Pater
Simon Jubani (1927-2011) este unul dintre marii disidenţi necunoscuţi ai
dictaturii albaneze. Arestat în anul 1963, suportă 26 de ani de închisoare
grea. Este cel care la 4 şi 11 noiembrie 1990 – la Cimitirul din Rrmaj din
Shkodra – a condus prima slujbă religioasă publică din Albania, după 23 de ani
de la interzicerea oricărei expresii a credinţei. Pentru acest act de mare
curaj şi care a unit albanezii din toate confesiunile, Universitatea ameriocană
din San Francsico i-a conferit lui Simon Jubani titlul de "Doctor Honoris
Causa" în ştiinţe umane, cu motivaţia "Protagonist al unei noi epoci în Albania".
La vârsta de 16 ani –
povesteşte Pater Simon Jubani în autobriografia sa – chemat de Dumnezeu, am intrat în Şcoala Apostolică pentru a deveni
jezuit. În martie 1946, când comuniştii albanezi, de teama unei răsturnări a
puterii, au interzis, sechestrat şi distrus toate şcolole catolice
tradiţionale, în care a învăţat să scrie şi să citească întreaga naţiune, a
trebuit să-mi schimb loc şi bancă. M-am aşezat, fără să vreau, în banca
Liceului de Stat. Mai târziu am fost transferat la Tirana, unde am urmat un
curs de radio-roentgen. După ce am lucrat puţin la spitalul militar al
capitalei, m-au mobilizat în armată. Mie care îmi doream atât de mult să devin
jezuit, misionar, predicator al păcii evanghelice, mi-a trebuit să îmbrac
uniforma verde, să iau arma ucigaşă şi să pornesc spre graniţa de sud. După
trei ani de chinuri în armată – care rămân la fel de grei ca anii din
închisoare – m-am întors la Shkodra. (…)
În toamna 1957-1958 am primit
ordinile slujirii şi am plecat la Mirdita pentru a ţine vie şi în picioare
credinţa şi bisericile decimate de ateism. Fiind mereu oaie neagră, m-am
dedicat apostoliei deschise, căci nu mi-a plăcut niciodată să joc în culise.
Dar ceea ce-mi plăcea mie, nu le plăcea comuniştilor, care m-au încătuşat şi
m-au obligat să parcurg un drum lung şi anevoios (…) Acest drum aveam să-l
parcurg timp de 26 de ani, lăsând peste tot urme de sânge. Mereu militant
activ, faţă în faţă cu spionii din Burrel[1], am fost eliberat la 13 aprilie 1989
împreună cu alţi clerici, graţie Perestroicăi, încărcând Comitetul Central cu
încă 14 ani de puşcărie… M-am întors iarăşi viu. (…) Vechea mea casă a devenit
imediat biserică, la fel cum deveniseră şi casele celorlalţi 27 de preoţi
rataţi de sabia mereu ascuţită a lui Enver… La 11 noiembrie… la capela din
Rrmaj… în plină teroare comunistă, când se ştia şi nu se ştia ce se întâmplă,
dar mai ales, ce se poate întâmpla, am ţinut a doua Slujbă publică, după cea
din 4 noiembrie, de data aceasta cu o cuvântare bine pregătită, programatică,
ce spulbera tăcerea de 23 de ani a catacombelor… Sunt
primul albanez chemat în audienţă de Papa Ioan Paul II, primul cleric fără nici
un grad, care este invitat de două ori la administraţia americană de la
Washington, o dată de parlamentul rus, de mai multe ori în Franţa, Italia,
Belgia, Germania, Spania, Israel, Turcia… Mi-a plăcut mereu misionarismul
periculos, acolo unde ateismul a aruncat mai multe seminţe ale răului şi unde,
drept urmare, a răsărit sălbăticia, mânia, ignoranţa, crima… Fac parte din
partidul săracilor, al celor masacraţi, al victimelor de ieri şi de azi… Am
absolvit universitatea închisorii comuniste, unde am învăţat ceea ce vroiau să
uit când m-au gonit de la jezuiţi. Am învăţat, aşadar, să vorbesc şi să scriu
în latină, greacă, italiană, franceză, engleză[2].
Carte Închisorile
mele este, fără îndoială, una dintre cele mai vii şi cutremurătoare
mărturii scrise vreodată în spaţiile concentraţionare. Au trecut 14 ani de la
momentul apariţiei, dar ea este interzisă tacit şi circulă sub mână, ca în
vremurile pe care le descrie şi le descifrează. Redăm pentru cititorii noştri
un fragment din capitolul Torturile.
„Nu ştia dacă a studiat cineva istoria torturilor de când
a apărut omenirea. Oricum, trebuie să fie o istorie prea bogată în modele şi
mai ales în dureri. Şi nu ştiu nici dacă a scris cineva istoria torturilor din
închisorile comuniste ale Albaniei, ca o contribuţie la istoria universală a
torturilor, care ajung până în a-L răstigni pe Însuşi Dumnezeu. Mă voi strădui
să aduc aportul meu, descriind doar ce am aflat şi am trăit pe pielea mea.
Unele dintre torturile obişnuite, fără multă fantezie,
erau: tăierea mâinilor şi a picioarelor cu fierăstrăul, fireşte fără anestezie;
umflarea trupului cu pompa; spănzurarea de picioare sau de braţe pe un trunchi
în mijlocul iernii, până ce paraliza tot corpul. Această tortură era aplicată
şi prin lagăre, atunci când cineva nu realiza norma.
Urmau: strângerea membrelor cu fiere care intrau adânc în
carne, în timp ce sângele picura şi se făceau răni grave, care foarte rapid se
cangrenizau. Apoi, pe rând: munca silnică, prelungită, izolarea în carcere
frigorifice, bătăile până la spitalizare…
Una dintre cele mai cumplite torturi
era smulgerea mustăţii cu patentul. Nu atât din cauza durerii fizice, care nu
era mică, încât din cauza durerii morale, căci reprezenta umilirea groaznică a
bărbăţiei…
Am cunoscut mai mult de un confrate în
ale suferinţelor care-şi avea subsorile rupre, cu oasele scoase afară, deoarece
îi arseseră carnea cu ulei fierbinte; am cunoscut oameni cu spinările găurite
de cuie mari, înfipte de-a lungul
interogărilor, sau de la ţigările stinse direct în carne vie. Mai cu fantezie
era tortura sacului: deţinutul era închis într-un sac, legat, şi, ca să nu se
plictisească singur, băgau în sac şi doi-trei motani. După aceea începea
bătaia, la nimereală, uneori peste om, alteori peste motanii care, îngroziţi,
sfâşiau omul cu dinţi şi unghii. Erau cazuri în care te băgau într-un coşciug,
cu mâini şi picioare legate, şi te chinuiau într-atât, încât să nu te mai
ridici de acolo. Când chinurile îşi atingeau apogeul, deţinutului îi smulgeau
dinţii unul după altul, de teamă ca nu cumva îşi rupe limba şi nu poate mărturisi
crimele sale şi ale altora… Deseori, la interogatoriu, oamenii se transformau
în candelabre vii: sub unghiile lor erau înfipte beţe de pin, care erau aprinse
şi-şi hrăneau flacăra cu carnea arsă a degetelor. Mai era tortura insomniei,
adică: te lăsau fără somn săptămâni de-a rândul, ca să te arunce apoi într-o
cămăruţă cu apa până la genunchi. Sau tortura picăturii de apă: te legau
fedeleş, atârnat de mâini, iar un şiroi subţire de apă curgea pe fruntea ta
ritmic, fără a obosi, tac, tac, tac, tac… Era o stare cumplită care te făcea să
uiţi totul şi să nu mai ştii cine eşti, de unde ai venit şi încotro vrei să
mergi. Această grozăvie avea un singur ţel: să-i oblige pe deţinuţi să respire
cu plămânii lui Enver, să vadă cu ochii lui, să asculte cu urechile lui, să
vorbească cu gura lui, pierzându-şi toate trăsăturile individuale care-l
deosebesc pe un om de altul.
La început, aceste turturi erau
aplicate pe deţinuţii mai periculoşi şi mai nesupuşi. Apoi au început să le
păstreze pentru proprii camarazi care sfârşeau unul după altul la carceră,
vreau să zic, pentru conducătorii de partid, colegi ai lui Enver, precum Kadri
Hazbiu, Beqir Balluku şi vreun alt comunist despre care se spunea că nu se
conformase oridinelor comitetului central…
În astfel de spaţii, omul putea scăpa
doar dacă avea harul rugăciunii, altfel nu putea face altceva decât să
hulească.
Nu mă bucur de sfârşitul cumplit al
nimănui şi nici nu-mi permite religia, în care cred cu tot sufletul, dar
desigur simt o milă mai mare faţă de confraţii şi prietenii mei, decât faţă de
confraţii şi prietenii dictatorului, deşi mă rog la fel pentru ambele tabere.
Îmi aduc aminte că o asemenea soartă au înfruntat Sulçe Begu, chinuit în modul
cel mai animalic, Dom Lazër Shantoja, pe care l-au tras spre groapă cu mâinile
şi picioarele retezate; Dom Lekë Sirdani şi Dom Pjetër Çuni, înnecaţi într-o
latrină, după ce le umflaseră maţele cu o pompă de maşină. Nu mai puţin
suferiseră cei care erau duşa la groapa comună, pentru a-i executa, şi apoi îi
înapoiau iar în celulă, unde îi invitau să se schimbe şi să accepte crime
imaginare. Sunt oameni care au ajuns de câteva ori până la marginea mormântului
şi s-au distrus psihic, deoarece au murit şi s-au trezit de atâtea ori la
viaţă, încât au căzut în cursă şi au semnat. După fiecare set de semnături, cei
de la interogatoriu erau răsplătiţi de ministerul de interne, fiindcă scăpau
regimul de pericolul contrarevoluţiei.
Foamea îi obliga deseori pe deţinuţi să
mănânce voma confratelui, al cărui stomac distrus nu mai putea ţine niciun fel
de hrană, ba chiar să mănânce cadavrul vreunul nefericit. Iar când veneau să
ridice cadavrul, observau că-i lipseşte vreo mână, sau vreun picior. Semnele
arătau că fusese treaba şobolanilor care mişunau în jurul nostru, ţinându-ne
companie.
Nu mai puţin tortură era executarea
celor mai buni oameni ai închisorilor şi ai lagărelor, şi noi eram obligaţi să
fim spectatori. După ce îi împuşcau, repetau spectacolul jucat de atâtea ori la
părâul Kir: aşezau cadavrele însângerate în cerc, cu căciula pe cap şi cu
ţigara în mână, ca şi cum ar fi vrut să rezolve la adunare grelele probleme ce
apăsau ţara asta. Apoi plutonul de execuţie cânta şi dansa în jurul lor.
Concert mai cumplit nu cred că a văzut cineva pe lume!
În mozaicul torturilor aplicate de communism
pe carne vie şi nervi, nu pot lipsi nici eu. De câte ori ajungeam la
interogatoriu, îmi strângeau cătuşele până-mi intrau în carne. Sângele picura
pe duşumea, iar atunci şeful ordona să-mi fluture mâinile, ca durerea să devină
cât mai insuportabilă. Iar după ce leşinam, el, bunul samaritean, se apleca
peste mine şi-mi trata rănile cu tutun. Când deschideam ochii, mă bătea cu
picioarele. După ce-i oboseau picioarele, punea mâna pe bici. (…) Sărmanul.
Ajuns acasă, cu siguranţă se plângea că era rupt de oboseală muncind pentru
construirea socialismului în Albania. Aşa vlăguit, lua loc pe scaun şi mă
întreba: "Vei mărturisi, sau nu, activitatea duşmănoasă, vei spune, sau
nu, numele complicilor!". Îi răspundeam: "Cum să nu, ţi-i spun imediat:
am colaborat cu Moise, cu profestul Ilie, cu Isaia, cu Ezechiel, apoi cu
Hristos... ". "Ce zici, bre – sărea el cu ochii bulbucaţi şi cu faţa
plină de speranţa că, până la urmă, descoperise toată reţeau de spionaj. Care
Kristo, care-I numele de familie, unde locuieşte?". "Locuieşte în
Evanghelie" – îi răspundeam cu umorul omului care-şi are jumătatea oaselor
rupte, dar care se sprijină pe o forţă complet neînţeleasă de criminal, exact
cum nu înţelegea nici numele celor care-mi fuseseră într-adevăr cei mai
apropiaţi colaboratori şi de la care-mi aşteptam salvarea în chinul care se
năpustise peste capul meu”.
Dom Simon Jubani, Burgjet e Mia
(Închisorile mele);
Biblioteca Shkodra, 2, Shkodër 2001,
Tipografia U. Detti, Roma, 2001, p. 69-80