Am întrebat de foc / Pyeta për zjarr

Arb ELO

Autor al volumelor “Miraj” şi 0 3D, născut la Tirana în anul 1966,
 absolvent al Facultăţii de Arhitectură în anul 1990.
Trăieşte în Germania, unde s-a stabilit imediat după terminarea studiilor.



Ghem
(Lëmsh)

Mă joc cu ghemul ce cade din poala ta în timp ce faci ciorapi de lână
Rotocoalele fumului alb le faci fire, le treci prin degete, le faci minge,
Tunse sunt oile norilor ce mulg fii tăi în ţarcul îndepărtat,
Mă frec de picioarele tale, te rog să mă mângâi în spatele urechii,
să-mi şopteşti cuvinte de tigri, deşi de mult sunt motan,
dar tu faci alte noduri, taci, fără capăt pânza asta de păianjen.

Încerc s-o desfac, ştiu, e inutil, copac sunt şi eu, plin de noduri,
Lângă vatră dorm şi m-usuc în aburul respiraţiei tale neregulate,
Limbi de clipe mă ling pe faţă câinii ce păzesc turma şi latră,
Mă trezesc, nu sa-ntâmplat nimic, doar tu ai mai făcut nişte stele-ntre timp,
Mânecile toamnei ai început cu albele fire creţe ale unei neguri
şi văd doar cum degetele-ţi nu obosesc niciodată, păpuşile atârnate de fire.

Casă ruinată
(Shtëpi e rrënuar)

Benzină picurau norii în acea zi de martie după carnaval,
Străzile nemăturate, pline cu ziare, sticle şi
gunoaie, beţivii ce dormeau pe bănci, câteva pagini pe reţea
anunţau debarcarea alienilor sau sfârşitul lumii,
plictisul, singurătatea adusă de iarnă, patima
şi alte raţiuni pe care nu le mai ştiu după atâta vreme,
m-au făcut să merg la bordelul “El Paso”. Am sunat,
Mi-a deschis uşa Sara, îmbrăcată-n negru străveziu,
sub negru sânii ca nişte găini jupuite. Mirosul ce venea
din interior, putoarea pielii amestecată cu sudoare şi parfum,
îmi aduse aminte anii 90, socialul şi azilanţii albanezi.

Trăiam pe-atunci într-o casă ruinată vreo 30 şi ceva de inşi,
o dată pe lună ne dădeau hârtii pe care le schimbam cu
alimente şi haine, dar unii începuseră să muncească la negru
aşa că aveam ceva bănuţi; beam bere când cineva spuse:

”Mergem pe la curve?”, şi ne-am dus numaidecât,
o duzină de bărbaţi îmbrăcaţi la fel, cu blugi noi şi cizme,
la Tirana odinioară cei mai mulţi fuseseră cuţitari şi hoţi, unii încă flăcăi
şi vreo doi turci ce beau haşiş; ne prefăceam lejeri,
dar nu eram; Remzi s-a culcat cu-o negresă, nu s-a aflat
de unde era, Landi cu o blondă, Titi – o chinezoaică, alţii încă
se tocmeau cu degetele când ele au reapărut. ”Cum fu?”
”Nu risipiţi banii degeaba, băieţi, au spus toţi trei în cor.

M-am simţit ca atunci când mă dezbrăcam, patul era larg,
o mare oglindă se uita chiorâş la noi. Fără formă
şi cam umflaţi sânii lăsaţi ai Sarei, ca nişte găini jupuite
ce fierb, fără cap; mi-a părut rău de ea, de lume şi de mine,
n-am stat mult; apoi făcui duş, plătii şi ieşii în
iad; colţii acoperişurilor şi ai colţurilor mă speriară,
m-am frecat la ochi, privii spre cer, umplut de rotocoale de nori,
Nicio rază. Doar vântul răpea departe gunoaiele şi nişte oameni
alergau după ele, le prindeau cu sacii ca pe nişte cobre umpleau
cu ele gura deschisă a monstrului ce-i ghida şi răcnea a fum.

Obosit, cu ochii roşii, se târa balaurul pe asfalt şi urla a moarte
 “Jurassic Park” şi sure din Coran: dincolo coşurile vomitau fiere, negru
ferestrele chioare şi câinii umbrelor ce lătrau spaimă. Mi-a fost dor,
de lumină, albă de hăinuţe, de voal de mirese sau de fire albe de bătrân,
de timpul trecut, uitat într-o parte ca o casă ruinată ce
se micşorează pe zi ce trece, devine colibă, colivie, haină de riduri, necazuri,
Mi-a fost dor de un cântec din sud, de clopuri, cafea turcească, îmbrăţişări de mamă,
De cei ce nu mai sunt şi poate n-o ştiu, de măslinii de pe marginea prăpăstiei
Sfâşiaţi în piept ca mine, singuratici pe cărarea unde se duc uneori
Solitarii şi unde se joacă copilaşii, cărarea ce te duce altundeva...

Colivii
(Kafaze)

Colivie uitată deschisă,
Libertatea e înăuntru,
pasăre obosită de cântec.

Colivie a pieptului,
Libertatea e înăuntru,
cântec obosit de coastă.

Colivie a cântecului,
Libertatea e înăuntru,
sunet obosit de cuvânt.

Colivie a cuvântului,
Libertatea e înăuntru,
literă obosită de greutate.

Colivie a literei,
Libertatea e înăuntru,
linie obosită de pană.

Colivie a liniei,
Libertatea e înăuntru,
punct obosit de neant.

Colivie a neantului,
Libertatea e înăuntru,
gol obosit de greutate.

Colivie goală uitată deschisă,
Libertatea e înăuntru,
De se să iasă?

Colivii de ochi ce se deschid, se-nchid ca uşi de celule, capace de veceu, braţe de prieteni
unde găseşti orice înăuntru, crima, gunoaie, capodopera, gaura şi lumina,
Colivii de urechi, ce stau deschise ca uşi de biserici pentru toţi; colivii de mitre,
colivii-curse, colivii de iubire, colivii de hoteluri, tabere, paturi, ecrane;
colivii de cuvinte şi imagini, colivii în colivii, încuiate, secrete, comori; cranii
de ceruri, de scafandri, de paltoane, piei, oase, morminte, de vieţi.

Colivia mea
Eu sunt înăuntru
Cheie în broască,
Colivia mea e uşa... 


Am întrebat de foc
(Pyeta për zjarr)

Am întrebat de foc,
mi-au dat licurici...
Am întrebat de ceas
mi-au dat cifre...
am întrebat de mine,
mi-au spus cum mă cheamă...
M-am întrebat pe mine,
nu-mi dădea răspuns...

M-am uitat în sus,
Gemeni, limbi de ceas
lapte de lumini,
prăpastii de umbre
animale, peşti
vânători, fecioare,

Licurici al întrebării
Ne căutăm timpul
şi găsim anii,
stelele ruginite ce cad,
ruine de răspunsuri,
stingere de dorinţe
ne prindem sinele cu mâinile
ni se pare altul...

Fulgere-n amurg,
De câte ori ne-am rugat?
Era cuţit cel ce-a strălucit
sau zâmbet?
De câte ori am respirat?
Sau a fost fum?

Acolo adormim
pe pragul beznei,
cenuşă rece de cuvinte
şi-mbătrânim ridaţi,
prin oglinzile întâmplării
Mâini de flăcări ce leagănă
leagănul alb-negru al vremii
Foc, apoi tăciuni,
până ne stingem.

Clocot ce umple
mâneca ciungă a uitării,
Larve oarbe de opere
se mişcă colo-n ţărm
De ce am obosit, ne-am ostenit?
O viaţă-ntreagă,
Doar o cursă...
taci, deci, te rog
priveşte ceasul de nisip,
bobii ce cad cu rândul
pe partea cealaltă...



Înghesuială
(Ngushtë)

Era înghesuială la ambasadă, prietene, ca un argument de Malthus
mirosea a pişat. Gardul ca u curvă, trecut de noi toţi,
ne despărţea de poliţaii cu transpiraţia bleu, de transă şi aburi ai evadării,
Ne aduceau zilnic un camion cu apă ca un elefant, cu apă stătută,
Uve se-mbătase, diplomatul, l-am ţinut în braţe după finala ce n-am văzut-o
Când Germania deveni campioană a sezonului după un penalti.

Era înghesuială prietene ca-un coşmar claustrofob de balamuc, de gâtlej al turmei
Ne-au înregistrat, au împărţit paşapoartele cu piele roşie. 2 Iulie. 1990.
Apel în albaneză cu Goni, Landi, Titi, Mondi, Beni. Ferestrele maşinilor
Închise, dincolo soldaţii păzeau strada cu puştile. Ne-au aruncat din nou
în mare, prin feriboturi de Bari, noaptea, somnambuli cu zdrenţe, fără valize,

cu ochii mari, cearcăne cafenii sub ei, voal de tristeţe, obosiţi de moarte,
Am băut Coca-Cola întâia oară, mâncarăm mana deşertului întâia oară
Poate ne-au adus aceleaşi trenuri ce-i transportaseră pe iudei. Holocaust
Întors, ca minţile hoţilor de buticuri ce s-au ocupat repede. Repede
ne ieşi faima proastă, prin aziluri de străini, ne uitară acolo,
cu excepţia unor enoriaşi naivi ce vroiau să ne convertească fără a le şti limba.

Unii s-au botezat ca să mănânce, mulţii au c
ăzut la pârnaie sau i-au înapoiat în patrie
Tani muri de heroină, împreună trăsesem din pipă cu mere crack,
iar nevastă-sa prăjea salam în bucătărie. Urmăream de ceva vreme porno
Doar noi bărbaţii, cu feţele roşii, râdeam forţat când actorii veneau,
Ne-am certat în oraş cu cuţitele, cearta ceartă, a scris de noi şi ziarul local,

30 de mărci plăteau poponarii actul la gară, trei sau patru pe zi,
ca să bem seara bere şi să lăsăm restul la jocuri, cu sori ce râdeau
şi rar cădeau, precum apusul peste această ţară cenuşie, alb-negru iarna, ce
porneşte toamna şi se-ncheie vara, fără mimoze, fără hurmale, fără
tată şi mamă ce se aud atât de slab la telefon. Cabinele sunt de plastic,
trimit multe scrisori, kosovar era traducătorul la tribunal, aici născut şi crescut.

Cearcănele cafenii prietene de sub ochi, prinşi de gard au 20 de ani,
Unde s-a dus timpul, tinereţea, elanul? Ofilite, sub pleoape, dorm vulturii,
rânduite înghesuite-n cămăşi de forţă, pe-atunci turbate precum caii sălbatici,
de e pleca departe. Iar eu vreau să evadez din nou, să mă omoare din spate,
să plec, să mă duc nici nu ştiu unde, să mor pentru ceva şi nu zadarnic sau bătrân,
prin cimitire străine, cu garduri ce-i purtăm în noi, precum încheieturile cătuşele...

Ghetsimani
(Getsemane)

Vreme mohorâtă,
Criză de raţiune
c-umbre dimprejur
şi-un val de tristeţe.

Sunt aci, aştept
Parte-a unui scaun
sorb un pic de negru
a fricii espresso.

Ei vin să mă ia
Chiar nu ştiu ce vor
n-am eu dinţi de aur
şi n-am vindecat.

Tu vii mă săruţi.
”Salutare, Rabi!”
”Pentru asta vii?”
Unu-şi scoate sabia.

Îmi taie urechea,
Nu sunt eu Mesia
Sunt un simplu paznic
făceam ce ştiam...

No comments: