Era un septembrie târziu sau
un început de octombrie și vântul adia ușor, făcând perdelele să se legene. În
noaptea aceea, eu și tata ne uitam la televizor. Nu țin minte la ce, știu doar
că era un film străin și, fiindcă încă nu știam să citesc, îl întrebam în
continuu, uneori prea insistent pentru cât de puține înțelegeam: „Ce zice?”.
Era târziu, iar canalele pentru copii se închiseseră de mult.
Brusc, într-un moment
dramatic, culminant al filmului, în care amândoi eram foarte concentrați și
captivați de acțiune, televizorul nostru a scos un sunet suspect și s-a stins,
odată cu toate luminile din casă. Nu prevăzusem asta. Tata a început să caute
lumânări în întuneric. Eu eram încântată, mi se părea începutul unei aventuri.
Stăteam pe canapea, neclintită, așteptând ca ceva să se întâmple. Până le-a
găsit, l-am auzit de câteva ori lovindu-se de mobilă și scoțând niște sunete de
durere. Eu chicoteam discret, în întuneric. Înainte să le găsească, a dat cu
piciorul de colțul bibliotecii și a mormăit, pentru sine: „La ce ne-a trebuit
atâta mobilă?”. Din fericire, chibriturile le-a găsit mult mai ușor, căci le
avea în buzunarul hainei din cuier.
A aprins lumânările și s-a
așezat lângă mine pe canapea. Nu știu cum a început a-mi povesti că, atunci
când era mic, o ninsoare nemaivăzută i-a acoperit orașul natal, iar oamenii au
săpat tuneluri în zăpadă, prin care mergeau cu lumânări în mâini. Mi-a zis că
așa s-a întâlnit cu una dintre mătușile lui, farmacista, care chiar atunci voia
să se asigure că familia lor este bine. În acele câteva zile a stat mai mult la
bunici. A citit și a răsfoit albume din țări străine, îndepărtate. Bunicul lui
zidise una dintre ferestrele camerei pentru a o transforma în raft cu cărți.
Zidind o fereastră, nu făcuse, de fapt, decât să deschidă multe altele.
Apoi mi-a povestit și de
cinematograful din același oraș fermecător, de pe malul lacului. De pânza puțin
zgâriată și de filmele care cel mai adesea erau neclare. Căci „așa era
pe-atunci”. Mi-a zis și niște nume de actori pe care nu le-am reținut, dar care
sunau foarte atrăgător. Uneori, „omul de la film”, figură intrigantă, om
singur(atic), fără familie, consacrat cinematografului, îi lăsa pe copii să
intre pe gratis. Considera că, „măcar în copilărie să nu plătească omul taxe”.
Pe atunci se dădeau știri la cinematograf. Cele mai multe despre partid. După
aceea, începea filmul. Tata iubea filmele de acțiune, franțuzești, mai ales. Și
cele americane aveau un gust aparte. Era o altă America atunci. Mersul la
cinema era un obicei plăcut. Puțini aveau televizor și, când era ceva
interesant de văzut, se strângeau rude, prieteni și vecini în sufragerie, și se
uitau împreună (la filme și chiar la meciuri). La ușa de la intrare erau
adunați pantofii tuturor, și de fiecare dată se găsea cineva să se împiedice de
ei.
Am călătorit în timp în acea
noapte, fără să știu. Am cunoscut un oraș pe care, din acel moment, am început
să-l iubesc și să visez a-l vedea, din pricina poveștilor pe care le-am
ascultat și a atmosferei poate astăzi greu de simțit, dar, grație lor, de
neatins.
Iarna era pustiu. Din cauza
munților, niciodată nu se vede soarele apunând deasupra apelor lacului. Orice
reflexie a lui nu poate fi decât închipuită. Iarna se întuneca și mai repede.
Lumina dispărea exact cum se întrerupsese și a noastră. Dar tot era o bucurie,
căci ningea aproape de fiecare dată și, foarte rar, îngheța lacul. El văzuse
lacul înghețat o singură dată în viață, la nouă ani. Părinții lui îl văzuseră
de 3 ori, iar bunicii de 5. Mi-a zis că foarte rar patinau oamenii în orașul
lui. Dar jucau șah, mai ales bărbații. Și mai ales iarna. Despre unul dintre ei
se spunea că ar fi avut „mat-ul în
sânge” și că ar fi fost în stare să bată întreaga țară, dacă ar fi vrut, numai
că juca doar de plăcere.
Vara era altceva. Copiii se
adunau și cutreierau orașul. Nu era un oraș întins, dar era sigur și în fiecare
zi găseau ceva nou de făcut. Unul dintre locuitori făcea poate cea mai bună
înghețată din țară. Mai erau și trupele de teatru de revistă. Cea din orașul
lui tata nu era printre cele mai strălucite, dar cea din orașul vecin era „de
un umor rarisim”. Oamenii aveau obiceiul să înoate kilometri întregi în larg.
Totuși, era riscant. Puteau fi considerați trădători, crezându-se că vor să
fugă pe malul celălalt, unde era altă țară, mult mai liberă, ale căror lumini
le priveau locuitorii orașului în fiecare seară, la plimbarea („xhiro”) care reprezenta o veche
tradiție.
Cu mâinile, formând umbre
uriașe pe perete, mi-a explicat unde stătea fiecare: mătușa farmacistă, omul cu
înghețata, cel mai bun prieten, bunicii din partea mamei, cei din partea
tatălui, prima lui educatoare, „omul de la film”, verii cei mai apropiați,
mătușa învățătoare, cea mai bună cofetăreasă, cel mai renumit șahist, omul cu
cea mai bogată bibiliotecă ș.a. Mi-a spus apoi destinul fiecăruia. Unii, precum
el, erau departe, iar alții nu părăsiseră acel loc niciodată. A făcut un
dreptunghi din degetele arătător și mare ale ambelor mâni, așa cum fac mai
mulți regizori de film în unele poze. Dreptunghiul era ecranul
cinematografului. Mâinile mele au început să se miște vioi în spatele lui și pe
perete s-a proiectat un ecran de cinematograf în plină acțiune a filmului. „Ce
film e ăsta?” m-a întrebat. Mâinile mele s-au apropiat una de cealaltă
(degetele arătător și mijlociu erau picioarele) și s-au împreunat. „De
dragoste”. Fredonam o melodie sensibilă, improvizată. După aceea am început
să-mi lovesc mâinile una de cealaltă: „Acum e de război”. Imitam sunetele de pe
front; mitraliere și foarte multe interjecții la care nu mă descurcam rău.
Mi-am îndoit degetele și am început să le mișc încet, mai aproape și mai departe
de flacăra lumânării, în timp ce făceam ceea ce în desenele animate s-ar fi
numit „râs de vrăjitoare” – acela era filmul de groază. După mai multe genuri
de film, am căscat și am zis: „Pauză de publicitate. Acum sunt reclame. Ba nu,
știri”.
Un pic mai târziu, l-am
întrebat dacă sunt sirene în lac și dacă văzuse vreodată una. Mi-a spus că
auzise niște zvonuri cum că ar avea o împărăție neînchipuit de frumoasă în
adâncuri, dar că nu o văzuseră decât foarte puțini, și anume cei mai împătimiți
și mai curajoși scafandri. De asemenea, se mai spunea că, în același lac, zăcea
de sute de ani una dintre cele mai căutate comori ale Bizanțului. Cufere
întregi pline cu bijuterii din cele mai prețioase metale, și nu numai. Mai
auzise și de câteva epave înfricoșătoare, care veneau din Orient și din care nu
credea să fi supraviețuit cineva. M-am gândit că poate acolo sunt duse sirenele
rele, că epavele erau ca niște închisori ale sirenelor. Apoi mi-a vorbit de
plantele subacvatice, de specia de pești care se găsea numai în lacul lor („koran”) și de cântecul sirenelor, care
putea fi auzit de pe o anumită stâncă la care era foarte periculos să ajungi.
Vântul bătea puternic. Tăierea
curentului mi se părea unul dintre cele mai frumoase lucruri care s-ar fi putut
întâmpla. Aș fi vrut să rămânem fără lumină în fiecare noapte. Nu înțelegeam
motivul, dar mă bucuram din plin. Tata spunea că poate o să aflăm a doua zi ce
s-a întâmplat, dar că el credea că e „o
problemă de a lor”, sau că poate s-au rupt firele de la vânt.
Ceara de pe lumânări se topea.
Nu știu câte ore am stat. Știu doar că insomnia nu mi-a fost străină niciodată.
Uneori, când tata făcea câte o scurtă pauză și mergea câteva minute la
bucătărie pentru a-și aprinde o țigară, ascultam ceasul bătând. Timpul nu mai semnifica
nimic. Uitasem de mult de el.
Ani mai târziu am aflat că, de
fapt, nu fusese plătită factura.
23:12, 19 aprilie 2016, București