PROSA

Ramiz Gjini

Shpirti i shtëpisë së vjetër

Katër burra të panjohur e mbërthyen për krahësh, e nxorrën nga shtëpia e vjetër dhe nisën ta tërhiqnin zharg rrugës tërë pluhur. Po çanin mes një turme, që lëshonte udhë me britma çjerrëse drejt sheshit të pazarit ku qe ngrehur trekëmbëshi. Donin ta varnin me të njëjtën tërkuzë, që para pesëmbëdhjetë vjetësh, patën varur banditin Dod Marria!
Atëbotë, mes turmës që ulurinte, u nëpërduk një fytyrë e trembur gruaje: flokëshpupurisur e me buzët që hapeshin e flisnin.
Por, s’dihej pse zëri i shkithej së brendëshmi me një shpërthiqje thëngjilli që fiket në ujë.
Ishte e shoqja, Aneta. E kishte mbërthyer fort me duar supeve dhe përpiqej ta ndërmendëte. Atij iu bë sikur po e lidhnin për t’i kënduar për së gjalli ilahitë e fundit. Pastaj, kur e ngritën, u mëvetësue disi dhe kuptoi se paskesh qenë në ëndërr. Atëherë bëri çudi dhe deshi të dinte ç’djall kishte ndodhur, që po e zgjonin para orës shtatë të mëngjesit!
- Çfarë të dhemb Martin?! - I briti për të tretën herë gjithë frikë Aneta, ndërsa e tundëte fort me të dyja duart, - Më thuaj, për atë Zot, çfarë të dhemb?!
- Shpirti i shtëpisë së vjetër, - tha ai.
U plandos në dyshek dhe ndjeu se si rrëmeti i gjakut tashmë po i fashitej ngadalë dejeve bashkë me një frikë të papërcaktuar. Por zemra, ende vazhdonte t’i rrihte fort në kraharor dhe trupi i ziente si të kishte zhubluar me të qelqe. Në kokërr të shpinës dhe me sytë e hapur të ngulur në tavan, i çliruar disi nga frika e mëparshme, pati përshtypjen sikur dhoma po zbrazej nga një ufëm mbytëse.
Ai vuri re, që e shoqja vazhdonte ta shikonte e çmeritur. A thua se ndodhej në prag të një pasoje të rëndë, shkakun e së cilës, kish frikë ta mësonte. Ia hodhi krahun rreth belit dhe e tërhoqi nga vetja si të deshte t’i kërkonte ndjesë për diçka, që në fakt nuk qe fajtor. Ajo u lëshua pranë tij e dërrmuar, dhe, për herë të parë, i shkrepi në kokë mendimi, që në kohën e gjumit, burri i saj Martin Tivari, nuk i përkiste kësaj bote. Mërmëriti diçka si lutje në adresë të Zotit, dhe, ndërsa shtrihej pranë tij, tha:
- Më ngrive gjakun!
Ai ia mori dorën në të tijën dhe ia shtrëngoi me dashuri si të deshte ta siguronte, që gjithçka tashmë kishte kaluar. Ajo, ia rrasi kokën në gji dhe nisi t’i përkëdhelte flokët me mollëzat e gishtave.
- Fli tani! – I tha, - Është ora dy e natës.
Kishte qenë vetëm një përçapje në jermi dhe asgjë tjetër. Kishte parë në ëndërr shtëpinë e vjetër të braktisur natën në errësirë disa vite më parë. Kishte ndjerë dhimbje në parzm. Qe përmalluar dhe kishte dashur të qante me lot të valë, të nxirrte jashtë nga barku një të keq verdhash si vreri! Pastaj, e tramkosi ajo turmë njerëzish të pashpirt, që s’dihej pse e donin të vdekur!
Gjithësesi, tashmë lypsej thjeshtë një harresë për të mbyllur të gjitha shtigjet e kujtesës dhe për t’u lëshuar ngadalë në krahët e ëmbël të gjumit. Por, sado që u përpoq, nuk mundi dot të flinte. Kujtimet e shtëpisë së vjetër, i qenë ngulitur në kujtesë si një masë e pashqitëshme. Martin Tivari kuptoi se dalngadalë, po zhytej në një botë irreale, të cilën, për shkak të vagullisë, që nderej si një avull i ngjeshur në trurin e tij të topitur, nuk kishte si e përceptonte në detaje. Ai u përpoq t’i shkulte nga kujtesa ato sekuenca të së shkuarës në shtëpinë e vjetër. Në atë shtëpi ku jeta e tij kishte qenë e mbushur dëng me të gjitha mungesat, të cilat, përpos vragave në shpirt, kishin lënë thellë tij edhe një si rribë mallëngjyese.
Për hir të një zakoni të lashtë, qe dashur ta braktisnin shtëpinë e vjetër natën në errësirë, kur gjithë bota flinte. Mëngjesi i ditës tjetër duhej t’i gjente në shtëpinë e re. Por atij i qe bërë sikur qe detyruar të kryente në errësirë një akt të poshtër pabesie. Qe përpjekur ta fshihte këtë ndjesi me një shtiratë të bërë kinse, por s’ia pati dalë dot mbanë. Një orë para se të merrnin udhë, kishte ndjerë brenda vetes një ndjenjë faj të pashlyeshëm. Atëherë i qe lutur së shoqes të linin aty një palë petka fjetje si dhe pak sende të përdorimit të përditshëm. Por ajo, ia kishte kthyer, që zakoni e donte të mbarteshin me të gjitha.
Tashmë, shtrirë në shpinë, teksa përpiqej më kot të shkëputej nga aso mendimesh pirate, dëgjoi një zhurmim rrënqethje xhamash në dritare si dhe një të trokitur të lehtë me gishta. E shoqja flinte, por, ai vendosi ta zgjonte.
- Dëgjove gjë ti, Aneta? - Theu heshtjen e natës Matini, dhe, ndërsa i tundi lehtë llërën e zhveshur, ngadalë shtoi, - M’u bë se dikush trokiti në dritaren tonë!
- Jo! - tha ajo gjysëm përgjumësh, pa i hapur sytë, - Nuk dëgjova ndonjë të trokitur. - Dhe pas një pauze të shkurtër, duke folur ngadalë si të deshte të kursente frymën, gruaja, shtoi: - Pikat e shiut përplasen në xham. Fli tani dhe mos mendo asgjë.
Ai nuk bëri si i thanë, por, mbajti frymën dhe u përpoq të dëgjonte me vëmendje të madhe. Gjaku i rrihte fort në tëmtha dhe një si ujvarë derdhej e zhurmonte diku thellë unit të tij. Mes atij zhurmimi të largët ujrash të lashtë, ai ndjeu ta shtypte pesha e ajrit, pastaj sytë e bërë agull, i panë një shtëllungë errësire të dendur si lesh qeni i zi, që u end nëpër dhomë duke vozitur ngadalë, derisa vajti e u fsheh në qoshe, pas raftit të rrobave. Sërish një e trokitur tjetër në xhamin e dritares, dhe, tek e mbramja, atij i kapi veshi edhe një si vajtim, që t’këpuste shpirtin!
- Dikush po qan jashtë! - tha ai dhe gati sa nuk brofi në këmbë, - Është ulur pranë dritares sonë dhe qan!
- Qan era, - ia ktheu e sigurtë gruaja, sërish qetë, pa lëvizur, e pa i hapur sytë.
- Ndoshta ke të drejtë... - u ndërdysh ai.
Kurrë se pati dashur erën, këtë masë të padukshme me forcë demoniake, që i bënte degët e zhveshura të pemëve të vajtonin me logori, barin të thahej nga fërgëllimi dhe xhamat e dritareve të dridheshin.
Ai nuk do ia falte kurrë vetes fatalitetin, në të cilin dergjej aktualisht shtëpia e vjetër, ku një mori zvarranikësh, insektesh, kafshësh të vogla dhe barishtesh të egra kishin vërshuar nga të katër anët në një sulm mizor. Shtëpia e vjetër po zhytej çdo ditë e më tepër në llomin e thellë të harresës. Hijet e së shkuarës, hijet e të parëve të tij të vdekur, tashmë përpëliteshin të mbërthyer në rrjeta merimangash skutinave të errëta. Ndjeu t’i dhimbnin gozhdët e ngulura në mure, si t’i qenë ngulur në parzm. E trishtonin tjegullat e thyera në çati, trarët që kratnin e rënkonin ngase krimbat i brenin e i brenin papushim, suvaja e rrëzuar nga muret si dhe pika e shiut në qoshen e djathtë të tavanit të dhomës së burrave si gangrenë vdekjeprurëse. I dhimbte telisi me dheun e rrahur, kolonat e kalbura, pragu i derës ku kish buthtuar myshku dhe kërpudhat. Cingërima e menteshave të kanatës së hapur të dritares së dhomës lart në pod, kishte qenë si një vajtim malli dërrmues për njerëz të gjallë. Të gjitha këto, i ngjallnin dhimbje si dhe një ndjenjë malli zhuritës për kohën e shkuar. Kushedi për të satën herë, ai ndërmendi vatrën e ndezur të oxhakut, flakët e të cilit, ndriçonin me një dritë të hyjnizuar fytyrat marroke, të dashura, të vëllezërve dhe motrave të ulura rreth tij.
Ku gjendeshin tani ata?
I vëllai i madh Ndini, kishte vdekur nga një sëmundje misterioze, që e hëngri nga këmbët, ngadalë e në heshtje. Ende edhe sot, gjendej në murin e hajatit të shtëpisë së vjetër një pasazh i shkruar me dorën e tij tetë muaj para se të vdiste: “Ne kemi që të dy të njëjtin fat: do rrëzohemi ngadalë”. Kurse më poshtë qe shënuar: “E diel, 14 maj 1982”. Edhe prindërit, njëri pas tjetrit, patën shkuar me kohë tek të shumtit. I ati, vdiq me zemër të plasur vjeshtën e vitit 1986 pasi vuajti katër vjetë nga gjendje depresioni me tendencë vetëvrasje. Vetëm tre muaj pas tij, kishte mbyllur sytë e ëma. Qe tretur e fikur ngadalë nga malli për të vdekurit e saj. Mëngjesin e hershëm të ditës së shën Ndout, pas shtatë ditësh agjërimi, piu një çaj lulesh kamomili dhe shpalli se pasdite do të vdiste. Kërkoi të thirrej barku i saj dhe la amanet të mos futej në arkivol, por, të vendosej në varr me shpinën për dheu. Vëllai i dytë Alkani, qe larguar e qe bërë fir, kish kërcyer oqeanin, dhe qe martuar me një grua të huaj. Plot shtatë vjet kishte pa e parë. Edhe motrat, qenë martuar e bërë me fëmijë. Kurse gjyshi Tanush, iu fanit edhe njëherë i gjallë si dikurë: i ulur mbi lëkurën e dashit pranë vatrës së ndezur të zjarrit, e vështronte me sytë e tharë nga lëngu i jetës, por, të mbushur plot dashuri të dyfishtë prindërore, kruante kokën me strehën e hirnosur të kapeles, qeshte e thoshte: “Këtë djalë nuk do ta lëmë të rritet. Do ta mbajmë të vogël”.
Martin Tivari u kthye në anën tjetër me një nxitim zemërak prej fëmije të sertë si të deshte t’i kthente shpinën së shkuarës. Çeli për një çast sytë dhe pa, që ora mbi komo shënonte katër e mëngjesit.

***

E kotë të përpiqesh të flesh. Ti ndërrove vend, u shkule prej meje dhe u ngule diku tjetër, në një tokë të re. E harrove bukën e vjetër, strofullën ku linde dhe u rrite, dhe natën u përvodhe si cub shtegut të arratisë, që e hape vetë. Rende pas shkëlqimit të shtëpisë së re, pas mobiljeve e sendeve, që do të duhet kohë për t’u mveshur një histori, një sens mbresëlënës, një kuptim që të ketë të bëjë me të shkuarën, tharmi i së cilës, të ka mbrujtur shpirtin. Sendet e vjetra, i pagëzove si rrangullina e rrokotele, i flake në plehëra pa e vrarë mendjen për shpirtin dhe historinë e tyre. Histori sendesh, shkruar në heshtje nga dora misterioze e kalesës. Por, ta dishë që nuk është mirë të mohosh sendet efemere edhe në paçin dashur një minut të vetëm për t’u krijuar. Nuk ta fal që më bëre t’i ngjaj një gufalle të zbrazur kërmilli, ndaj dhe e kam qitë cekën mos me t’lanë rehat.
Të kujtohet ai bakeqi, Sima i Zef Keltit? Sigurisht, që t’kujtohet. Një mëngjes maj, para shtatë e kusur vjetësh, u fut me buldozerin e tij mes rrënojave të Amandisë ku shkuli atje ca rrasa të mëdha guri. Pastaj këto rrasa, ai, i ngarkoi në një rimorkiator për t’i çuar në shtëpi. Para se të hynte në katund, ra prè e një mallkimi të madh: humbi sensin e orientimit dhe nuk mundi ta gjente dot shtëpinë e tij. Plot dy ditë e netë u end papushim rrugëve të botës derisa e këputi gjumi, u vithis dhe ra në Abisin e jehonave të lashta.
Asokohe, ti sapo kishe nisur punë si mësues letërsie në shkollën e mesme. Kur të thanë çe kishte gjetur Simën e Zef Keltit, ti zhvillove në klasë një orë të veçantë mësimi. U shpjegove nxënësve, që jo vetëm rrënojat e lashta, por, duhej parë me kujdes të madh çdo vend ku shkelte thembra; se hapi në ecje lypsej lëshuar ngadalë, lehtë dhe butë, ngase toka qenkesh e mbushur me plagë të vjetra, dhimbjet e të cilave, kurrsesi nuk duhen shpërfillur.
Tani mëngjesi ka çelur si shegë dhe zogjtë bëjnë poterë kashtareve në kopësht. Ti ende nuk je zgjuar për shkak të një nate të vështirë ku je përpëlitur një kohe të gjatë mes ëndërrës dhe zhgjëndrrës. Shiu ka reshtur. Unë jam larguar bashkë me natën dhe të ftohtin e saj gazep. Nuk trokas më në xham, nuk ulem nga jashtë galuc pranë dritares së shtëpisë tënde të re dhe të vajtoj me dhimbje të thellë braktisjen prej njerëzve. Edhe në lëngoj, i strukur diku mes pluhurit, dheut të përhitur, myshkut dhe merimangave, ti nuk e dëgjon lëngesën time për shkak të vrumbullimit të mëngjesit, baptimës së njerëzve, që rendin pas punëve të tyre të përditshme, zabullimës së jetës së gjallë. Por, ti duhet të mësohesh t’i nderosh demonët e nëndheshëm dhe të përpiqesh të kuptosh fshehtësinat.
Dhe mos kujto se kjo qe nata e fundit. Aspak, o i mjerë! Të tjera netë si kjo do të vijnë prore, sepse është e pandërprerë gurra e jetës. Dhe unë, do të vazhdoj të lëngoj me vaj e ofshë, ashtu si një i sëmurë i përzishëm në shtratin e vdekjes. Lëngesa ime do të jetë e gjatë deri në ditën e moskurrit. Sepse është lëngesë guri e dheu të rëndë, e cila, nuk do të pushojë edhe në u shkultë guri i fundit i themelit.
New York, 2007



Hida Halimi

Scriitoare şi juristă kosovară născută la 20 septembrie 1948 la Peja, absolventă a Facultăţii Juridice a Universităţii din Prishtina, autoarea volumelor „Locul de naştere mi l-ai ales tu” (1993), „Cel ce nu era Fidias”, roman, 1995, „Omul meu”, roman, (fragmente apărute în limba franceză cu titlul „Tu marcheras derrière ton ombre”) 1997, „Fii omului”, piesă de teatru, 2003, „Trei portrete ale lui Franz Ferdinand”, piesă de teatru, 2003, „Ai scris singur acele scrisori”, 2005. A tradus din limba franceză fragmente din opera lui Marguerite Jourcenar, J. Giraudoux, N. Chatelet etc., şi a scris numeroase eseuri şi lucrări ştiinţifice precum “Femeia în literatura albaneză, patetica, discriminarea şi folclorismul”, “Mitul Marchizului de Sade în opera lui Musa Ramadani”, “Povestirea ca gen literar în creaţia ultimilor zece ani în Kosova”. Trăieşte la Prishtina.


Cunună de ferigă pentru trofeu
(Kurorë fieri për trofe)

Ájna[1] şi-a blestemat mâna care n-a ştiut să sculpteze alergătorul unei veri. N-ar fi fost o lucrare menită să se transforme în bronz şi nici de a fi expusă în sălile de sport. Ea îşi dorise doar să-i dea viaţă în lut chipului iubit. Chipului cald, sincer, fără viclenie, aşa cum îl adorase.

I.
În anul în care iubitul ei se prezentase la întrecerea de ciclism al anotimpului, Ajna, mândră nevoie mare, îl însoţise. Se aşezase în spatele lui, pe motocicleta încărcată cu bagajele, pe care Ajna le legase de talie. Timp de un anotimp.
Pe o motocicletă marca Vespa, iubitul parcursese ţara în lung şi în lat. Se grăbeau, deoarece el trebuia să câştige timp, să atingă limita. Record.
Alergaseră amândoi.
Peste asfaltul înmuiat de văpaia verii, miros de smoală. Sub capriciile anotimpului, sub cerul deschis. Ajna adora dimineţile pogorâte peste drumurile prăfuite ale satelor ce miros a pâine caldă. Grupuri mici de oameni îl salutau pe iubitul ei. Ea, ameţită de mândrie, le trimitea sărutări fanilor.
Călătoreau împreună până când îi vlăguia întunericul plin de furtuni, prin munţi, sau prin câmpiile devastate de grâne albe, când licuricii se loveau mortal de stopul motocicletei, singuratice sau atât de multe, încât înceţoşau stopul. Atunci Ajna şi iubitul căutau vreun fluviu sau pârâu, ca să poposească un pic. Se odihneau.
Ajna construia în primul rând vatra. Curăţa stopul motocicletei, spăla motorul, aşteptând ca lemnele ude să ia foc. Ajna se grăbea să pună cât mai repede masa, căci iubitul ei trebuia să doarmă.
Pe masa improvizată nu uita să pună şi un buchet de flori de munte; încerca să înfrumuseţeze cumva farfuriile cu gulaş şi conservele înconjurate de băuturi Vitasok. Mâncau în tăcere, în faţa flăcărilor ce creşteau încet.
Imediat după cină, el se întindea să doarmă.
Ajna îl păzea, asculta respiraţia lui adâncă, pe urmă, mulţumită, îşi continua treburile. Spăla haine, le atârna să se usuce lângă foc, pentru că iubitul ei trebuie să se schimbe de zori, când reluau călătoria. Ajna nu-l putea lăsa să arate ca un muritor obişnuit în faţa fanilor. Ea trebuie să fie mereu mândră de imaginea lui.
Foarte târziu, ea intra încet sub plapuma sportivă şi-şi închidea ochii în faţa spatelor pe care le adora. Atunci iubitul îşi schimba poziţia. O lua în braţe tăcut, fără a observa că ea deseori se topea în somn.
Orăşelul lor aflat sub munţii înalţi ai zonei, era capătul întrecerii, cum s-ar zice, era limanul unde trebuia să ajungă cei doi.
În noaptea aceea, Ajna a curăţat toate „detaliile” călătoriei, ornamentând motocicleta cu ramuri fragede de ferigi. Pentru ziua triumfului.

II.
În ziua sosirii, larga piaţă a orăşelului era acoperită cu steaguri, afişe şi oameni care ieşiseră să aclame câştigătorul.
Ajna şi iubitul ei se despărţiseră exact când se apropiau de capătul călătoriei. Se încurcaseră, se pierduseră undeva, fără a pricepe cum.
Ajna devenise invizibilă în măruntaiele turmei agitate care ţipa şi huruia în cinstea campionului. La capătul acelei zile, la capătul acelei veri, în acel orăşel.
În noaptea triumfului, Ajna aplaudase şi fluierase în neştire, până târziu. Separată de turmă, aproape înnebunea de bucuria că iubitul ei primise trofeul.
Cândva, turma se răspândise. Piaţa asurzise.
Ajna rămăsese singură. Se aşezase pe acea piaţă mută de beton, printre panouri sfâşiate, rămăşiţe de fructe uscate şi sticle de plastic, deformate de paşii turmei.
Aştepta.
Ştia că al ei campion avea să vină. Ajna avea să ocupe din nou locul ei în scăunelul din spate al motocicletei Vespa.
În zori, Ajna plecă liniştită din piaţă. A luat drumul spre casă, fără nicio supărare, convinsă că se despărţiseră undeva în vâltoarea serbării. Ştia bine că iubitul avea s-o caute în ziua următoare.

III.
În curtea casei, acoperită de frunzele viţei de vie, Ajna a îmbătrânit toamna, cu ochii pe strada unde trebuia să apară vestitorul iubirii ei. Strada era cam tăcută în acel an.
Soarele tomnatic a înroşit una după alta frunzele ce cădeau zilnic peste scaunele din curte, îmbătrâniră şi florile în vase. Se urâţi şi aşteptarea ce semăna cu scheletele florilor şi ale plantelor căţărate pe pereţii casei.
Ajna n-avea să mai aştepte. A pus mâna pe daltă şi se strădui să-l sculpteze pe omul ei. Avea să-l închidă în camera ei, undea el avea să-i aparţină în exclusivitate.
Ajna stătea lângă vatră, cu primii fiori ai lui ianuarie. Privea cum campionul ei se întruchipa din negura memoriei.
Cândva, s-a ridicat cu o oarecare lenevie, dar brusc a reluat dalta, ca să mai adauge ceva la chipul sculptat al campionului.
În timp ce îi acoperea buza cu o rămurică subţire de ferigă, şi-a adus aminte că nu-i schiţase pe obrazul acela drag de campion vreun zâmbet, blestemându-şi mâinile.
Atât de mult stătuse lângă el. Îl adorase timp de o vară, îi încălzise spinarea cu trupul ei fierbinte, îi spălase hainele prin râuri şi pârâiaşe, îl adorase şi cu ochii închişi, dormind sub el.

Nu ştiu dacă a înţeles vreodată că n-avea cum să-i descrie campionului chipul, niciodată nu i-l văzuse.


Hiqmet Meçaj

TA 10024*[2]

Jam vetëm. Sonte trami udhëton vetëm për mua. Nuk di nga jam nisur e për ku po shkoj. Hyjnë furrtaret dhe hanë tavanin. Janë të uritura, shikojnë nga unë dhe vazhdojnë të përtypen. Hyjnë krimbat jeshilë dhe gërryejnë ndenjëset.
Papritur dëgjohet një klithmë. Kanë ngrënë tramierin.
Tani trami udhëton vetëm dhe vetëm për mua. Nuk di në kanë mbetur shina, mos i kanë gëlltitur edhe ato insektet grykëse.
Thonë se njerëzit e ndërrojnë qytetin njëherë në njëqind vjet, kurse qyteti i ndërron njerëzit njëherë në tetëdhjetë vjet. Sonte është nata e ndërrimit të madh.
Ndiej krahë furrtaresh të më mbartin mbi shpinë, të fluturoj dhe të gjendem diku që ngjan me shtëpinë time. Dal në ballkon, një ulli më thotë: hidhu, nuk do të vritesh.
Sonte qyteti i ka ndërruar njerëzit, jo me ata që do të vijnë, por me ata që kanë ikur.
Krimba të mëdhenj jeshilë janë mbledhur atje poshtë dhe festojnë. Përtypin gjethe në vend të qengjave, pinë vesë në vend të verës. Megjithatë dehen dhe këndojnë sipas natyrës së tyre. Edhe trami tani është shndërruar në një krimb që nuk lëviz, as ha e as pi.
Atje poshtë ka njerëz të tjerë, janë ata që kanë ikur e i kemi harruar. Nuk u mbajmë mend as zërin, as fytyrën, për këtë janë të mërzitur. Këndojnë një këngë që ngjan me hijet dhe me grisjet. Kanë mallin e kujtimit kur troket dhe nuk ia hapin derën.

e enjte 19-04-2007
15:04:27



Albana Beqiri

Poetă, nuvelistă şi eseistă, Albana Beqiri (se citeşte Albána Bechírii) provine dintr-o familie kosovară care s-a mutat la oraşul Fier din Albania în perioada interbelică. Născută la Tirana, unde a studiat limba şi literatura, Beqiri trăieşte actualmente la Prishtina. Este cadru universitar şi consilier pentru mass-media lângă Ministerul Afacerilor Externe a Republicii Kosova. A lucrat ca jurnalistă la diferite organe de presă din Tirana şi Prishtina.


Moartea tatălui meu
(Vdekja e babait tim)

Nu pot crede că bărbatul întins în coşciug este tatăl meu. El nu este tatăl meu, nicidecum nu este. Nu poate fi tatăl meu. Atât de des îmi repet această constatare, încât aproape încep s-o cred. Oamenii ce se învârt în jurul meu nu mă impresionează. Ei nu pot înţelege de ce acel bărbat îngălbenit şi fără nici un strop de sânge pe obraz nu poate fi tatăl meu. Deja pot jura că nu este tatăl meu. De aceea poate nici nu plâng, aşa cum fac ceilalţi de lângă mine. Ei îmi strâng mâna, mă consolează, unii, mai apropiaţi vin să mă pupe sau mă strâng în piept, şoptesc condoleanţe; alţii mă îmbrăţişează fără a scoate o vorbă şi pe toţi îi aud cum îşi zic între ei: sărmana, e complet paralizată de durere. Nu este adevărat că sunt paralizată. Nu sunt nici paralizată, şi nici nu simt vreo durere. N-am de ce să simt durere. Deja m-am convins pe mine însumi că bărbatul întins în sicriu nu este tatăl meu. Nimic şi nimeni nu-mi pot schimba starea asta, cel puţin în aceste clipe. Tata mi-a promis că nu va muri, că va rămâne în această viaţă, dacă nu de dragul lui, cel puţin de dragul meu. El nu m-a minţit niciodată. N-avea de ce să mă mintă de data aceasta. De aceea cred că omul întins în coşciug nu este tatăl meu. Pentru nimici în lume, el nu şi-ar fi călcat promisiunea. Şi-a ţinut orice promisiune dată. Tot nu plâng, să mă uit la oameni cu uimire şi să nu simt durere. Până când mama vine spre mine, mă strânge în braţe preţ de câteva secunde şi mă apropie de sicriu. Priveşte-l pentru ultima oară, îmi spune. Acum îl vor acoperi şi nu-l vei mai vedea. Mă apropii nu atât de dorinţă, încât din inerţie. N-o pot supăra pe mama în aceste clipe. Simt că trebuie să mă supun ei. Privesc cu multă curiozitate chipul acestui bărbat mort şi sigur că gândesc: nu este tata. Este altcineva, un oarecare bărbat, oricare, ce şi-a luat chipul tatălui meu. Dar fără-ndoială că este tatăl unui alt copil şi instantaneu îmi pare rău. Simt compasiune. Milă faţă de orfanul sau orfana a căror viaţă, de azi încolo, se va schimba. Compasiunea începe să se transforme încet în durere, o durere ce se extinde treptat, se desface ca o plantă undeva în străfundurile fiinţei mele, apoi domină una după alta toate membrele şi ajunge la piept. Atunci mă răbufneşte plânsul, nu ştiu de ce plâng. Oare plâng din compasiune pentru tatăl mort al unui orfan pe care nu-l cunosc sau pentru orfanul însuşi, a cărui viaţa se va schimba de acum încolo? Aud oamenii cum şoptesc între ei: sărmana, până la urmă plânge. Se pare că-nţelege ce i s-a întâmplat. „Eh, săraca încă nu ştie ce a păţit. Mai stai oleacă. E încă amorţită. Câteva lacrimi n-au dezmorţit-o până la capăt”. Cunosc vocea asta. Este a vecinei de la capătul străzii. Nu pot uita uşor vocea asta. Nici în mijlocul acestei aglomeraţii sufocante. Este vecina care i s-a plâns cel mai des lui tata despre daunele pe care le-am produs în grădina ei. Eu plâng fără să ştiu de ce, dar plâng. La început în tăcere, apoi rapid, în hohote. Surorile mele, amândouă, plâng şi ele. Sunt îmbrăcate în negru şi priveghează lângă trupul mort al acelui bărbat, cu stoicismul şi dragostea fiicelor faţă de tată. Ele cu siguranţă cred că este tatăl nostru. Altfel de ce ar plânge în hohote pentru tatăl altcuiva. Ceva mă opreşte să le spun că el nu este tatăl nostru. Vreau să le lămuresc, să le eliberez de acea teamă şi durere inutile, dar nu ştiu de ce nu pot. Gura mi s-a-nchis şi cuvintele mi-au îngheţat undeva în piept şi un soi de cleşte îmi ţine buzele strânse. Surorile plâng, strigă chiar. Doamne, îmi spun înspăimântată, ele într-adevăr nu ştiu că acel om nu este tata. Cât de nebune pot fi, de cred în nişte doctori necunoscuţi sau în aceşti oameni ce gândesc că ştiu totul despre viaţa şi moarte. Tăceţi din gură, nebunelor, urlu eu. Nu mai urlaţi şi nu mai bociţi ca nişte corbi. Duceţi-vă şi daţi-vă jos hainele alea negre. Nu vă daţi seama că vor să ne înşele, vor să ne facă să credem că acel mort este tatăl nostru? Voi chiar credeţi în minciuna asta? Mă aştept ca ele să tacă, după ce vor pricepe cele spuse de mine, să vină să mă îmbrăţişeze bucuroase. De fapt, ele chiar vin la mine, mă îmbrăţişează, dar bocesc în continuare. Cuvintele mele, pare-se, n-au ajuns la ele. Cuvintele au rămas la mila acelui cleşte ce-mi ţine buzele strânse. Simt cum lacrimile lor îmi udă obrajii, amestecându-se cu lacrimile mele. Nu ştiu de ce, dar şi eu plâng. Nu ştiu de ce, dar mă solidarizez cu surorile mele, cu durerea şi cu vaietul lor, plângând în hohote. Le sunt recunoscătoare fiindcă ele nu spun despre mine „sărmana de ea”. Durerea lor pare a fi sinceră, diferită de durerea celor prezenţi care au pus mâna parcă pe steagul milei şi îl flutură. Mama se apropie de noi, îmbrăcată tot în negru. Chipul ei seamănă perfect cu durerea şi eu nu pot sta fără a o admira. Mă uimeşte această constatare. Niciodată până acum n-o admirasem pe mama. Nu ştiu nici dacă am iubit-o vreodată atât cât este dator un copil a-şi iubi mama. Tot ce merita iubire şi admiraţie este întruchipat în tatăl meu. Pe el îl iubeam şi îl admiram nespus. În legătura mea cu tata, mama uneori părea ca o piedică, în afara acestor clipe, în care o ador. Fără a şti ce gândesc eu despre ea, mama se apropie de noi şi niciodată n-am fost la unison ca astăzi. Până acum ne-a îngrămădit prezenţa uneia lângă alta. Dar azi cu siguranţă ceva s-a întâmplat, ceva mare, ceva ce ne-a obligat să ne aruncăm una în braţele celorlalte, sub semnul împăcării. Mama vine şi mai aproape. Mă aştept s-o văd fericită de împăcare. Dar nu. „Încă puţine minute veţi mai fi cu el, ne şopteşte. Voi ştiţi, tata n-a vrut niciodată să vă vadă plângând. Ştiţi cât ura el lacrimile pe obrajii voştri. Nici azi nu vroia să vă vadă plângând” Nu pot crede că femeia care vorbeşte este mama mea. Nu, nu, această femeie nu poate fi mama mea. Mama mea este o femeie frumoasă, fragilă în frumuseţea ei, o femeie ce răspândeşte frumuseţe şi delicateţe. Femeia care vorbeşte acum, nu este mama. Nicidecum nu poate fi mama. În faţa mea stă o femeie puternică şi tare ca piatra, o femeie ce a început să albească acum câteva ore şi a cărei frumuseţe a început să se ofilească de o durere greu de ascuns, pe când delicateţea nu ştiu unde a dispărut. Această femeie necunoscută nu poate fi mama mea, La fel cum nici bărbatul acela necunoscut nu poate fi tatăl meu. Bărbatul acela neputincios şi învins de moarte – om pe care doar câteva zeci de minute îl despart de subteran – nu poate fi tata. Deşi surorile mele cred că este tata, deşi asta spune şi crede această turmă amorfă de oameni adunaţi şi răspândiţi prin casa noastră mare, inclusiv în dormitorul părinţilor mei, tocmai în acea cameră, în cuibul lui tata, unde noi, copiii lui, intram prea rar. Eu tot nu cred că mortul e tata. Tatăl meu este un bărbat puternic, seamănă cu o bucată de stâncă, din stâncile locurilor sale de baştină. Tatăl meu ştie orice, el ştie chiar cum să scape de moarte. N-a avut el o viaţă uşoară, dar a înfruntat totul cu tărie, de aceea eu ştiu că poate înfrunta şi moartea. Nici femeia aceea puternică nu poate fi mama mea. Mama nu este o femeie tare şi aspră. Dimpotrivă: este bună şi delicată. Ea îl completează pe tata cu delicateţea ei, de aceea tata este atât de desăvârşit. Mama mea nu ştie să fie puternică, nu poate fi puternică Mereu a fost atât de blândă şi graţioasă, încât mi-e greu acum, în ziua asta în care cu toţii îmi fac presiuni să cred că tatăl meu stă întins în coşciug, mi-e greu să cred că femeie ce spune că este mama mea, este chiar ea. Totul vine încâlcit în capul meu obosit de ceea ce se întâmplă în jur. Nu pricep de ce lucrurile s-au răsturnat în acest fel, de ce viaţa mea curge în această perspectivă răsturnată care mă împinge să accept că părinţii mei sunt cei pe care nu-i văd a-mi fă părinţi, sau, mai exact: care sunt diferiţi de cei pe care îi credeam părinţi. Nu-mi place situaţia asta răsturnată. Vreau doar ca aceşti oameni să plece cu toţii şi totul să fie ca înainte. Tata să fie acelaşi bărbat puternic şi mama – tot acea femeie blândă şi delicată. E adevărat că nu mi-a plăcut prea mult de mama aceea blândă şi delicată, dar când o văd pe cea de acum, împietrită şi aspră, tare-mi place de mama din trecut. Iar când pătrund mai adânc în sentimentele mele, descopăr că mi-am iubit fără să-mi dau seama pe mama mea cea blândă şi delicată. Aş fi vrut ca ea să fie aici acum, ca să-i pot mărturisi dragostea. Nu-l vreau nici pe acest tată nou, care nu este al meu, pe acest tată învins de moarte şi care, după câteva minute se va închide în mormântul său, lângă proprii părinţi, fără să-mi mai dea posibilitatea să-l revăd. Eu îmi vreau din nou tatăl dintotdeauna, tatăl ce râde şi se supără, tatăl care, înainte de a mă certa pentru greşeli, mă iartă şi înţelege totul. Ştiu bine că bărbatul din coşciug nu este tatăl meu, dar cu trupul vlăguit nu sunt în stare să ghicesc unde mi s-a dus tata. Mă uit în jur ca nu cumva îl găsesc. Nu se vede nicăieri. Nu pot crede că lipseşte peste tot, la fel cum nu pot crede că m-a părăsit. Cu siguranţă este în vreuna din delegaţiile sale, undeva unde se scoate petrol sau s-a întâmplat vreo alunecare de teren. Are o muncă dificilă care îl ţine departe de familie şi atunci când el îşi doreşte cel mai mult să fie în sânul celor dragi. Cu siguranţă este acolo, la datorie, cum spune pe jumătate zâmbind, pe jumătate trist, altfel n-ar fi ratat el acest circ în care eu participi fără să vreau. Dacă ar fi fost aici acum, dacă n-ar fi fost în fruntea datoriei, unde-l duce blestemata sa profesie, ar fi râs de celălalt tată, de cel întins în sicriu care-i seamănă atât de mult. La faţă, desigur. Ar fi râs şi de mama cea puternică şi aspră, de cea care o face pe văduva lui. I-ar fi plăcut atmosfera. El este îndrăgostit de soţia sa blândă şi delicată. De Mama Mea. El nu poate iubi o altă femeie. Văduva puternică, în doliu, cea care spune că mi-e mamă, mă îmbrăţişează. Parcă mă sufocă, dar puţin mai târziu nu-mi mai displace îmbrăţişarea ei. Chiar dacă nu este îmbrăţişarea mamei mele, mă simt bine, trebuie s-o accept. Şi plâng. Simt că am nevoie să plâng. Plâng. La început încet, pe urmă în hohote. Văduva ce-şi zice mama mea, mă strânge mai tare în braţe. Este ceva blând şi delicat în strângerea aceea. Ceva din mama mea adevărată. Dar nu cad pradă observaţiilor de moment. Blândeţea şi delicateţea acestea nu pot schimba faptul că ea nu este mama mea. Dar se pare că ea s-a hotărât să lupte până la capăt, până să mă convingă că e Mama Mea. Mă îndreaptă spre coşciug. „Este ultima clipă cu tatăl tău, îmi spune. După aceea, sicriul va pleca spre cimitir. Vreau să-i spun că el nu este Tata. Şi deoarece nu este Tata, nu este nici ultima clipă petrecută cu el. Tata este în delegaţie, vreau să-i spun, şi se întoarce după câteva zile. Vor mai fi milioane de clipe petrecute cu el, milioane, până va ajunge ultima clipă. Nici tu nu eşti Mama, vreau să-i spun. Dacă erai Mama, n-ai fi crezut că soţul tău a murit. Tu nu eşti Mama. Nici bărbatul din sicriu nu e tata. Vreau să-i spun să-şi ia sicriul soţului şi să plece cu el unde or vrea. La cimitir sau oriunde altundeva. Doar să plece. S-o elibereze pe mama mea din închisoarea unde a strivit-o (mămica mea este atât de delicată şi cu câtă uşurinţă a închis-o, ca s-o despartă de mine şi de surorile mele). S-o elibereze, ca atunci când vine tata s-o găsească acasă, ca întotdeauna. Dar nu-i spun niciun cuvânt. Nu ştiu de ce nu rostesc nimic. Mă supun ei, ca un somnambul, mă supun ei. Privesc bărbatul decedat şi nu ştiu de ce tremur toată. Seamănă atât de mult cu Tata. Tremur de teama să nu i se întâmple şi lui Tata aşa ceva. Tremur că poate şi pe Tata va trebui să-l văd vreodată în starea aceasta. Mă mai uit la el. Întru totul mort, întru totul asemănător cu Tata. Pare calm, ca în somn. Eu plâng. Plâng, deoarece ştiu că este tatăl unui vârstnic al meu. Doar nu înţeleg de ce vârstnicul meu lipseşte de la priveghiul tatălui său. Poate şi vârstnicul meu necunoscut, fiul sau fiica acestui mort ce seamănă atât de mult cu Tata, la fel ca mine, nu crede că el este tatăl lui sau al ei. Nu-şi poate vedea tatăl mort. Îmi aduc aminte că totul se întâmplă în casa mea. Nu m-au trimis pe mine nicăieri, ci au adus în casa mea un mort şi vor să mă convingă că este tatăl meu. Au închis-o pe mama undeva, profitând de absenţa tatălui meu care este într-una din blestematele delegaţii, şi mi-au adus în locul ei o femeie de piatră, zicându-mi că ea e Mama. În mod straniu, ea seamănă mult cu Mama, exceptând firele albe, dar nu este Mama Mea. Îşi joacă bine rolul femeia aceasta puternică şi aspră, arată şi ea ca o bucată de stâncă, poate din stâncile locului de naştere al lui Tata, îmi vorbeşte şi mă îmbrăţişează ca şi cum ar fi Mama, dar eu ştiu că nu e. Mă uimesc doar surorile. Sunt chiar surorile mele, ştiu bine asta. Nu înţeleg cum de cred că mortul din coşciug e Tata, şi cum cred că văduva aceasta e Mama. Sunt cam uşuratice surorile mele, îmi spun. Ce pot face, ca ele să-şi revină şi să vadă cât de mincinoasă şi absurdă e situaţia asta? Nimic. Simt că nu pot face nimic. Cuvintele mele nu pătrund în auzul lor. Dacă nu le-au închis şi pe ele undeva, aducându-mi în locul lor două fete ce seamănă perfect cu surorile mele, înseamnă că le-au hipnotizat în acea măsură în care cred în absolut tot ci li se spune. Altfel, cum de nu pot vedea că bărbatul mort nu e Tata, iar femeia ce-şi înghite lacrimile amare nu e Mama. În timp ce ating fruntea rece a bărbatului, simt durere. Mă doare sufletul şi mi-e milă de el, căci nu-l plâng proprii copii, ci copiii altora. Sărut fruntea aceea rece, dăruit deja morţii, şi plâng. Tu nu eşti Tata, strig. El nu reacţionează. Ştiu că nu poate reacţiona. E mort şi niciun cuvânt al meu nu ajunge în el. Tu nu eşti Mama, îi strig văduvei de lângă mine. Ea-şi înghite în continuare lacrimile amare. Oare nu m-a auzit sau neglijează urletele mele? Plecaţi, urlu la ceilalţi, majoritatea cunoscuţi şi rude. De ce plângeţi în zadar după un necunoscut, urlu eu. Ei plâng în continuare, se uita la mine cu milă, aşa cum te uiţi la un orfan. Cuvintele mele nu pătrund în auzul lor supus doar bârfelor. Dar voi, de ce plângeţi în zadar, le strig surorilor mele adevărate care bocesc lângă capul celui ce cred că e tatăl nostru mort. Cum puteţi crede că acel om fără suflare este Tata? Ele mă strâng în braţe. Cuvintele mele n-au intrat în auzul lor. Le îmbrăţişez şi eu. Plâng împreună cu ele. Bocesc la fel. Simt durerea la fel. Strâng mâinile femeii ce insistă să-mi fie Mama, lăsându-i să înţeleagă că o cred. Sărut fruntea rece a bărbatului despre care mi se zice că e Tata, la fel cum aş fi sărutat şi fruntea lui Tata. Mă uit înţelegătoare la oamenii adunaţi în jurul nefericirii noastre şi le mulţumesc în tăcere pentru compasiune. Trebuie să cred: sunt copilul orfan al tatălui decedat!


[1] Nume feminin, rar, albanez. Se citeşte: Áina (n. trad.)
[2] TA 10024* - numër trami në Athinë.

No comments: