulație, poate pentru totdauna. Altfel spus, nu era chiar ușor să imiți faptele guvernului, chiar pe cele mai simple, deși la prima vedere și prima auzire totul părea extrem de ușor de învățat.

Îmi amintesc ziua când unii trimiși ai guvernului mi-au făcut-o pentru prima oară: mă cuprinsese o spaimă de neoprit, o jenă, un uhh greoi, fiindcă ocolisem evenimentul și mă simțeam foarte nesigură. Mai vreau să povestesc ceva: până-n acea clipă făcusem ocoluri incredibile ca să scap de ordinul dat de sus și care m-ar fi costat nu puțin. De aceea tremuram ca trestia-n vânt nu doar din cauza exaltării de începător, ci și de teama ca trimișii să nu-și dea seama ca stătusem multă vreme nefăcută. Sigur, știam că mai devreme sau mai târziu avea să-mi vină și mie rândul. Dar că va veni ziua în care o chestiune atât de intimă să se înfăptuiască într-o piață publică – niciodată. Mai degrabă m-aș fi sinucis sau aș fi renunțat la toate beneficiile oficiale, încât să fac așa ceva.

Mi-e jenă să descriu în detaliu cum s-a întâmplat (mai ales privirile voluptuoase ale trecătorilor dimprejur), dar mult mai multă rușine mi-e să accept că, de ți-o va face o dată guvernul cu o mânuță ușoară, cum mi-a făcut-o mie întâia oară, riscul ca să ceri din nou, mai mult, e sigur, și atunci ești mai mult decât terminat. Și oricât m-aș strădui să gonesc din minte scenele acelei întâmplări, atingerile lichide din lăuntrul meu nu le pot topi; chiar și azi le simt, cu aceeași voluptate și aceeași frică. Fără a mai socoti aici faptul că închipuirile ce te supun de-a lungul facerii, când mi-o fac singură, sunt aproape la fel...

Cu mâini tremurânde mi-o voi face azi. Mai întâi mă voi spăla bine pe mâini: oricât de nebună aș fi după lichidele uscate, dulci-murdare ale trupului înfierbântat, vreau să mă spăl bine pe mâini (a ajuns o fixație intangibilă spălarea mâinilor acum). Dar eu mă spăl bine pe mâini fiindcă vreau să simt cât mai profund orice... este un dulce sentiment alarmant ce se șoptește între pielea-mi ușioară și gândul că deja știu c-o voi face; am tot ce-mi trebuie, am timpul, am și tot locul numai pentru mine, am focul împletit cu neliniștea de mult înfrânată... Mai pot, dar nici nu prea pot aștepta, o ambiguitate magică și frumos înfricoșătoare tremură în fiecare celulă, în timp ce sentimentul se grăbește să se topească-n tăcuta căldură a soarelui ce se furișează dinspre geamul ferestrei – da, de ce nu dimineața: m-a copleșit una din acele dorințe de dimineață, la prima vedere bine ascunse, dar de fapt stângace, sub piele, încât e suficientă o atingere, deseori și o singură privire, ba chiar un bob minuscul de gândire, ca s-o extindă până-n cele mai rușinoase adâncuri și s-o îndrume să-și ia dulcea cale a atingerii misterioase...

Dimineață, deci, fie binecuvântată că mă ține în culmea simțirii, în culmea frământărilor incredibil de ne-mai-cunoscute, mi-am închis ochii pe jumătate și sunt o clipă în dilemă, să las jos perdelele sau nu, hm, le las lăsate pe jumătate... Mă tărâsc leneșă până la fereastră, vreau să sărbătoresc venirea facerii cu un oftat frumos, să audă cei ce putrezesc în spatele ușilor și să se teamă un pic (da, m-am învățat între timp să mi-o fac și în prezența altora, ca să nu zic că în astfel de cazuri presiunea îți crește elanul – eu, care pe vremuri eram o fanatică a ocrotirii integrității omului și mai ales a intimității lui, acum trăiam o profundă așteptare, predată cu o plăcere morbidă ochilor și urechilor voyeriste a celor cărora nu le știu nici numele), dar nu pot altfel, vreau să mă desfac toată în clipele multașteptate ale unei săptămâni fără capăt. Acum nu-mi doresc și nu mă gândesc la altceva... m-am scufundat în transa multașteptată a jocului de-a-mâini, de-a-limba, de-a-lichidele, de-a... Nu-mi trebuie niciun ajutor din exterior (nici măcar din partea guvernului), sunt în centrul elementului meu, mi-am făcut-o de câteva ori în stilul acesta, nu m-am săturat niciodată până la capăt, dimpotrivă, m-am însetat și mai mult, dar și mai des; ah, simt că foarte curând mi-o voi face de două ori pe săptămână... Și-n timp ce mâinile mele ating încet, tremurânde și grijulii tot ce pot simți și ajunge, o dată frig, altă dată cald, suprafețe moi, tari, unele strigăte șoptite din prima oară se amestecă-n aer: grijă, nu ți-o băga imediat, așteaptă, scurge câteva picături de lichid, te rog ud-o cât mai mult, cât mai adânc, mișc-o ușor... lângă limbă, împinge-o-n adânc... așa, cât mai adânc, cât mai umed, așa, încă puțin, dă-i... amestecă ambele lichide acum, cel din gură și cel din... întocmai, ai reușit, până la urmă...

Câteva șoapte ultime se amestecă cu frânturi de șoapte de afară și, între timp, se lasă o liniște incredibilă, insuportabilă. Observ că am ochii deschiși. Ce nu merge de data asta? Am rămas încremenită și mi se pare că, pentru prima oară, am dubii asupra secretelor acestei plăceri (i)repetabile. Cuvintele lichide mi se mai scurg o dată prin tot trupul. Guvernul mă-nfricoșează. Putea să ajungă până aici cu forța și puterea cuvântului? Simt ca niciodată înainte o dependență incurabilă. Nu! Cu și prin diferite cuvinte ne-o făcea guvernul de mult, împingându-ne să ne-o facem și singuri. Și cine știe cu și prin ce cuvinte ne avea în mână până acum și prin și cu ce cuvinte avea să ne aibă-n mână de acum încolo, poate pentru totdeauna... Nu, nu mai sunt sigură dacă generații întregi ar mai visa la o astfel de societate, unde mult sau chiar totul se poate mișca sau opri doar după un cuvânt rostit de unul sau câțiva oameni – nu trebuia ca puterea aceasta să fie numai a Domnului? Dumnezeule! Gândul acesta mă limpezește, am deja ochii-n patru. Mă uit la mine și, preț de o clipă înțeleg că trebuie să-mi acopăr părțile rușinoase ale corpului: mă uit în jur, prind o pânză lăsată pe masă și-mi acopăr gura... cum de nu se găsea un cuvânt atât de frumos încât să acopere rușinea sau o rușine atât de frumoasă încât să acopere cuvântul? De disperare, abia respir.

Dar puterea plăcerii cauzate de propriile mâini și de cuvântul guvernului îmi întunecă din nou privirea și eu continui să aiurez într-o inovație ce-mi apare dincolo de grilajul ferestrei ca un vis pe care poate l-am auzit sau citit undeva... Guvernul ne pregătise o plăcere mai superioară, mai fierbinte, mai profundă... n-avea să mai fie, iertați-mi expresia, o simplă masturbare, ci o... penetrare... una puternică și atît de zguduitoare încât putea îngheța sângele-n vene. Ceea ce înseamnă că, mai devreme sau mai trâziu, statul trebuie să ți-o tragă într-un fel... Oftez involuntar. Știu, n-a făcut deloc bine că le-am dat drumul tuturor gândurilor acestei clipe sacre: mi-am făcut-o uitând că ce-ți poate face sinele, nu ți-o poate face nimeni și acum mă zbat să-mi amintesc de toată dezamăgirea că – cum, oare – am reușit să termin atât de repede. Am rămas nici așezată, nici întinsă, într-o așteptare ce, din păcate, după atâtea tulburări mi se pare foarte banală. Ce aștept? Să-mi fi consumat tot farmecul, inclusiv al așteptării, când mi-o făceam singură printre atâtea gânduri? Pe vremuri, tocmai așteptarea acestui apoi era, cum s-ar zice, un soi de a doua culme, erau clipele acelea înfricoșător de exaltante și viceversa amestecate cu timiditatea ușoară față de ce-ți puteau citi alții în ochi. Dar trebuie să(-mi) accept că, de data asta, aceste sentimente postume devin din ce în ce mai palide și tind să alunece spre o percepție domoală, aproape negativă. Și într-adevăr, după ce s-au scurs deja primele cinsprezece minute, mă apropii de masă și văd că testarea rapidă a covidului pe care mi-am făcut-o singură și miercurea aceasta, a dat rezultate, din fericire, negative. Arunc testul la gunoi cu toate celelalte resturi și pornesc spre biroul alăturat, unde mă așteaptă slujba. 


În română de A.-Ch. Kuciuk
(după originalul în albaneză Të bërë e të pabërë / Făcuți și nefăcuți)