Și singurătatea mea ca o rocă urâtă
Se va sparge într-o mie de diamante –
Dar eu nu mai știu cum să cer trăsnetul.
(…) Fericirea e solidă, ca o piatră
prețioasă neprelucrată care te rănește cu colțurile ei ascuțite, dacă încerci s-o distrugi. Sângerezi îndelungat – fie că e vorba de
fericirea ta, fie că e vorba de a altuia –, dar, din nefericire, nu
e imposibil de distrus. O piatră superbă, care uneori, când își face apariția,
te țintește direct în frunte și te lasă o vreme paralizat.
Îți zic asta pentru că mulți, din contră, susțin
că fericirea trece cât ai clipi, ca și cum ar fi un praf care se
împrăștie în aer și dispare. Ca și cum fericirea ar fi
inofensivă.
Dragă Tu, nu mă semnez niciodată, pentru că tu n-ai nevoie de o
dovadă a faptului că da, într-adevăr, eu îți scriu. (Și
dacă ți-ar scrie altcineva, tot n-ai rămâne fără o lectură strălucită
sau stângace înainte de somn.)
Îmi place lejeritatea ta. Și profunzimea de care dai dovadă.
Totuși, uneori mi-e așa de greu să-mi imaginez răspunsurile tale.
Vreau să zic, să-ți înțeleg scrisul.
(Uneori mă gândesc că ai trecut de la un alt alfabet la cel latin și că, atunci când obosești, nu e ușor să descifrez ce-mi scrii. Limba în care ne scriem nu e limba ta nativă și, câteodată, tot când ești obosit, te exprimi ciudat; traduci mot à mot din limba în care te-ai născut și tot ce spui sună în același timp sincer și lipsit de naturalețe.)
Azi mă lupt din nou cu memoria. Sau mă contrazic.
Astea nu sunt decât rămășițele unor lupte mai vechi, pe care eu le consider
deja câștigate. Ecouri.
Și, totuși, cum uiți?
Nu poți nici să mai alungi din memorie, prin ură sau frică
(cred că ele mai mult înrădăcinează decât să alunge), dar nici să-i ții
acolo, de parcă ar merita să rămână.
Și cine sunt ei, de fapt?
Memoria mea nu e hotel.
Cum uiți? Cum ștergi?
Am aflat cum cureți, dar nu știu cum faci ca locul să nu mai
fie ocupat.
Sau fiecare își merită locul în memoria ta?
Și de ce, mă rog, ar fi așa? Ar trebui să și-l
câștige. Și care ar fi criteriile? Și cum se fac repartizările?
Și unde se duce ceea ce uităm? E aerul plin de uitarea noastră?
Suntem în egală măsură (chiar egală?) plini de amintire și
plini de uitare.
Nu putem niciodată să conținem totul, nu în mod
conștient.
Nu suntem niciodată întregi, pentru că nu suntem făcuți
să fim întregi.
Dragă Tu, am învățat să accept, dar ce fac cu acceptarea? Cum
o folosesc?
Poate cu unele lucruri nu te obișnuiești niciodată.
Dacă te-ai obișnui, ar însemna să te predai. Nu trebuie să renunți la
revoltă (am trăit și citit suficient Camus ca să știu asta).
De fapt, eu nu mă simt demnă de uitat.
Dragă Tu, pentru mine timpul e mai degrabă lichid, decât liniar.
Dragă Tu, mi-e sete. Inimii mele i-e sete, și
buzelor, și trupului meu, toată ființa mea e însetată, e ca și
cum m-aș transforma în sete.
Dar nu sunt în deșert, pentru că acolo nu ajungi decât dacă
renunți. Eu doar mă lupt cu mirajele.
Dragă Tu, poate că toată lumea se simte neînțeleasă din
când în când.
Dar nu sunt aici ca să scriu despre alții. (De altfel, mi-ar
plăcea să scriu și despre alții, scriind despre mine.)
Nu știu dacă singurătatea e lipsa iubirii (întotdeauna
așa am perceput-o) sau e o expresie mai excentrică a ei; un soi de rebeliune.
Ieri a trebuit să mă trezesc la 6 ca să parcurg un drum lung cu
autocarul. Dormisem vreo cinci ore (și tu știi că am nevoie de cel
puțin opt, ca să fiu cine sunt). În prima jumătate de oră, am
privit pe geam aproape fără să clipesc – era cel mai frumos amestec de
ceață și lumina răsăritului pe care-l văzusem vreodată. Nici măcar amestec, simfonie.
Am privit siluetele vagi sau clar conturate ale copacilor, care, din mers,
păreau uneori să vibreze, și diversele umbre incerte de pe câmpii și
dealuri. Am străbătut țara de la nord la sud și, la fiecare popas,
mi-am luat câte o cafea – când în pahar de plastic, când de
carton, prețurile lor variind cu câte 50 de bani.
Trăiesc cu speranța că timpul care trece ne aduce mai aproape
de ceea ce visăm să avem. Fiecare zi e o treaptă, deși, firește, visurile nu se
împlinesc de la sine.
În tăcere, pot să mă mir și să admir.
Dragă Tu, am impresia că știi totul despre mine, doar pentru
că eu știu totul despre mine.
Mă rog, „totul”. „Totul” e o iluzie. Dar te-ai născut din
singurătate și asta mă face să cred că mă cunoști complet;
doar pentru că ești o parte din mine. (Doar pentru că singurătatea e o parte
atât de mare – și în continuă extensiune – din mine.)
Dar tu poate că te-ai desprins deja și
trebuie să mă prezint; n-o s-o fac. Prezentările și autoportretele forțate
mă obosesc. Plus că tind să uit detalii importante și să ezit la
nesfârșit când trebuie să-mi enumăr defectele (ceea ce mulți ar considera un
defect).
Și, de fapt, în esență, e chiar atât de important cine sunt, ce
vârstă am, ce înălțime și ce voce? Mă identific cu vocea
mea – cea cu care scriu, nu cu care vorbesc (iar despre care mi s-a spus că ar
fi foarte plăcută; păcat că n-o poți auzi) – și cu singurătatea din
care te-am creat. Nu e suficient? Ce contează dacă e singurătatea
cuiva de 17 sau de 53 de ani? (Cu toate că nu vreau să pretind că am altă
vârstă decât cea cu care scriu.)
Momentan, atât e suficient de știut.
Dragă Tu, din experiență proprie pot spune
că singurătatea e la fel de menită să fie, ca iubirea.
A sorbi așteptarea.
Uneori am
impresia că nu sunt făcută nici să fiu cu cineva, nici să fiu singură.
Dragă Tu, mă doare tinerețea. Și tot ceea ce lucrurile pe
care nu le pot controla nu mă lasă să fac. Capacitatea
nefolosită la maximum. Uneori simt că îmbătrânesc – poate că simt cum
mi se transformă pielea sau cum îmi mor celulele. Când mă întristez, e
ca și cum m-aș ofili.
Simt un fel de neutralitate sufletească. Simt o greutate
nedeslușită în aer, în exterior. Sau în mine. Mă simt de
parcă n-aș avea viață nici în trup, nici în
suflet, și mi s-ar dilua sângele; de parcă aș avea un lichid
chior și mizerabil în locul lui.
Era una dintre
acele zile în care totul pare să atârne de un fir de ață.
Rareori am avut parte de o hârtie de o asemenea calitate. Stiloul
îmi alunecă exact ca într-un dans și, încet-încet, îmi este
modificat și scrisul, devenind mai elegant și mai îngrijit.
O altă dovadă a faptului că mediul în care ne aflăm are diverse
efecte asupra noastră. Nu se poate să fii întru totul independent.
Poate că ți-aș fi scris lucruri mai urâte sau mai banale
dacă foloseam hârtie albă, de duzină, pe care poți să ți-o procuri la
orice colț de stradă.
Dragă Tu, tare enervanți mai sunt oamenii care nu țin la băutură. După două pahare nu mai ai ce dialog să porți cu ei. Cât despre mine, încerc să observ efectele alcoolului asupra felului cum văd lucrurile – efecte care depind, din nou, de calitatea băuturii. Unele te fac să te cerți iarăși cu toate lucrurile cu care te-ai împăcat de multă vreme, pe când altele te motivează sau chiar te obligă să te ridici deasupra oricărui deșeu al cotidianului sau oricărei experiențe negative (fie ea și valoroasă). Mai clar spus, să-ți privești viața cu iubire și recunoștință. (…)
Cartea poate fi descărcată aici
Iulia Enkelana (pseudonimul Iuliei-Maria Kyçyku) născută în 1999 la
București, într-o familie româno-albaneză. Absolventă a Facultății de
Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai, secția Teatrologie, a debutat cu
trei piese de teatru în volumul colectiv DeMontat (Presa
Universitară Clujeană, 2021).
Autoare
a albumelor digitale do you remember your first loneliness (fotografii,
2017) și Eyeland (desene, 2016).
A realizat scurtmetraje selectate la festivaluri naționale și internaționale și a publicat proză scurtă, poeme și eseuri în diferite reviste culturale. www.iuliaenkelana.com