Ai që rrnoi për me rrënue idhuj pa krena - At Zef Pllumi

'Zef Pllumi (1924-2007) was born in Mali i Rencit near Shkodra and joined the Franciscan Order. As a twenty-year-old, he witnessed the Communist takeover and the unprecedentedly violent suppression of the Catholic Church in northern Albania. Most clergymen were arrested and many were executed. Though he suffered much abuse,
Pllumi managed to survive and was ordained in 1956. He worked as a parish priest in Shosh in the mountains of Dukagjin for some twelve years until 1967, when a government edict was issued for the total abolition of religion. He was arrested at that time and spent the following twenty-three years in prisons and labour camps. His harrowing experience as a Catholic priest in Stalinist Albania is recorded in his moving, 730-page memoirs, "Rrno vetëm për me tregue" (I only live on to tell), Tirana 2006, of which an extract is given here. Father Zef Pllumi died in Rome on 25 September 2007.

November 1944

The national holiday, 28 November 1944, was a cold, sombre day, perhaps the most sombre one since the declaration of independence. Since childhood, we had celebrated that day with lights, colour, songs, lots of noise and the waving of flags. The flags still fluttered on the bell towers of the churches, but they looked lonesome up there and no one paid any attention to them that day. The Germans had all left their barracks, offices and guard posts, and departed for Montenegro. Shkodra was expecting the arrival of the partisans who had been waiting on Bardhaj Hill, in Postriba and on the other side of the Bahçallëk Bridge for the Germans to leave.That night, we heard several explosions that were so strong, they shattered the windows of many homes. A German motorcyclist had returned from the border crossing at Hani i Hotit to set off the mines placed under the bridges connecting the town to the plains. After these explosions, which marked the definitive departure of the Germans, no one slept a wink all night. There was a sense in the Franciscan Monastery where we were living that the West had taken an historic step at that moment and was abandoning us, and that in Albania, war would be declared on the Catholic Church, a struggle that would probably jeopardise the very survival of the Catholic population in the country. This was not unexpected by the Catholic clergy; one might even say they saw it coming. We had begun many years ago to prepare the young people, in lessons and lectures, on how to come to terms with the savage persecution that might climax in our extinction.
During morning prayers, at five to six o'clock, the whole Franciscan community gathered around its leader, Father Mati Prendushi, and in fervent prayer, we sought salvation from the Almighty. The Catholic Church in Albania was in the Garden of Gethsemane.
"Oh my Father, if it be possible, let this cup pass from me!" This was our prayer, but it was the will of God.
At about 10:30-11:00 on that cold and sombre morning of 29 November, partisan brigades led by Major Gjin Marku were seen coming down the main roads into town. A red star had been added to the Albanian flag they were bearing. We observed them through the bars of the windows. It must be said truthfully that, with the exception of a few individuals known for being pro-communists, the Catholic population of the town did not participate in any celebrating, whereas most of the Muslim population, decked out in their finest clothes, gave the impression of taking part in a joyful occasion. The partisan army, garbed in various and sundry types of foreign army dress, was a very motley force - hungry, raggedy, and wearing sandals. All the greater impression was made, not by the clothing, but by the partisans themselves. What mothers could have given birth to such children with rifles slung over their shoulders?
There was no way they could be accommodated in the barracks. They had no other clothing or even food with them. So the partisans were billeted with local families, three to a house, sometimes six or seven. The population took them in, fed them and became infested with vermin. They were not good people. They snooped around the houses, looking for Germans or for "reactionaries" in hiding. The first thing they did was to get the prisons back into working order and fill them to the hilt with innocent people. They gave the prisoners no food, so their families had to come and feed them, otherwise they would have starved to death. And the food brought by the family members went more to feed the hungry partisans than to keep their poor, tortured victims alive. Rumours soon began to fly that they killed X or Y, or that others had disappeared without a trace.Who was the head of this new government? The name of Enver Hoxha started to circulate, a figure completely unknown in northern Albania up to then. The new Albanian Government was constituted in the month of December. No one knew if it was a military or a civilian government. Its officials had high positions, but no real power. Power was in the hands of a wide variety of local partisan commanders now installed in other people's homes.The brigades in Shkodra were reorganised. Major Gjin Marku and the first wave of men were crossing over the border to provide "fraternal assistance" to the peoples of Yugoslavia. Shkodra was filled with partisan brigades. Everyone was surprised at where all the soldiers had come from, more men than even the foreign armies had had! The partisans said that they had come to chase the Germans right to Berlin, but they did not even have proper shoes on their feet. In general, they were not people one could discuss things with. Their behaviour was appalling. They gobbled down the food and broke the drinking glasses. Albania had witnessed many a foreign army, but never one like this.
Right after 29 November 1944, there began an incomparable movement on the road from Shkodra to Podgorica, and this at a time when communication with Tirana was extremely difficult because the bridges were down. The rivers could only be forded on rafts with armed partisan guards. Albanians and Montenegrins crossed over the border freely and mingled as if there were no border at all. Where was the real power in Albania? It was the trobojnica (Montenegrin flag) that ruled the land. Masses of three-coloured Yugoslav flags were to be seen in the streets, on all government buildings, and on every house. How did they manage to find so many of those flags so quickly, flags that the population, fearing a new period of enslavement for the Albanian nation, looked at with disapproval?
As soon as the schools were opened, all of them, without exception, began to sing the national anthem of that foreign flag: "Ej slovenski još živi," "co bajrak ne vije," "živi, živi jugoslovenski" and "ide druže Tito preko Albanije…, preko Albanije…" I do not know what that means or how to write it properly, but this is how I remember it from the time, with the melodies). Our national songs were no longer sung.
Several days passed. It was only on the bell tower of the Franciscan church dominating the centre of town that no trobojnica had been raised. A sad-looking Albanian flag, but the real one without a star or pickaxe, still waved in the breeze all by itself. No one regarded it as their flag anymore. It struggled to survive the storms of that communist winter and, though torn and faded, it continued to fly.
One day in December, two partisans knocked on the gate of the Franciscan Monastery. "We want to go up to the bell tower."
The doorman called me because I was the one who went up the tower every day to fix the hands of the clock, from which all of Shkodra got the time. In actual fact, this was the duty of Father Filip Mazreku. He had put the Albanian flag up there on 27 November 1944, but because I was young and willing, he entrusted the keys to me. I ran to get Father Filip and informed him that two partisans were at the gate and wanted the keys to the bell tower. "Listen," he said, "I cannot stand the look of them. You know, they murdered my brother in Tirana without leaving a trace. We don't even know where he is buried, so that we could say a prayer for him or lay some flowers. You go with them. You've got the keys. But listen to me, don't leave them alone for a second. God only knows what they're up to.""We have been sent by the command to take down that rag flying from the tower. It's a disgrace," they stated, "for that rag without the partisan star on it to be flying over the main square in town!"
"But we don't have any other one."
"We have brought one with us, brand new! Look at it, it's the flag of our Yugoslav brothers and has a partisan star on it."
"Two flags?" I inquired. "But we've only got one flagpole. We've never had two flags."
"Well, you people put up the Italian flag, didn't you?"
"Never.""What about the Vatican flag?"
"No, never."
"Well, what shall we do then?"
"Whatever you think."
"We'll go back and get another flagpole. You wait right here for us."
When they came back with another flagpole, they asked me for the keys to the bell tower once more. I climbed up to the top of the tower with them, above the clock, to where the flag was hanging. They were amazed at the view of the town below them.
"Wow. Look how beautiful it is from here!"
From that vantage point you could see all of Shkodra. When they had had their fill of the town, they took the flagpole off the holder and put the new flag out with the partisan star.
Goosebumps covered my whole body. That heroic flag of the Albanian highlands, worn and torn, and now lay there like a corpse. When they tried to raise the Yugoslav flag, the pole would not fit into the holder.
"Where can we put up the flagpole? It doesn't fit. Damn!" they said, and asked: "Do you have any wire so that we can attach it to the railing?"
"No, I don't. But listen, even if there were wire, it wouldn't hold because it is stormy up here. You need a proper holder."
"Damn it all," they muttered, "we really do need a holder. Why didn't you say that in the first place?"
"I didn't know, I never thought of it."
"Wait here, and we will go and get a mason."
They climbed back down and departed, returning with the mason. He affixed two new holders on the tower. On the side opposite to the Albanian flag now flew the Yugoslav flag. We had two flags."
The new power base, the Committee of the Party, was down in the city centre, in the recently constructed house of the businessman, Zef Koka. The two hooded partisans shouted down to someone on the ground. This person, standing out on the street, was giving instructions with his hands. They removed the flags once again and changed their positions. Where the Albanian flag had flown was now the Yugoslav flag. On the other side was the partisan flag, but it could hardly be seen because of the apse of the church. That evening, in the mess hall of the Franciscan Monastery, there was silence, as if some close family member had died. No one spoke a word. After dinner, Father Mati Prendushi called me aside and asked:
"Have you got the keys of the bell tower?"
"Yes, Father Filip gave them to me to regulate the hands of the clock."
"Were you the one who hoisted the Yugoslav flag?"
"No, not at all. Two partisans came and put it up."
"Did you not know," he continued, "that the flag of Scanderbeg was first hoisted on that spot on 12 June 1913 and that the brothers defended it with rifle in hand? Did you not know that Father Gjergj Fishta was condemned to death because of that flag? Did you not know that even the Montenegrins, when they entered Shkodra in 1915, did not dare to remove the flag? And did you not know…"
"Father," I interrupted, "I know all that. The men who put the Yugoslav flag up were two partisans who came with rifles, sent from the command. What could I have done? Fight with them over it?"
"No, no, I'm not saying you are to blame. But it's a disgrace! If it had only not come to this! How can the Yugoslav flag be flying from our church steeples? Oh Lord, behold and judge!... Non-believers only think of their own personal gain. And what did the partisans say? Were they impressed when they saw the Yugoslav flag flying?"
"They said they were just carrying out orders from the command. In fact, I heard them say they wanted to install a machine gun up on the bell tower.""A machine gun?"
"Yes, a machine gun, because you can control the whole town from the tower.""We have always known what kind of freedom the Serbs have given us! But what kind of Albanians are these partisans working for the Slavs? They have sent our sons off to be killed there. Poor Albania, that's fallen into their clutches!"Normal life in town was paralysed. There was no more travel or telephone, no shops or businesses opened, no government offices or official records. On rare occasions, a piece of paper stamped with a partisan seal could open doors. Albania was petrified and had fallen into a coma. Educated people did not know what to do. The uneducated had taken power, and this was only the start.
Several days later, military operations began in town with identity checks and searches. All the houses in town, without exception, were searched by armed partisans, every nook and cranny, every chimney and basement. On the pretext that they were looking for 'criminals' and 'reactionaries,' they strove to spread terror throughout the population. In almost all cases, the searches resulted in imprisonments and executions.
To escape the terror, many people fled into the mountains and joined the illegal opposition, or hid in the home of a trusted friend. Punishment for anyone sheltering 'reactionaries' was terrible torture and execution. This sometimes even occurred in cases where one person's name was the same as the person being sought. Most of the men, soldiers and civilians, who carried out these searches were virtually illiterate.
In early December 1944, a group of 7-8 important figures arrived at the Franciscan Monastery in Gjuhadol. Among them was Kolë Jakova and it was said that their leader was Nako Spiru. They brought orders with them for the closing down of our religious periodical Hylli i Dritës (The Day-Star), and of all other religious periodicals, Zani i Shna Ndout (The Voice of St Anthony), Zgjimi i djelmnisë (The Awakening of Youth), Bijat e Zojës (The Girls of Our Lady), etc. They shut down the printing house and all religious organizations. The men paid a 'visit' to the library and museum of Father Shtjefën Gjeçovi. Kolë asked for Gjeçovi's ring. It was said to be from ancient times, probably from the first century, and was made of gold, crafted with great mastery. On it was a large gem, far too large for the ring itself. They say that a representative of the British Museum had once offered to buy it for 14,000 pounds sterling. Kolë confiscated it, leaving us with an official receipt.
The Year 1945. The grim measures introduced to terrorize the population got worse and worse in the months of January and February 1945: identity checks increased, more people were imprisoned, there was more torture, more executions. Almost every evening after dark, organized groups would parade down the streets howling with fury and singing songs to terrorize the population, such as "Vengeance for the Youth!"
The same fate awaited the villages in the surrounding area. No foreign occupation had ever caused more suffering to the Albanians than this group. We received news that Dom Lazër Shantoja had been caught while in hiding with Dom Ndre Zadeja in Sheldi. Dom Ndre Zadeja was then shot, the only reason being given was that he had sheltered a colleague in his home. Both of them were Catholic clergymen and writers. Dom Ndre Zadeja had studied in Austria. He was much admired by young people in Shkodra for his plays on legendary and historical subjects. Dom Lazër, a priest from Shkodra, was a man of learning and of rare talent as a public speaker. He had been politically active and was one of the main editors of the opposition newspaper Ora e Maleve. When Zog took power in 1924, he was forced into exile. He found asylum in Switzerland from where he returned to Albania in 1939, working thereafter for cultural institutions. The communists regarded him as a fascist and so he fled to Sheldi. After they arrested him, they tortured him barbarically and finally shot him.In the early months of the year they also arrested Father Gregor Lumaj who at the time was parish priest in Berisha, and accused him of being a sworn enemy of communism and of having prevented its spread in the Puka region. This humble father had spent all of his life in the mountains of Dukagjin and Puka, and enjoyed unquestioned respect among the people in the mountains because of his sincere devotion to them. He was also an expert in their customs and in customary law.
One morning, the Franciscan Monastery in Gjuhadol found itself surrounded by partisans. This was the first search to be conducted. We were all assembled in the main reception room and our papers were checked as other partisans rushed through the corridors, searching the rooms. When the search was over four or five hours later, and we were permitted to return to our rooms, we discovered that everything had been turned upside down. They had taken all the typewriters, cyclostyles, radios, field glasses and photography equipment. From the Shtjefën Gjeçovi Museum they took all the old filigree weapons and the rifle that Gjeçovi had carved and fashioned of his own hand. Of course, many of the smaller pieces of fine furniture were missing, too. This type of 'search" became standard for all of the city of Shkodra, and every raid resulted in many arrests. It happened to the monastery many times. The city was living days of fear and trepidation.One day, our Franciscan Superior, Father Mati Prendushi, mustered his courage and asked for a meeting with the commander, Shefqet Peçi. He spoke to him normally as would a prophet to a king, informing him candidly that the behaviour and actions of the partisans were uncouth and unacceptable. He reminded him of the inviolability of ancient monuments of culture and art because they were part of the national heritage of the Albanian people and must not be touched by anyone, and asked for the objects taken to be returned to the museum as quickly as possible. Shefqet Peçi listen to the brother attentively. He then explained to him that information had come in, alleging that the Franciscan Monastery was sheltering the war criminals who headed the former government, such as Father Anton Harapi, Mehdi Frashëri and his son, Ibrahim Biçaku, and Lef Nosi, etc. Father Mati made it clear that these figures had been at the Franciscan Monastery while they were in power, but had departed either before or during the withdrawal of the German Army. Shefqet Peçi then promised Father Mati that he would issue an order for the partisans to behave properly.
There was much tension at the time because Kelmendi territory would not submit and was putting up so much resistance that the survival of the new government in Tirana was in jeopardy. He stated that he would be serving as commander of the "Comrade Mehmet Shehu" Operation and would convey to it his positive recommendations for them and the Franciscan Monastery.
Another, even more savage wave of terror was brought to Shkodra by Mehmet Shehu himself. Early one morning, he appeared at the Franciscan Monastery accompanied only by his partisan driver. Over his shoulder was the rifle of Gjeçovi that they had stolen. Visiting the museum, he removed the rifle from his shoulder and put it back where it had been originally. When he got to the library, which at that time was the best one in Albania, he expressed his admiration for the cultural activities of the Franciscans. After a short visit to the classrooms of the Illyricum secondary school, he met with the members of the Franciscan Order. During the talk, he took the Catholic clergy to task, and in particular criticised the periodical Hylli i Dritës for its oppositional stance on "Bolshevism," claiming that the latter guaranteed "genuine brotherhood among all peoples under the flag with the proletarian star." Then he turned to the young people and asked them:"What do you young people think about these matters?"
I replied that real internationalism could not be brought about by oppressing nationalism."
"Where are you from?" he asked me.
"From Shkreli."
"That's the most reactionary part of the country," he replied.Everyone's attention was concentrated on Shkreli at that time. Llesh Marashi, commander of the one-time gendarmerie in Shkodra, came from that region and had organised regular units to fight against the communists. One incident, much spoken of, took place in the village of Bajza near Shkreli. The communists gave orders for the whole population to assembly in the church and then began their terrorist action. But, at the same time, Gjon Martin Lulati and Mirot Paloka from Bajza, who had organised many men in underground units, surrounded the church, the population and the partisan commander with his men. An order was given for all those who were for the communists to step aside, including the partisans. The partisan officers in the church prepared for the inevitable conflict. At this critical moment, Father Ciril Cani intervened. He was one of the great patriotic figures of the nation and was serving as parish priest in Bajza at the time. He took the mighty cross from the main altar and placed himself between the two sides, shouting loudly: "God be with you! Stop, do not spill one another's blood. Oh, Gjon Martin Lulati, I order you in the name of Christ to lift the siege! And you, partisans, go away and leave the people here in peace and quiet. Consider well what I have said for we are all Albanians and brothers!"



Poet albanez de talie europeană, gânditor, traducător născut la Pogradec, Albania, în anul 1899 şi decedat la Tirana în 1987. A studiat literatura la Bucureşti şi la Graz, Austria, unde şi-a susţinut doctoratul cu o lucrare privind opera poetică a lui Eminescu. A fost şi este cel mai apreciat liric albanez al secolului XX. Poet prin excelenţă, dincolo de orice compromis, Poradeci a lăsat moştenire volumele “Dansul aştrilor” (Constanţa, 1933) şi “Steaua inimii” (Constanţa, 1937).

Iese din suflet o stea
Sărmană, de unde vii?
Parcă sus pe deal ardea
Sau zbura înspre tării

Parcă se mistuie iar
Jos, în piept, printre himere
Parcă se pogoară - jar
Steaua vieţii ce nu piere

Stea şi dor, vă-ngemănaţi
Răpind inima-mi din ceaţă
Străluciţi şi iar plecaţi
Lângă cer şi lângă viaţă.

Adoarme lacul
(Dremit liqeri)

Sus, în pădurea cea de toamnă
Adoarme lacul nemărginit
Adâncurile parcă-ndeamnă
Un foc să ardă, aurit

Parcă s-a-nflăcărat izvorul
Şi a lucit plin de magie
Luceafărul oprindu-şi zborul
În taină şi iubire vie

Sub munţi se stinge ca un gând
Oraşul nostru efemer
Se aprind stelele pe rând
Întru frumos! Întru mister!

În clipa-aceasta de apus
Când ochii-mi beau ca din izvor
Pricep cum sufletul, de sus
Mi-e fermecat de un alt dor

Sfârşit de toamnă
(Mbarim vjeshte)

A zburat şi-ultimul stârc, cel măreţ şi plin de dor
Printre munţii cu zăpadă, a plecat devreme-n zor
Plecă greu, îngândurat, iar cu pliscul său prea tare
Noului stăpân de cuib, i-a bătut la poarta mare

Nu se mai zăreşte stârcul, cel al soartei încarnare
După brazdele săpate de copite, pluguri, care
Cârtiţa nu se aude, şoricelul cenuşiu,
A pierit şopârla neagră şi tot câmpul e pustiu

Îngheţat pământul zace fără glas sub boarea rece
Bate vântul mohorât, suferinţele întrece
Frigul creşte şi se zbate, dar prea veselă, micuţă
Printre garduri şi tufişuri ciripeşte-o vrăbiuţă!

Vai, ce har avut-a stârcul, nobil, suflet înălţat
Când păşea încet şi mândru, ca un mire încoronat!...
Însoţit tot timpul, dulce, de mireasa-i strălucită
Ce privea în sus, spre ceruri, calmă şi neprihănită.

Historia e një plage të freskët

Poet, dramaturg, prozator dhe eseist lindur më 24 janar 1953 në Krajovë, Rumani. Ka mbaruar Fakultetin e Mekanikës në Bukuresht në vitin 1982. Debuton po atë vit me një cikël poetik. Në vitin 1987 cenzura komuniste ndalon botimin e vëllimit E marta e kaltër, e mërkura e bardhë. Qysh nga viti 1990 punoi si gazetar, duke hequr dorë nga kariera politeknike. Libra të botuar: Rruga gjer në çmendinë dhe kthimi përgjysmë (poema, 1998), Eklipsi (poema, 1999), Studim burri (poema, 2003), Edhe ne kemi qenë në Amerikë (teatër, 2004), Një poemë për Joan Florën (poema, Red Pagoda Press, SUA, 2005), Kolonia Graffiti (teatër, 2005). I pranishëm në shumë antologjie dhe fjalorë letrarë, laureat i një sërë çmimesh me rëndësi. Është anëtar i Bashkimit të Shkrimtarëve të Rumanisë dhe anëtar themelues i Shoqatës së Gazetarëve Rumunë. Nga viti 2003 punon si redaktor në Shtëpinë Botuese të Muzeut të Letërsisë Rumune. E-mail:

historia e një plage të freskët
e pra
kur kthehem unë në vendin
që të tjerët
e quajnë nështëpi
nata ka rënë kaherë
dhe nis beteja me shkallët.
janë ca shkallë të koklavitura
motra me terrin
dhe alkoolin në venat e mia
e që tek bredhin sa andej këndej
më marramendin.
s’është aspak e lehtë të zbresësh
bashkë me shkallët
nga kati i shtatë në të pestin
vëlla me terrin
dhe me alkoolin në venat e mia
që enden
të dehura me gjak
sa andej këndej
nëpër trupin e vrimuar e pothuajse të huaj
si ndonjë fabrikë rreziqesh.
ndonëse s’është rasti
përfytyrimi im mbi parajsën
është një fushë e rrafshët
plot me tryeza
me karrike
pa kurrfarë shkallësh
nga një pijetore.


tash njëzet a tridhjet vjet më parë
e merrja jetën në duar
dhe bam!
e përplasja përdhe –
e januk thyhej.
tani e mbaj me shumë
me shumë kujdes
si të jetë ndonjë nuse e brishtë
e ja
gjithë rrjedh rërë prej saj
e madhe është fuqia jote
o zog
o shelg
o urith.

& të tjera femra shpupurisur nga jeta

e kështu themi gjithnjë:

edhe vetëm një femër

e mjaft!

vetëm se ajo femra

kërcen (hop!) mëkokëza

dhe bëhet shtatë-tetë-nëntë


ndaj të ngrysurit

e atëbotë nata është bash e vonë

dhe më e dendur se e gdhira

e ç’të bësh? - s’mund të fundosesh.
e ndonëse shket drejt drekës

(dita e dytë tashmë)

femra e shtatë gjithë shprehet:

sot s’kemi ç’hamë tjetër

veç dashurisë

e kështu ndodh

atë hamë

atë djersijmë

e pasi djersijmë e djersijmë

femra e shtatë është tashmë e teta

kurse e marta është e mërkurë gjithë ditën

e ç’viran të bëjmëse mbi këmbët e saj të pambaruara

s’shkruhet asgjë

veç: dashuri

dhe ti e lut femrën e nëntë

të mos

mos kërcejë mëkokëza.
prandaj edhe s’vdes



gjërat shkojnë rrokopujë


në këtë jetë.
vetëm tek nina e mbaj shpresën

vetëm ajo ka një vështrim aq të kthjellët

kur më sheh

(si urinë pëllumbi)

që mos zhdukem ndonjë ditë


brenda saj

sikur të gëlltiste ndonjë hapje

e me aq

mbaron e tëra!


një natë si ndonjë pikasoi rremë

e kapa sonte diellinduke zbritur nga shtrati im

kishte kurmin tënd – kurse unë

jo se s’kisha zemër

(se zemër kisha)

por në vend të seksit

kisha dy papuçe

me xhufka të kuqe.
e atëherë erdhi dimri

e atëherë erdh’ pranvera

e atëherë u kthye im vëlla


nga botët e ngrohta

në trajtën e dy papuçeve

me xhufka

veçanërisht të kuqe.
atëhere më kaloi para sysh

ajo femra e kaltër

që ngjan me ty

saherë ngrihesh që brenda meje

me një lot sa hëna

duke rrëshqitur mbi fytyrë

tek zbret nga shtrati im


dhe qetësi

por ato duar që ta bënin lëkurën të rënkonte

dhe fjalët që ngrini folezë në pushin e veshëve

duke lënë përherë një hënë pesëmbëdhjeçe

në qiell

mbi ne

nuk ishin të miat –

ashtu siç as trupi yt

që dukej një përzgjatje

e frymëmarrjes sime të lumtur.
mes mjaltit të nepërkës

dhe spermës së stalakmiteve

do të kisha dashur të të jetoja.
ndoshta jam i kapitur

ose kam pirë vetëm me një gishtmë pak




kësisoj mbyllen udhët

që përshkon njëri në kurmin e tjetrit.
s’më mbetet veçse të të them

natën e mirë
në këtë jetë - prezervativ.

dashuria jonë – si një puntor i lodhur

që ka hyrë në grevë

me një sy të mavijosur

por dashuria jonë jo vetëm duket

po vërtet është tjetërgjë –o grua;
duket ajo si ndonjë puntor që ka hyrë në grevë

ndihmuar edhe nga një ndërprerje e rastësishme e dritave

por është në fakt

një muratore

së cilës i ka mbaruar llaçi e s’do ta pranojë.
E kur të bëja unë dashuri

(gojë më gojë)

fjalët më flatronin anës veshëve të tu

si ca satelitë të prishur

dalë graviteti
sot ende është hënë e plotë;

nesër-pasnesër do shpërthejë manushaqja

pastaj do marrosen bliret

duke na zvarrisur udhësh pa emër.

ja pse ende ia daltë marr frymë

sikur mos më dhimbte ajri

sikur titë ishe po ajo

e ngrohta dhe e perëndishmja

(e ngrohtë dhe e perëndishme)

që më ndehet nën kockën e ballit

dhe më pëshpërittë çmendem pak edhe unë.

qentë së afërmi

mbi mua do të pshurren qentë së afërmi

po me ty ç’pata

që të ndëshkova

kaq të re

të mësosh

sa lehtë

mund të mbulohesh

me një zemër

por sa vështirë

është o zot

ta gjesh atë zemër

s’të thashë.

shenja toke

e ashpër është pija

po as unë s’jam më i butë.

as që di

nga erdhi kjo punë:

vallë të më ketë thënë babai

apo vetëm mendja ime

a ndonjë jehonë e saj

të ketë folur zëlartë:


dëgjo këtu – dëgjomë:

mos i ha kurrën e kurrës

lekët e pijes” – fakt është

se kështu kam vepruar:

një ulli / 200 raki / një ulli / 200 raki.

tani – o më mposht ajo

o e mposht unë –

rrugë kthimi s’ka.
kur mbush 54 vjeç

s’ke si

ta pudrosësh

të shkuarën;

e as i mjekon dot dashuritë e hershme.
një rresht i gjatë dështimesh

të mblidhen mbi shpinë

e të shtyn

gjithë të shtyn


thua se po jepet falas bukë me lumturi
ballë teje:

një rrugicë gjithnjë e më e ngushtë

e më e ngushtë
pastaj toka

dhe graviteti

dhe planetet.
toka –

stacioni i ardhshëm.
toka –

si ndonjë femër nga vulgu

që më është përvjedhur


në jatak

e s’më braktis

gjer në fund.


Poete dhe prozatore e shquar, gazetare e kulturës dhe përkthyese lindur në vitin 1947, autore e vëllimeve Gjendje hyjnore, Udhëtim në natyrë, Tokë nën dëborë, Një gur i bardhë mbi një gur të zi, Lulja që ec, Engjëlli i zbritur në rrugë, Ngadhnjimi i dantellës, Islenda e dytë (poezi); Unë, mjeshtëria e xhelatit dhe mbretëresha e pikëlluar, Shtëpia Verdi, Filipi dhe Margarita, Letër Lavuazierit, Alisa në Botën e Krimit, Antoni dhe Kavabata (prozë). Ka botuar pesë vëllime bisedash me shkrimtarë rumunë e të huaj, laureate e Medaljes së Akademisë Femina për poezi në vitin 1999, e Çmimit APLER për gazetari kulturore (2006).

Dielli i hirtë

Dielli i marsit, gri, është tumori i mushkërisë së djathtë sëtim vëllai.

Një pluhur i bardhë, me erë të fortë ngrihet si një bash i vogëlnga frymëmarrja e tij

Shoh nga dritarja e sallonit një mi që kapërcen oborrine ndyrë të spitalit.
Kur isha fëmijë, i them mjekut teksa im vëlla fle në

shtratin prej metali kutullaç, kam shkruar një poezi për vdekjen.

Mjeku më hedh një vështrim prej qeni të trishtëm, ledhaton fletën e

vëzhgimeve te kryet e shtratit si të ishte lule

Në poezi im vëlla rrinte shtrirë mbi një dysheme të qelqtë dhe mbante

shtrënguar në gjoks lodrën e vet të dashur: një sëmundje e mistershme.

Pasi përshkruaja në fjalë të ndjera praninë e sëmundjes në trupine brishtë

Poezia mbyllej me një metaforë naive për vdekjen.
Zoti doktor, ju lutem t’i bëni derman lëngatës! Shihni, edhe mjekësia

ka ecur shumë në këta dyzet vjet, por metafora ime

s’u tund nga mushkëria e tij e djathtë...
Në sallonin me nr. 29, korridori djathtas, kati i dytë

dega e reanimacionit, dielli gri i marsit ende shpërthen nga gjoksi

i tim vëllai, duke mbushur dhomën me rreze të hirta.
Plaga e bisturisë u mbyll nga një tel me gjemba, por matanë saj

ndodhet një zbrazëti e kuqërremtë ku dua të hyj, të shoh dhe ta kuptoj.
Ku do ta ruajmë lëmshin e hirtë të mushkërisë sate? Do të bëjmë


piedestal? Do ta kyçim në një kasafortë?

Im vëlla s’ka lejë të flasë, por i lejohet ta lerë veten

Ta shohë gjithkush si një peisazh me një hijeshi të tejdukshme.
Do hapë sytë dhe do të kërkojë cigare

Trofetë e lëngatës do t’i kallen së shpejti, mes telit me gjemba

më thotë mjeku duke flatruar duart çuditshëm.
Rend drejt metrosë me telin gjembaç të vëllait mbështjellë si një

Gjerdan perlash rreth fytit. Një i panjohur ma shkul

Dhe zhduketnë terrin e Parkut të Rinisë.

Në qiell hëna i ngjan në klloçke të majme. Nuk ngopem së pari.


Pse e ke frymën të kuqe si gjakudhe më avitesh, korb,

aq shumë, sa çukit pa mëshirë

në zemrën time mbijetesë?

Të thashë unë: eja, korb-korbëzi

pikërisht tani kur gruri rrjedh me dallgë të mëndafshta

Pikërisht tani kur festoj tre rënie në mëkat

një kërcim të rrallë vdekjeprurës mbi tokë dhe një shpellë të artë?

Pikërisht tani, që jam dashuruar

Pas teshave të tejdukshme të mbretit si pas një burri me shpirt të zgjedhur?

Ç’të gjeti? S’ke paqe në qiell? U zgjua shtaza brenda teje?
Një të diele me shi kur flenë thellë

Motorrat prej plumbi

Ja tek të gjeta!

Ja tek të kërkova!
I sheh kthetrat e mia? M’i sheh sytë e bymyer nga dëshira?

Sheh vizatuar në qiell një hartë plot burgje?

Të gjitha këto më sollën tek ti...

më thotë korbi më gjysmë fryme.

Vizion mbi poezinë

Kur tehu i thikës fëshfërin ndër gishta si gjethja e verdheme

statuti im shoqëror të hyn mushkërish

tym që gugat nga drithmat

ndërsa lëkura e Kordobës tejzgjatet në pikla sa syri I pëllumbit,

duke veshur gotat me verëduke ndryshuar vizionin mbi poezinë.

Ç’mall i tmerrshëm në tingullin e gotave me verë!
E ruaj statutin shoqëror si tehun e thikësnuk e le të harbojë...
Ngrirë mbi një barrelë, tutur në hungërimën e detit si në një gëzof

ai është i sapolyer, i sapo-plagosur

njëheresh me kthimin e mortit nga udha.

Bërtas: Giovanni Paolo Magini pikturoi thjesht dështimin

dhe ca erëza të tjera estetike.
Ruaj statutin shoqëror duke shtrënguar tehun e thikës.



Poema për poezinë

Poet dhe eseist lindur në vitin 1955 në Vultureni. Ka mbaruar Fakultetin e Histori-Filozofisë në Universitetin Babes-Bolyai të Kluzh-Napokës. Punoi për shtatë vjet si mësues në një zonë të thellë, ku njohu përvojën e vetmisë. Ka debutuar në vitin 1981 me vëllimin Libri i dimrit, pasuar nga Poema që s’mund të kuptohet. Është i pranishëm në Antologjinë e poetëve të rinj (1982), në Antologji e poezisë rumune nga fillimet deri sot (1998) dhe në Antologjia e brezit ‘80”. Mjaft kritikë e cilësojnë si poetin më të madh rumun të sotëm, një vetëdijë vazhdimisht e zgjuar, që sheh, gjatë ushtrimit të kthjelltisë së plotë, shfaqjen qesharake dhe të çvlerësuar të jetës.


Mua në gjumë më ngrinë duart,

sepse në gjumë është shumë ftohtë.

Më zgjuan e m’i prenë.
Fli, zogth i mamit, fli!

Mua në gjumë më ngrinë këmbët,

sepse në gjumë është shumë ftohtë.

Më zgjuan e m’i prenë.
Fli, zogth i mamit, fli!

Mua në gjumë më ngriu zemra,

sepse në gjumë është shumë ftohtë.

Më zgjuan e ma shkulën.
Fli, zogth i mamit, fli!

Tani jam i vdekur.

S’do fle më kurrë.
Fli, zogth i mamit, fli!


Këtu tek ju qahet dhe pihet duhan mre-ku-llisht!

i thashë barmanit, se shpesh, tek tryeza buzë dritares

natën vonë kam psherëtirë

duke menduar se ti je larg, larg dashuria ime

e s’do të të shoh më kurrë.

Kurse kjo „fytyrë e vajosur si ndonjë dryn”

Gulçonte e hukiste mbi gotë që ta mbushte me avull:

"Zotni, do të ishim të nderuar të qanit tek ne

do të ishim të nderuar të pinit duhan! Dhe, që të qajmë sëbashku,

për nderin tuaj, po i heq vetes dy shpulla!

Për nderin tuaj po i fut vetes edhe një shpullë të tretë!

Gjithsesi, në kulturën rumune qahet tejmase

Sepse, me nder jush, jemi një popull qaramanësh!

”Dhe e vuri butë kokën e tij prej engjëllushi plak mes gotash –

hënë mes kodrash të dëboruara.

E pijetorja qe plot: tre-katër burra në një tryezë

Kërrusur si urithët mbi tavlla.

(Fytyra të shtrembuara nga dhimbjae të heshtura si në ëndërr).

Pastaj bujti mesnata, pastaj iku mesnata

dhe gungat nisën të dridhen, të ngrihen e të ulen,

sikur secili të kish nga një pulë deti nën tesha

me kthetrat ngulur mes brinjësh. Kurse barmani endej mes tryezash duke kënduar:

„Po unë si të të harroj, harroj, harrojkur puthja jote është kaq e ëmbël!”

Atëbotë pulat e detit nxorrën kokat nga jakat, si gjarpërinjtë,

flamuj me xhufka të kuqe pranë secilit vesh, flamuj të ndyrë, me mjekërza

dhe vajet kalonin si lypësa nga një tryezë tek tjetra:

"Glu-glu-glu, Maria, pse më le?

Glu-glu-glu, Maria, pse ma drodhe?

Glu-glu-glu, Maria, për ty mbajta burgun!

Glu-glu-glu, Maria, si t’ia bëj me pesë fëmijë?"

E çdo tryezë

qe si një shtëpi

me tre-katër qyngje që tymosin

e ne pinim me bërrylat mbi çatira.

Kurse nën tavan, duke kujisur

ventilatori na shpuplonte mushkëritë.

Lotë dhe hi mbi tavlla, ujë i zi.

E tek rrija me fytyrën nga muri

nisa të qeshja.

Dhe tregova lart me gisht dhe thashë:

„Mbaruan meremetimet! Mbaruan të gjitha meremetimet!

Dola në rrugë e kundrova qiellin:

Qielli ish si një kantier i braktisur ngutshëm nga ardhja e dimrit.


O, të gjorët, të gjorët pijanecë

Si s’u thotë askush një fjalë të mirë!

Sidomos në të gdhirë kur enden duke u lëkundur pranë


E ndonjëherë bjenë më gjunjë e mbeten si ca gërma

Shkruar nga ndonjë shkollar i mangët.

Vetëm Zoti, në mirësinë e Tij të madhe, afron ndaj tyre një pijetore,

se për Zotin është e lehtë, si për një fëmijë

që shtyn me gisht një kuti shkrepsesh. E sapo

sosin në skaj të rrugës e pas qoshes

ku më parë s’kish asgjë, fap, si ndonjë lepur

u kërcen pijetorja përpara dhe ndal në vend.

Atëhere një dritëzë e përkorë iu shkëlqen sysh

dhe djersijnë rrufeshëm nga aq lumturi.

Gjer pasdite qyteti është i purpurt

Gjer pasdite tri herë bëhet vjeshtë, tri herë bëhet pranverë

Tri herë shkojnë e vijnë zogjtë shtegtarë nga viset e ngrohta

E ata flasin e flasin për jetën. Për jetën

Ashtu, në përgjithësi, gjer edhe pijanecët e rinj shprehen

me një përgjegjësi të ngrohtë

e nëse iu merret goja e iu trashet gjuha

s’ndodh për shkak të ideve tmerrisht të thella që kanë

por ngaqë të frymëzuar nga rinia

arrijnë të thonë gjëra vërtet prekëse.

Mirpo Zoti, në mirësinë e Tij të madhe, s’ndalet këtu.

Menjëherë hap me gisht një vrimë në murin e Parajsës

Dhe i fton pijanecët të shohin.

E ndonëse dridhjet nuk i lenë të shohin veçse një arnë bari

s’është pak për vdekatarët.

Derisa ngrihet njëri dhe e prish muhabetin. E thotë:

“Së shpejti, së shpejti vjen mbrëmja

atëhere do çlodhemi e do kemi paqe shumë!”

Ngrihen njëri pas tjetrit nga tryezat

fshijnë buzët e njoma me shami

dhe iu vjen shumë, shumë turp.

Poema për poezinë

Gjithë jetën kam mbledhur lecka që të bëj një dordolec

Kujtoj ditët kur, fshehur nën shtrat, përsosja veprën

kujtoj turmën e këpucëve të vjetra ku mbështesja kokën nganjëherë

kur më kaplonte gjumie tani që është gati

natë për natë fik dritën dhe mjafton

të dyshoj se mund të jetë atjee nis të ulërij nga tmerri.

Nga dritarja

Nëse ndonjëherë do të mbërrijmë në Qytet

do të shohësh edhe ti si hapen kanatet

e si gratë hedhin në rrugë krahë engjëjsh mbetur

nga darkosja.


Në kufijtë e kujtesës është aq ftohtë saqë

po të plagosej një mjellmë

në plagë një plak mund të banonte

Në kufijtë e kujtesës është aq ftohtë saqë

vetëm fqinjët rrijnë zhytur gjer në brez

në miell druri e këndojnë

vetëm fqinjët – si ca flakë gjelbëroshe.


Astrit Cani

Habia kulturore

Tirana-Milano solo andata

Herën e fundit që ishem në Tiranë (fama e ngjyrave të Tiranës i ka ndezë shum trune mes italianëve truthatë), më thanë se rruga Myslim Shyri ishte orientue seriozisht kah nji binjakëzim me rrugën Montenapoleone të Milanos. Bukur, apo jo! Unë në Milano jetoj, mirëpo nuk di pse nuk më gëzoi ky lajm. Më gëzon kur bahet nji rrugë e re, dhe mirëmbahet për kah ana estetike. Amà rruga Montenapoleone e Milanos nuk asht kulmi i kulturës italiane, dhe nuk dashurohet prej milanezëve. Të cilët tashma as ata vetë nuk mund të blejnë nji palë këpucë aty, dhe u hapin shtegun klientave nga Japonia dhe ndoj vend tjetër. Asht simbol, kjo rrugë. Simbol i së vetmes industrí që i ka mbetë Italís, pasi i kanë dështue tana tjerat, industria e modës. Nuk ka fare randësi mendimi im, mirëpo, të zotin e rrugës, pra padronin moral të saj, nuk e ka pyet kurrkush. Unë s'di ç'mendim do kishte pasë Myslimi, të cilin asht pak vonë me e pyet, sikur emni i tij të lidhej me emnin e Armanit apo Valentinos, që sigurisht nuk mund të quhen burra me namuz, simbas botëkuptimit të Myslimit. Myslimi, sigurisht nuk asht kondra vetrinave sexy, nuk asht kondra të veshunit firmato, por mbase nuk ka luftue për 'to, dhe nuk do dojte që emni i tij t'u bante strehë atyne vlerave. Jazek, do kishte thanë Myslimi, jazek!


Në nji periudhë m'u kujtojte shpesh se insani, ose njeriu simbas arabishtes, asht pak edhe insane, i lojtun nga fiqiri, simbas anglishtes.

Ku me lexue

Njani nga lexuesit që ishin te promovimi i librit tim në nji showroom të Milanos, më pyeti, mbasi e kishte ble librin, se përse duhej edhe t'a lexojte ate. Sigurisht, pyetja asht krejt me vend. E randë asht me i ble librat, por me i lexues asht edhe ma e randë. Shiko, i thashë: unë nuk di përse, por di se ku duhet t'a lexojsh. Dhe jam i sigurtë se aty do e lexojsh. Në hale. Po. S'ka dyshim. I vetmi vend ku përqendrohemi në jetën tonë të rrëmujshme alla oksidentalçe, asht haleja. Asht e vërtetë se ne hamë shpejt dhe dhjesim kadalë, në të vërtetë duhet të jetë e kundërta, por nejsa ma. Prandej them, je që je, po dhihesh që po dhihesh me çerekorsha me radhë: e fatti una cultura, no!

Altruisti hajgarexhi

Më ke gjakun borxh, i tha dhuruesi i gjakut, pacientit të cilit sapo gjaku i dhuruem prej tij i kishte pështue jetën.

Loja (Joël Gayraud)

Sa ma shum me u ngjitë në shkallën shoqnore, aq ma shum argëtimet e humbasin domethanien. Punëtorët e vjetër të fabrikës në parapensionim që lozin murlan në kafen e qoshes i përkushtohen nji argëtimi ma të qenësishëm se pasunarët e rij që lozin golf, lojën ma absurde dhe të mërzitshme që asht konceptue ndojherë. Në mënyrë kuptimplote, ka ndodhë që tekëndej shekullit të XVIII të vijë tue u zhvillue kjo lojë koloniale aristokratësh të mekun që, tue heqë dorë prej tana vlerave agonistike mbi të cilat bazohej fisnikia e tyne, nuk guxojnë ma me u matë kund përpos se mbi nji sipërfaqe të dallgëzueme në nji turné të kotë kundër vetes së tyne, të qëruem prej cilitdo rreziku. Nji sport katran coftinash etike dhe politike që ka mujtë sall me tërhjekë vetëm favoret e klasave mbizotnuese aristokratike që sot ndajnë kontrollin e ekonomisë planetare. Manjatë sauditë, brockers të bregut Perëndimor, burokratë aziatikë të shajnitun prej ekonomisë së tregut, mafiozë rusë në krye të rrengjeve industriale dhe të industrisë së rrengut, të gjithë i bashkon entuziazmi për luksin kallp të greens. Këtu, mbjellja andej-kndej e lojtarëve të ndihun prej caddie-t të vet, i jep gjithsecilit prej tyne iluzionin se asht nji njeri. Borgjezi i vogël i gëzohej pasjanseve në qetësinë e sallonit të vet; green-i dhe shtatëmbëdhetë birat e tij janë barazvlera e ajrit të lirë të atij salloni dhe sidomos e qetësisë së tij mirakandës: nji kronotopí e pacekshme prej ngjarjes. Sepse drejtori i nji ndërmarrjeje ose i nji Shteti – amà, asht e njejta gja – nuk druen e as urren asgja si ngjarjen; dhe kur luen, don lojën e pastër, ku nderohet serioziteti. Proletari argëtohet nga zhurmat e kafenesë, nga të porsaardhunit, nga pyetjet. Nga njana anë nji pjesë e atmosferës së hapun ndaj jetës, ndaj tokimit, ndaj ngjarjes, nga tjetra nji botë në kllapa dhe e kthyeme shterpë. Ndamja jetë e lojë nuk njihej nga proletari. Por kjo epokë asht në pikën e zhdukjes. Sot vetmia borgjeze dhe shpirti i saj i pakorrigjueshëm i randësisë dhe seriozitetit e ka kapë konsumatorin deri te fëmijët e tij të ngjtun mbas lodrave elektronike.


“I dashtun Pizon, ti e din mirë sa pak m'a kande me shkrue, por meqënëse më re në qafë, kam me u përpjekë me t'a shpalosë shkurt e qartë mendimin tim përmbi fatin”. Kështu çelet libri përmbi fatin i personalitetit ma të madh të Greqëisë perandorake.
Plutarku u lind në vjetin 45 m.K. Ai shkroi 250 libra. Me sa duket të shumtë qenë ata që i ranë në qafë me i shkrue, mbasi atij vetë nuk i pëlqente ky zanat. Dha shpirt diku rreth vjetit 127.


Koha jon asht e pasun me artista, por e vorfën me mjeshtra.

Sifatet e Borgesit

Shpesh mjeshtrit argjentinas, i pëlqente me ua besue idetë e tij, zadhanësve të tjerë: filozofë e mendimtarë imagjinarë. Kjo vinte, ngaqë ai e konsiderojte si kritikën njashtu edhe filozofinë si zhanre të letërsisë. Thotë në fund të esesë Bianthanatosi, të Inkuizicioneve të tjera: “Tue e lexue rishtaz kte mendim, mendoj për tragjikun Philipp Batz, i cili në historinë e filozofisë quhet Philipp Mainländer. Ai ishte si unë, nji dashamirës i Schopenhauer-it. Nën ndikimin e tij (e ndoshta nën atë të agnostikëve), ai përfëtyroi se jemi fragmente të nji Zoti, që në fillim të kohëve u vetëshkatërrue, lakmiqar për mosqenie. Historia e përbotshme na qënkesh agonia e errët e këtyne fragmenteve. Mainländer u lind në vitin 1841; në vitin 1876 ai botoi librin e tij Filozofia e Çlirimit. Po atë vit, vrau veten.” Me ironi sokratike, Borges-i, ia beson këtë ide pafundësisht tragjike, nji personazhi të tij, që me nji gjest metanarrativ, e plotëson thelbin e filozofisë së vet, me nji gjest që i jep fund vetë jetës. Virtyti i filozofit Mainländer, asht talenti i Borges-it. Dhe talenti i Borges-it, asht virtyti i personazhit të tij. Kjo asht edhe nji leksion etik për shkrimtarin: ma shum vlerë estetike ka me e vra veten nji personazh i joti, sesa ti vetë si shkrimtar.


E vërteta nuk asht ashtu si e sheh shumica, nuk asht kurrë mediokre; por realiteti asht ashtu si e sheh shumica, pra asht i mediokërve.

Shkrimtari përballë përvuejtunisë

„Dedico questo libro alla parola umiltà, che manca al lessico albanese. Una tale mancanza può dar luogo a fenomeni assai curiosi nell'andamento di un popolo”. Ky asht përkushtimi unikal që i paraprin nji librit me skica origjinale Vendi ku nuk vdiset kurrë, i shkrimtares së re Ornala Vorpsi.
Nuk asht nevoja me qenë ekspert i historisë së gjuhës shqipe, me e ditë se njikjo fjalë umiltà, s'ka si mos me egzistue në nji gjuhë që qysh se ka fillue me u shkrue e për pesë shekuj zgjedhë osmane asht mbajtë gjallë nga njerzit e Krishtit. Dhe për ma tepër, fjala përvuejtuní që (siç ven oroe diku K. Zejno) të kujton fjalën përvojë, asht shum ma e ambël se umiltà që i bashkalidhet foljes umiliare – me poshtnue.
Ia kushtoj këtë shënim fjalës përvuejtuní, që i mungon leksikut të shkrimtares Ornela Vorpsi. Nji mungesë e tillë mund të bahet shkas dukunísh shum të çuditshme në mbarëvajtjen e nji shkrimtarje.

Abuzimi ndër shqiptarë

Fjala abuzim u pëlqen shqiptarëve, u duket fjalë buzëhollë, prandej abuzojnë. Përveç abuzimit, shqiptarët edhe buzërojnë. Jemi nji popull me nevoja të ngutshme erotike, dhe edhe shpifja, pra buzërimi, asht trajtë e kallëzimit dashunor, të asaj që nuk zotnohet.

Shkrimtarët shqiptarë

Cilët janë shkrimtarët shqiptarë? Të gjithë e dijmë. Cili asht profesioni i tyne? Me shkrue, sigurisht. Po zanati i tyne, cili asht? Me ba si shqiptarë, nuk ka dyshim. A doni me e ditë se cili asht barometri i krijimtarisë së tyne, asht pikërisht kjo luhatje profesion-zanat. Kur shkruejnë mirë nuk bajnë shum si shqiptarë; kur bajnë shum si shqiptar, nuk janë tue shkrue gja.

Kakatil, kakatil, kakatil… kaservil

Shqiptari anadollak, ose arnauti dallkauk, pra zgjebja e ligatinës moçaloro-bizantine, që ka rezistue falë vorfnisë shpirtnore jo të provincave por të provincave të provincave tona, asht servil. Me të kapë fjetë mund të bahet edhe katil. Diftojani vendin e kthehet prapë në servil. Kjo asht "Kalinka" e jonë: Ka katil, ka katil, ka katil… ka servil.

Artistat e partisë dhe artistat e tenderomanisë

Partia i kishte qejf statujat e fryme, të gjigandizueme, me dërdëng propagande. Por amà, sado të mbarsuna me nacional-partishmëni që ishin ato, hija që bajnë në qytetet tona e ka nji kuptim. Artistat që i kanë ba e kishin nji nder. Biles, asht ma kuptimplote prania e tyne, se ajo e statujave të artistave që fitojnë konkurse-tendera dhe bajnë vepra postmoderne për poetët klasiko-epikë. Shkodranët e shohin me qejf skulpturën e Isa Boletinit, por jo amballazhin konceptual në mermer që ia asht kushtue Fishtës epik në qendër të qytetit. Ende ka lezet me pa' nji statujë të kanoneve socrealiste se ato të postmodernizmit autodidakt. Dhe kjo asht turpi i skulptorëve publikë shqiptarë.

Nji anonim francez

Nji anonim francez ka propozue nji epitaf jo fort të zakonshëm për nji personalitet pak të jashtëzakonshëm. Për zotin Robespierre. «Passant, qui que tu sois, ne pleure pas mon sort: Si je vivais, tu serais mort!»
O kalimtar, cilido qofsh mos qaj për fatin tim : Po të ishem unë gjallë, ti do ishe në vendin tim.


Francisc Helstern[1]

Argument în favoarea transparenţei şi participării cetăţenilor la decizii - spre o nouă politică a comunicării europene, problemă fundamentală a democraţiei

Potrivit statisticilor şi sondajelor, mai mult de opt din zece europeni consideră că este important să fie informaţi cu privire la aspectele europene. Şapte din zece europeni vor să cunoască mai multe despre drepturile lor ca cetăţeni. Aproximativ două treimi dintre europeni sunt de părere că informaţiile disponibile privind UE sunt utile şi interesante, dar aproape la fel de mulţi le estimează ca fiind insuficiente. Se manifestă dorinţa pentru o dezbatere mai deschisă în care cetăţenii să-şi exprime opiniile pentru a influenţa luarea de decizii la nivelul UE.

Astăzi, mai mult decât oricând, este necesar ca dezbaterea privind Europa să fie comunicată dincolo de cadrul instituţiilor, cetăţenilor acesteia. Acest lucru a fost pus în evidenţă de Consiliul European din iunie 2007 care a subliniat importanţa crucială a unei comunicări sporite cu cetăţenii europeni, care să asigure o informare completă privind Uniunea Europeană şi care să-i implice într-un dialog permanent. Aspectul acesta va fi deosebit de important pe parcursul procesului de ratificare a Tratatului de reformă şi pe măsură ce ne apropiem de alegerile europene din 2009.

Drept pentru care, la 3 octombrie 2007, Comisia a comunicat către Parlament, Consiliu, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, textul Parteneriatului pentru comunicarea privind Europa.

Comisia europeană adoptase deja, în prealabil, trei iniţiative bazate pe procesul de ascultare a opiniilor, comunicare şi raportarea la nivel local. Planul de acţiune a inaugurat o reformă internă majoră în ceea ce priveşte utilizarea de către Comisie a resurselor de comunicare. Planul D a creat un cadru pe termen lung pentru ca dialogul cu cetăţenii să continue dincolo de dezbaterea actuală privind „viitorul Europei”. Mai recent, Cartea albă privind politica europeană de comunicare a promovat o comunicare cu o dublă orientare, care implică o participare publică activă a cetăţenilor şi a schimbat centrul de atenţie de la o abordare cu baza la Bruxelles, la o abordare raportată la nivel local. Obiectivul global este consolidarea coerenţei şi sinergiilor dintre activităţile întreprinse de diferite instituţii ale UE şi de statele membre pentru a oferi cetăţenilor un acces îmbunătăţit şi o mai bună înţelegere a impactului politicilor UE la nivel european, naţional şi local. O astfel de politică va lua în considerare preocupările esenţiale ale cetăţenilor, pentru care informaţiile privind UE par dezorganizate, dispersate şi greu de înţeles.

Au trecut 2 ani de când, la 1 februarie 2006, Comisia Europeană a adoptat Cartea Albă a comunicării europene. Cu acel prilej, vicepreşedintele Comisiei, Margot Wallström, a afirmat că procesul comunicării cu cetăţenii este o problemă fundamentală a democraţiei. În acest context, s-a menţionat faptul că toţi cetăţenii au dreptul să fie informaţi asupra activităţii Uniunii Europene şi au dreptul să participe la proiectul european.
Comisarul european a precizat că procesul comunicării cu cetăţenii europeni nu este numai o problemă a “Bruxelles-ului”, ci şi a statelor membre. Conform opiniei sale, proiectul politic european trebuie să îşi găsească locul în inima şi spiritul cetăţenilor. În acest scop, în Cartea Albă, Comisia Europeană a formulat propuneri pentru elaborarea unei noi politici de comunicare. Documentul face parte din Planul de Acţiune în domeniul comunicării şi reprezintă o încercare de a reforma activitatea de comunicare, în scopul de a apropia instituţiile europene de cetăţeni şi de a răspunde preocupărilor lor.
Elaborarea Cărţii Albe a avut ca obiectiv principal mobilizarea tuturor instituţiilor şi organismelor comunitare, a statelor membre, autorităţilor regionale şi locale, a partidelor politice şi societăţii civile. În acest document s-au definit principiile comune ale activităţii de comunicare a problemelor europene; s-a urmărit implicarea cetăţenilor în proiectul european; colaborarea cu media şi utilizarea noilor tehnologii; înţelegerea caracteristicilor opiniei publice şi a acţiunii în comun în acest domeniu.
În Cartea Albă referitoare la o politică de comunicare europeană se subliniază faptul că, în ultimii douăzeci de ani, Uniunea Europeană s-a transformat într-un ritm deosebit şi se apreciază, de asemenea, că procesul comunicării nu a urmat acest ritm, creându-se o mare distanţă între Uniunea Europeană şi cetăţenii săi. În document se sesizează că în sondajele de opinie, tip Eurobarometru, realizate la nivel european, cetăţenii au afirmat că nu au influenţă asupra procesului decizional comunitar. În viziunea de ansamblu asupra procesului integrării europene, prezentată de Comisia Europeană, s-a subliniat corelaţia dintre democraţie şi comunicare, faptul că o democraţie autentică implică o comunicare reală. În acest context, democraţia nu poate evolua dacă cetăţenii nu sunt informaţi referitor la starea Uniunii şi nu participă efectiv la procesul integrării europene.
Din acest punct de vedere, reiese clar că procesul comunicării este legat direct de conţinutul acestuia şi de elaborarea unui program politic de comunicare eficient.
În anul 2005, Comisia Europeană a prezentat un Plan de Acţiune care cuprindea măsuri specifice pentru îmbunătăţirea modului de comunicare cu cetăţenii, coordonarea activităţilor, elaborarea unor programe interne, prezentarea şi limbile utilizate în comunicare, creşterea numărului punctelor de contact cu cetăţenii.
Ulterior, Comisia Europeană a lansat Planul D ca Democraţie, Dialog şi Dezbatere care a avut ca obiectiv asocierea cetăţenilor într-o amplă dezbatere referitoare la esenţa, viitorul şi obiectivele Uniunii Europene.
Aceste iniţiative au implicat toţi actorii-cheie europeni: instituţiile şi organismele Uniunii Europene, autorităţile naţionale, regionale şi locale ale statelor membre, partidele politice europene şi societatea civilă. În acest context, adoptarea Cărţii Albe a comunicării europene încearcă să propună principalele orientări şi să le supună dezbaterilor publice. Cartea Albă a fost ea însăşi rezultatul unor dezbateri intense care au avut loc în Parlamentul European, în Comitetul Economic şi Social European, în Comitetul Regiunilor etc.
În prima parte a Cărţii Albe a comunicării europene se subliniază că deficitul de comunicare între Uniunea Europeană şi cetăţenii săi constituie o problemă centrală. În ultimii zece ani, toate instituţiile europene au făcut eforturi deosebite pentru a comunica şi explica politica comunitară, acordând mai puţină atenţie opiniei cetăţenilor. Deşi mecanismele consultărilor publice au fost exersate şi au devenit o procedură curentă, există încă probleme dificile. De aceea, Comisia Europeană a propus o abordare fundamental nouă, spre un dialog consolidat, orientat spre cetăţean, spre un demers mult mai centralizat.
Din această perspectivă, comunicarea are o dimensiune politică importantă, este o politică în serviciul cetăţeanului. Ca urmare a acestui fapt, comunicarea trebuie să fie un dialog autentic între cetăţeni şi responsabilii politici, ca şi o dezbatere politică vie între cetăţeni. Cetăţenii europeni trebuie să aibă acces la informaţii corecte şi complete referitoare la Uniunea Europeană, având convingerea că opiniile şi preocupările lor vor fi receptate de instituţiile europene.
Parlamentul European, statele membre şi asociaţiile care reprezintă cetăţenii au un rol specific, întrucât susţinerea proiectului european de către cetăţeni este o problemă de interes comun.
Tot în prima parte a documentului, se face referire la spaţiul public european, înţeles ca dezbatere şi dialog intens între instituţiile europene şi cetăţenii săi
În spaţiul public european, cetăţenii îşi exercită drepturile lor politice, mai ales la nivel naţional şi local. În document se precizează că drepturile politice legate de dimensiunea europeană s-au manifestat, în special, în cadrul alegerilor europene. Informaţiile referitoare la politica europeană au fost transmise, mai ales, prin sistemele de educaţie naţională, prin media de la nivel naţional, regional şi local, iar programele partidelor politice au abordat, de asemenea, probleme comunitare. În prezent, spaţiul public de dezbatere are predominant caracter naţional, iar problemele europene sunt abordate, deseori, din perspectivă naţională. În realitate, există un spaţiu relativ limitat de întâlnire al europenilor, din diferitele state membre ale Uniunii Europene, care ar putea să se cunoască şi să dezbată împreună probleme de interes comun.
În document se afirmă că deciziile politice care afectează viaţa cotidiană a cetăţenilor europeni sunt încă departe de aceştia şi ei manifestă neîncredere şi dezamăgire faţă de politica europeană, reflexe ale îndepărtării de politic, în general. În viziunea Comisiei Europene, una dintre cauze ar putea fi spaţiul public insuficient menit a permite dezbaterea europeană împreună cu cei ce decid, dar şi dialogul între cetăţeni. De aceea, problematica europeană ar trebui să-şi găsească locul în spaţiul public naţional, regional şi local.
În document se apreciază că este în curs de formare cultura politică paneuropeană, capabilă să antreneze organizaţii şi grupuri politice paneuropene. Această responsabilitate revine, în principal, autorităţilor politice naţionale, iar guvernele ar trebui să informeze şi să consulte cetăţenii.
În dezbaterea naţională, integrarea europeană ar putea reprezenta un interes real pentru cetăţenii care au nevoie, în acest scop, de o informare completă şi permanentă. Dezbaterea europeană nu este în concurenţă cu cea naţională, ci, dimpotrivă, poate spori credibilitatea politică pe plan intern. De aceea, instituţiile naţionale, societatea civilă şi instituţiile europene trebuie să coopereze pentru a introduce dimensiunea europeană în spaţiul public naţional şi local.
În Cartea Albă referitoare la o politică a comunicării europene, Comisia Europeană a delimitat 5 domenii de acţiune, în parteneriat cu alte instituţii ale Uniunii Europene, cu statele membre şi cu societatea civilă: definirea principiilor comune ale procesului comunicării, implicarea cetăţenilor - cheia unei comunicări reale şi eficiente, colaborarea cu media şi utilizarea noilor tehnologii, a înţelege opinia publică europeană şi a acţiona împreună.

a. Definirea principiilor comune ale procesului comunicării

Cea de-a doua parte a Cărţii Albe a comunicării abordează principiile procesului comunicării, referindu-se la faptul că dreptul la informare şi libertatea de expresie reprezintă punctul esenţial al democraţiei în Europa. În Tratatul Uniunii Europene şi în Charta europeană a drepturilor fundamentale (art.11) sunt înscrise aceste drepturi care constituie punctul de plecare al definirii principiilor comune şi al viziunii comune asupra unei politici de comunicare în cadrul Uniunii Europene.
Procesul comunicării este reglementat şi de alte principii importante, precum:
· Incluziunea – conform căreia toţi cetăţenii trebuie să aibă acces, în propria lor limbă, la informaţii referitoare la probleme de interes public. În acest scop, informaţiile trebuie să fie accesibile pe canale diverse (media şi noile tehnologii de comunicare). Statele membre trebuie să sprijine persoanele cu orice fel de orizont (mai ales minorităţile, persoanele cu handicap şi alte grupuri vulnerabile), pentru a dobândi capacitatea de a se informa şi de a folosi informaţiile.
· Diversitatea – impune ca politica de comunicare să respecte toate opiniile cetăţenilor, în toată diversitatea lor. Acest principiu ţine cont de faptul că cetăţenii europeni sunt de origini sociale şi culturale diferite şi au opinii politice foarte diverse.
· Participarea – implică exprimarea opiniilor de către toţi cetăţenii, receptarea opiniilor şi dorinţelor lor, dar şi posibilitatea ca aceştia să intre în dialog cu cei care iau deciziile politice în cadrul Uniunii Europene.
În scopul respectării şi aplicării principiilor şi normelor activităţii de informare şi comunicare, Comisia Europeană propune ca acestea să fie înscrise într-un document-cadru, de exemplu o Chartă europeană sau un Cod de conduită europeană referitor la comunicare.
Acest demers ar face posibil angajamentul comun al tuturor actorilor (instituţii europene, guverne naţionale, regionale şi locale, organizaţii neguvernamentale) de a respecta aceste principii şi de a urmări modul în care politica de comunicare serveşte interesele cetăţenilor.

b. Implicarea cetăţenilor – cheia unei comunicări reale şi eficiente

În Cartea Albă a comunicării se apreciază că politica de comunicare a Uniunii Europene trebuie să fie axată pe nevoile cetăţenilor, singura modalitate prin care aceasta poate fi reală şi eficientă. În acest scop, acţiunea viitoare va fi orientată spre realizarea a 3 obiective:
· Îmbunătăţirea educaţiei civice, considerată determinantă pentru exercitarea drepturilor politice şi civice ale cetăţenilor. Statele membre sunt responsabile în realizarea acestui obiectiv. Educaţia civică nu trebuie să se limiteze la informarea la nivel şcolar referitor la instituţiile şi politicile europene, ci ar trebui să sprijine persoanele de orice vârstă să utilizeze Internetul şi alte mijloace de informare, astfel încât să participe activ la dezbateri. Programele europene, precum Leonardo da Vinci, Socrates, Erasmus, Jeunesse, ar putea contribui direct la realizarea acestui obiectiv, oferind stagii de pregătire pentru tineri. Programele din domeniul tehnologiilor informaţiei vor contribui la extinderea “structurilor numerice” şi la combaterea excluderii unor categorii sociale de la accesul la informare.
· Stabilirea unor legături între cetăţeni ce pot fi făcute în cadrul noilor forumuri de dezbateri publice pe teme europene. Se consideră că aceste legături ar putea duce la consolidarea încrederii şi respectului reciproc, precum şi a dorinţei de a coopera pentru realizarea unor obiective comune. În document se apreciază că, deşi tehnologiile de comunicare sunt importante, contactele directe între oameni rămân determinante. Iniţiative precum Plan D, Jeunesse en action, Culture au arătat cum se pot crea noi spaţii de întâlnire destinate dezbaterii civice. Propunerea programului Cetăţeni pentru Europa va oferi o ocazie pentru stabilirea unei legături noi cu cetăţenii, în scopul participării acestora la procesul construcţiei europene. Acest nou program sprijină organizaţiile societăţii civile să desfăşoare proiecte transnaţionale capabile a promova o cetăţenie europeană activă şi de a organiza dezbateri publice despre proiectul european. În acest sens, ar putea fi utilizate şi alte programe europene existente, valorificându-se experienţele pozitive, precum Erasmus, care a mobilizat 150.000 de studenţi din statele membre.
· Stabilirea unor legături între cetăţeni şi instituţiile publice care să devină mai responsabile, mai deschise şi mai accesibile. În acest document se afirmă că demersul trebuie făcut la toate nivelele, începând de la cel local şi până la nivelul comunitar. În acest scop, toate instituţiile europene, naţionale, regionale şi locale au decis să ia măsuri importante în direcţia sporirii transparenţei activităţii lor. Planul de Acţiune al Comisiei Europene referitor la întărirea comunicării asupra Europei a subliniat rolul decisiv al receptării părerilor cetăţenilor, al respectării normelor consultării publice.
Iniţiativa Europeană pentru Transparenţă prezintă, de asemenea, măsurile necesare care ar trebui luate în acest domeniu.
Referitor la realizarea concretă a acestor obiective, Cartea Albă a comunicării europene menţionează că educaţia civică este mai ales domeniul de competenţă al instituţiilor naţionale sau regionale. Uniunea Europeană, prin instituţiile şi programele sale, ar putea pune la dispoziţie cele mai bune experienţe acumulate, mijloace educative existente la nivel comunitar.
În document se precizează că un proiect european important este acela al constituirii unor biblioteci europene digitale ce ar deveni centre de informare şi formare, de acces la informaţiile legate de Uniunea Europeană.
Instituţiile europene ar putea examina, de asemenea, posibilitatea lansării unor noi forumuri on-line, locuri de desfăşurare ale unor dezbateri organizate cu societatea civilă şi ceilalţi cetăţeni.

c. Colaborarea cu media şi utilizarea noilor tehnologii

În Cartea Albă a comunicării europene se afirmă că media au un rol primordial în procesul comunicării şi că, în ultimii ani, instituţiile europene şi naţionale au făcut eforturi considerabile pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu media. La Bruxelles sunt acreditaţi peste 1.000 de jurnalişti care trebuie informaţi în timp real cu deciziile luate la nivelul Uniunii Europene.
Documentul precizează că serviciul Europe by Satellite va oferi imagini, înregistrări video şi sonore ale activităţilor instituţiilor europene.
În Cartea Albă a comunicării, Comisia Europeană apreciază că, totuşi, acoperirea mediatică a problemelor europene rămâne limitată şi fragmentată. Jurnalele naţionale se referă, mai ales, la marile evenimente, lipsind abordarea globală a temelor europene. Televiziunile şi posturile de radio au redus timpul afectat problemelor europene. Se menţionează, însă, că un salt important s-a înregistrat în domeniul media interactive, dar potenţialul acestei zone este mult mai mare.
În document se prezintă obiectivele principale de realizat pentru perioada următoare:
· a da “o faţă umană” proiectului european – ceea ce implică a da Uniunii Europene o identitate publică clară. Aceasta ar urma să înlocuiască imaginea actuală, considerată a fi rece, “anonimă”. Se recomandă ca informaţia politică să fie abordată din perspectiva “interesului uman” pe care ea îl are, ceea ce ar permite înţelegerea faptului că aceste informaţii li se adresează cetăţenilor europeni, în interesul lor.
· a ţine cont de dimensiunea naţională, regională şi locală – este o exigenţă care impune ca temele europene să fie dezbătute la nivel naţional şi local. În acelaşi timp, instituţiile europene trebuie să facă efortul de a aborda problemele europene în context local.
· a exploata potenţialul oferit de noile tehnologii – reprezintă unul dintre obiectivele care necesită o voinţă politică deosebită. Din această perspectivă, Iniţiativa i2010 constituie o oportunitate de a dezvolta societatea informaţiei, de a asigura egalitatea accesului la noile tehnologii ale informaţiilor şi comunicării. În procesul comunicării europene se vor utiliza noile canale de comunicare, mai ales Internetul şi forumurile de dezbateri on-line. În acest domeniu al relaţiei cu media, se vor lua măsuri pentru fiecare obiectiv al politicii comunitare. În cadrul politicii de comunicare europeană, instituţiile publice de la nivel european, naţional şi regional trebuie să ofere informaţii de actualitate, să colaboreze cu instituţiile de radio şi media, să fie în relaţie permanentă cu sistemele regionale şi locale de comunicare, să utilizeze noile tehnologii de informaţii şi comunicare.
În acest scop, instituţiile Uniunii Europene trebuie să fie dotate cu cele mai bune mijloace şi capacităţi de comunicare. În perioada următoare se va moderniza Europe by Satellite şi se va pune în aplicare un program european de formare în comunicare publică pentru funcţionarii din instituţiile europene şi naţionale.
Instituţiile europene vor trebui să cunoască şi să ţină cont de specificul diverşilor actori din sectorul media (paneuropeni, naţionali şi locali). Informaţiile vor fi adaptate cerinţelor ţărilor şi diferitelor segmente ale populaţiei.
În scopul eliminării diferenţelor de acces, a “fracturilor digitale”, în cadrul Planului D
se va organiza o masă rotundă pentru democraţie, un raport referitor la tehnologiile informaţiilor şi democraţie în Europa.

d. A înţelege opinia publică europeană

În Cartea Albă a comunicării europene se precizează că instituţiile europene acordă o mare atenţie analizei opiniei publice, utilizând sondajele de opinie sau monitorizând media. Această preocupare este cu atât mai importantă cu cât cetăţenii europeni s-au îndepărtat de politica tradiţională, cum ar fi înscrierea într-un partid politic, participarea la alegeri etc.
Opinia publică europeană este foarte complexă şi diversificată, în funcţie de particularităţile fiecărei ţări. În scopul cunoaşterii acestui specific, Comisia Europeană a lansat iniţiativa de a realiza periodic sondaje Eurobarometru care au dus la constituirea unor baze de date importante referitoare la evoluţia opiniei publice în statele membre ale Uniunii Europene şi în ţările candidate.
Multe cercetări în domeniul ştiinţelor sociale, pe teme europene, au beneficiat de fonduri comunitare. După 1994, au fost lansate 350 de proiecte multinaţionale care au abordat tema relaţiei dintre cei ce iau decizii la nivelul Uniunii Europene şi cetăţenii europeni.
În viitor, sondajele Eurobarometru se vor aplica reexaminând metodologia, astfel încât să se studieze aprofundat opinia publică europeană.
Cartea Albă a comunicării prezintă măsurile de perspectivă care vizează colaborarea între instituţiile europene, în scopul de a planifica mai bine sondajele Eurobarometru şi de a difuza rezultatele lor.

E. A acţiona împreună

Cartea Albă a comunicării instituţiilor europene cu cetăţenii subliniază faptul că crearea unui spaţiu public european nu se poate face fără implicarea activă a tuturor actorilor, fiind luate măsurile adecvate la toate nivelele. Orice dezbatere politică europeană se va desfăşura, în primul rând, la nivel naţional, guvernele şi ceilalţi actori naţionali, utilizând diferite canale naţionale.
În acest amplu parteneriat vor fi implicaţi toţi actorii-cheie:
· statele membre se vor angaja să coopereze pe termen lung cu instituţiile europene, pentru a informa cetăţenii pe subiecte europene şi pentru a avea legături permanente cu instituţiile comunitare. În unele ţări vor fi continuate experienţele pozitive legate de dezbaterea publică a Constituţiei europene.
· instituţiile europene vor depune eforturi deosebite pentru îmbunătăţirea comunicării cu cetăţenii, participând la grupuri de lucru inter-instituţionale de informare (GII). Un alt demers important va fi acela în direcţia descentralizării comunicării, recurgând la resurse locale şi la dezbaterile naţionale pe teme europene.
· nivelul regional şi local va implica autorităţile locale şi regionale în dialog direct cu cetăţenii, încercând “să apropie deciziile de cetăţean”.
· partidele politice au un rol deosebit în desfăşurarea unor dezbateri pe teme europene, contribuind, astfel, la dezvoltarea spaţiului public european.
· organizaţiile societăţii civile, organizaţiile sectoriale şi profesionale vor avea, în continuare, un rol important în sensibilizarea opiniei publice faţă de problemele europene şi în încurajarea cetăţenilor de a participa la dezbateri.
Cartea Albă precizează că în cadrul acestui parteneriat va funcţiona cooperarea dintre nivelul naţional şi cel european, pentru lansarea unor dezbateri publice şi parlamentare legate de priorităţile strategice ale Comisiei, precum şi contactele directe între ministerele naţionale şi comisarii europeni. Această cooperare poate viza şi domeniul financiar, prin parteneriate de gestionare, folosind reţeaua Europe Direct.
În concluzie, în Cartea Albă referitoare la o politică a comunicării europene se subliniază că proiectul Uniunii Europene este rezultatul acţiunii comune a guvernelor statelor membre şi a celorlalte organizaţii. Totodată, se precizează dreptul cetăţenilor de a fi informaţi asupra proiectelor comune, concrete, ale Uniunii Europene şi de a-şi exprima punctul de vedere.
Provocările cu care se va confrunta procesul comunicării vor fi legate de schimbul de informaţii, de procesul de înţelegere şi de dialogul cu cetăţenii.
Cartea Albă a comunicării europene este un document în care sunt prezentate liniile generale ale acestei politici, la care vor trebui să-şi aducă contribuţia inovatoare nu numai instituţiile europene, ci şi statele membre, organismele publice locale şi regionale, societatea civilă şi cetăţenii înşişi.
Pe de altă parte, asistăm recent şi salutăm cu bucurie textul Parteneriatului pentru comunicarea privind Europa, al Comisiei Europene, adoptat la 3 octombrie 2007, care aduce noi aspecte concrete în sprijinul acţiunilor în favoarea transparenţei şi participării cetăţenilor la deciziile europene, prin care Comisia îşi va mobiliza toate resursele pentru a realiza o comunicare eficientă şi integrată.
Astfel, parteneriatul ia în discuţie următoarele aspecte : comunicarea coerentă şi integrată, implicarea cetăţenilor - acţiuni la nivel local şi cetăţenie europeană activă, crearea unei sfere publice europene – dimensiune politică, media şi serviciile de informare şi înţelegerea opiniei publice europene, consolidarea metodei parteneriatului – colaborarea cu statele membre, colaborarea cu instituţiile europene şi acord interinstituţional privind comunicarea.
În concluzie, Comisia îşi propune următoarele :
un acord interinstituţional pentru a asigura un cadru pentru o mai bună cooperare privind procesul de comunicare la nivelul UE, respectându-se în acelaşi timp autonomia instituţiilor UE şi a statelor membre,
parteneriate de management, pe bază voluntară, cu statele membre, ca instrument principal al iniţiativelor comune în materie de comunicare,
dezvoltarea reţelei de spaţii publice europene în cadrul reprezentanţelor,
identificarea aspectelor legate de educaţia şcolară în care acţiunea comună la nivelul UE ar putea veni în sprijinul statelor membre,
consolidarea Eurobarometrului,
punerea în aplicare a Reţelelor pilot de informare (RPI) pentru a îmbunătăţi comunicarea dintre politicienii europeni şi naţionali şi comunicarea cu ceilalţi formatori de opinie.

În egală măsură, în lunile următoare Comisia:

va adopta o nouă strategie privind internetul pentru a sprijini reţelele societăţii civile şi site-urile web ale sectorului privat sau public, care au ca punct de interes UE şi care promovează contactele cu sau dintre cetăţenii europeni,
va adopta o nouă strategie în sectorul audiovizualului pentru a sprijini reţelele de radiodifuziune şi de televiziune din Europa în producerea şi difuzarea de programe referitoare la afacerile UE,
va lansa o comunicare ulterioară Planului D, precum şi o nouă serie de proiecte referitoare la societatea civilă, în cadrul Planului D, având drept obiectiv general sprijinirea procesului de ratificare a Tratatului de reformă şi creşterea ratei de participare la alegerile din 2009 pentru Parlamentul European,
va analiza posibilităţile de consolidare şi de extindere a recentelor experienţe reuşite de intensificare a activităţii reprezentanţelor.

Nu putem să nu constatăm că asistăm la o relansare a procesului de clădire a unei politici eficiente a comunicării europene. Existau sceptici care afirmau că rolul Cărţii Albe a comunicării europene va fi unul minor şi nu va avea decât un impact simbolic în viaţa cetăţenilor europeni. Se remarcă însă din textul Parteneriatului pentru comunicarea privind Europa, al Comisiei Europene, că acţiunea factorilor de decizie comunitari a ţinut cont de « vocea » cetăţenilor Uniunii, care s-a făcut auzită şi mai pronunţat tocmai prin contribuţia Cărţii Albe care a pus în mişcare atât instituţiile cât mai ales cetăţenii europeni.

Iată de ce salutăm atitudinea civică responsabilă a marii familii europene din rândurile cărora facem parte şi noi, românii, şi ţinem să încurajăm, pe această cale, orice iniţiativă care ar fi menită să dea Europei unite un suflu nou, în care cetăţeanul să simtă că instituţiile lucrează cu el, pentru el şi cât se poate de transparent.

Note bibliografice :

1. http:/

[1] Francisc-Adrian Helstern, asistent universitar, doctorand în ştiinţe politice, născut în 2 noiembrie 1977, la Buzău, licenţiat al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative Bucureşti. Masterat în Ştiinte Politice şi absolvent de Studii Academice Postuniversitare al facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice “David Ogilvy” în cadrul aceleiaşi instituţii de învăţământ superior. Este consilier parlamentar la Camera Deputaţilor în Parlamen-tul României.


(Komunikimi dhe sistemi informacional në menaxhim)

Comunicarea este nu numai inevitabilă în momentul în care se întâlnesc doi oameni, dar uneori poate fi vitală.
Aptitudinile de comunicare sunt aptitudini care trebuie învăţate şi perfecţionate în permanenţă.
Spre deosebire de alte tipuri de comunicare, comunicarea managerială prezintă o serie de particularităţi ce rezidă din scopul, obiectivele şi rolurile acestei comunicări.
O astfel de comunicare are loc în cadrul unei structuri organizate şi în contextul unei culturi organizaţionale. Strategiile de comunicare adoptate de manager trebuie să asigure implementarea strategiei.
În acest context comunicarea îndeplineşte mai multe roluri.
Un prim rol constă în asigurarea unei identităţi proprii firmei respective. Totodată, compania dobândeşte şi o imagine creată de efectul actelor sale asupra celor din jur. Identitatea companiei şi imaginea sa reprezintă personalitatea companiei.
Un alt rol al comunicării este acela de a crea o imagine pozitivă a acestei companii.
În ceea ce priveşte informaţia, aceasta are o importanţă deosebită. Pentru membrii unei organizaţii prima informaţie este reprezentată de misiunea şi obiectivele acesteia. Aceasta este, de altfel, informaţia de bază care trebuie sa le fie comunicată de către managerii companiei. Toţi membrii firmei trebuie să comunice între ei pentru a putea primi şi transmite informaţii, creând în acest fel fluxuri de comunicare. În cazul unei companii cu activitate internaţionala comunicarea eficientă devine crucială. Activitatea internaţională implică realizarea comunicării dincolo de graniţele naţionale cu una sau mai multe culturi diferite. De aceea, aceste diferenţe culturale trebuie să fie foarte bine cunoscute şi înţelese pentru a reuşi folosirea unui limbaj, a unor semne şi simboluri specifice fiecărei culturi.

Rolul informaţiei în comunicare pentru managementul internaţional

Puterea unei firme, şi nu numai, este dată din ce în ce mai mult de cunoaştere, iar aceasta presupune informaţii. Acestea trebuie să fie din ce în ce mai multe, mai diverse, obţinute în timp cât mai scurt. În condiţiile unei avalanşe de informaţii, pentru a nu fi sufocaţi, dezorientaţi sau surprinşi de evenimente nepregătiţi, este necesar un sistem informaţional.
Sistemul informaţional este definit ca ansamblul datelor, circuitelor si fluxuri-lor informaţionale, procedurilor şi mijloacelor de tratare, menite să contribuie la fundamentarea, stabilirea şi realizarea sistemului de obiective al organizaţiei (Burdus, Caprarescu, 1999, p. 366).
Sistemul informaţional presupune, în construcţia şi funcţionarea sa, existenţa unor componente cu caracter general, indiferent de specificul organizaţiei.
Astfel, datele sunt descrieri cifrice sau letrice ale unor acţiuni, fapte, procese, fenomene, care privesc mediul intern sau extern al organizaţiei.

Informaţiile se definesc ca ansamblul de date care aduc beneficiarului un spor de cunoaştere privind organizaţia şi mediul ei, şi care îi oferă elemente de noutate necesare îndeplinirii obiectivelor individu-ale.
Circuitul informaţional este traiectul parcurs de date, informaţii, decizii, de la emiţător la destinatar (Burdus, Caprarescu, 1999; 369).
În aceea ce priveşte fluxul informaţional, acesta este determinat de deciziile referitoare la una sau mai multe activităţi specifice vehiculate pe trasee prestabilite cu o anumită viteză, frecvenţa şi pe anumiţi suporţi informaţionali.
Informaţia în comunicare are un rol esenţial în eficientizarea activităţii unui manager.
Fluxurile informaţionale sunt stabilite prin filozofia de comunicaţii a companiei şi se află în strânsă legătură cu sistemul organizatoric al acesteia (Popa, Filip, p.226).
Aici trebuie avută în atenţie şi clasificarea informaţiilor care circulă prin aceste fluxuri.
Într-o primă fază distingem informaţii absolute. Ele devin informaţii distribuite din momentul în care încep să circule. Problema constă în detectarea, selectarea şi distribuirea informaţiilor absolute.
În acest context, important este de unde se culeg informaţiile. Răspunsul este foarte clar, din exteriorul sau interiorul firmei.
Detectarea şi selectarea informaţiilor necesare depinde de ce anume se cunoaşte în cadrul firmei şi cine le cunoaşte din cadrul organizaţiei.
Astfel, informaţia distribuită devine informaţie absolută pentru ultimul nivel la care se opreşte distribuţia.
Când fluxul de informaţii are loc de sus în jos, informaţiile absolute sunt deţinute de către conducerea companiei. Deseori se întâmplă ca nivelurile inferioare să reclame o distribuţie inadecvată a informaţiilor.
În aceste cazuri managerul deţine informaţiile necesare dar nu le distribuie, iar nivelurile superioare invocă lipsa acestor informaţii. Rezolvarea problemei implică realizarea analizei la cel mai înalt nivel şi obţinerea informaţiilor absolute din afara companiei. Specialiştii în domeniu apreciază că se cunosc patru tipuri de mediu (Emery si Tris, 1965, p. 21-32).
Primul tip de mediu este cel liniştit – aleator. În această categorie de mediu, atât scopurile firmei cât şi pericolele pe care trebuie sa le evite sunt relativ constante şi distribuite aleator în mediu.
Al doilea tip de mediu este denumit liniştit – grupat. Activitatea într-un asemenea mediu implica o abordare pe termen lung din partea companiei. Conectarea numai pe scopuri de scurtă durată ar putea avea ca efect orientarea companiei spre o zonă de factori nocivi.
Al treilea tip de mediu este cunoscut sub denumirea de mediu disturbat – reactiv. Caracteristica este data de disturbarea sa de prezenţa competitorilor. Este necesar a şti ce fac aceştia şi de a reacţiona (Popa, Filip, p. 226).
Al patrulea tip de mediu este şi cel mai complex. Este aşa-numitul mediu turbulent. Acesta este cunoscut ca un mediu foarte dinamic. Specific acestui tip de mediu este faptul că impune schimbarea strategiilor de bază ale companiei pentru a asigura supravieţuirea.
Prin interacţiunea ei cu mediul, compania trece de la un tip de mediu la altul, proces care implică schimbarea strategiilor de acţiune şi, implicit, a nevoilor informaţionale.
Practic, informaţiile influenţează şi chiar dictează modul de acţiune. Informaţia apare însă ca urmare a interacţiunii individului de percepţiile sale asupra mediului. Nedetectarea corectă a informaţiilor necesare duce însă întotdeauna, la eşecul companiei (Popa, Filip, p.227).
Sistemul de distribuţie al informaţiilor absolute constituie un pas important de realizat după rezolvarea problemei informaţiilor absolute.
Realizarea sistemului de distribuţie a informaţiilor de către manageri implică o alternativă ce constă în a comunica angajaţi-lor datele care să ducă la cunoaşterea de către aceştia a fazelor principale ale activităţii companiei.
Strategia optimă şi cea mai des utilizată este de a comunica fiecărui departament numai informaţiile care îl privesc strict (Popa, Filip, p. 227).
Un rol important în comunicarea informaţiilor este legat de conţinutul acestora. Pe baza acestui criteriu se poate realiza comunicarea unor informaţii de mediu, o comunicare motivaţională sau o comuni-care instrucţională.
De menţionat că aceste tipuri se află într-o strânsă legatură între ele.
Distribuirea şi mai ales succesiunea distribuirii informaţiilor au în cadrul lor, o importanţă deosebită.
În practică, un proces de comunicare complet trebuie să cuprindă toate cele trei tipuri de comunicare.
Ordinea comunicării acestor informaţii depinde însă de filozofia de comunicaţii a companiei.

Procesul comunicării internaţionale

Comunicarea constituie un proces complex în care sunt implicaţi mai mulţi factori şi sunt parcurse mai multe etape.
Factorii acestui proces vizează existenţa unui mesaj, al unui emitent al acestuia şi al unui receptor. Etapele ce trebuiesc parcurse de acest proces au la bază instrumente şi canale specifice acestora.
În analiza procesului comunicării am pornit de la cele doua etape de bază ale acestuia, elaborarea mesajului şi transmiterea acestuia.


Mesajul reprezintă obiectul comunicării. Scopul comunicării este însă ca mesajul să fie recepţionat şi înţeles în ideea în care a fost transmis.
Primul pas în procesul comunicării îl reprezintă stabilirea necesităţii unei anumite comunicări. Apoi, mesajul trebuie elaborat astfel încât receptorii acestuia să o înţeleagă. Acest aspect constituie elementul principal al comunicării. Mai ales când receptorul este format din persoane care aparţin unor culturi diferite ce pot avea un proces de gândire diferit.
După ce am convenit asupra acestor prime elemente ale comunicării, pasul următor vizează stabilirea structurii mesajului. Aceasta trebuie să se bazeze pe reacţia aşteptată de receptor şi în funcţie de ea, abordarea poate fi una directă, la obiect, sau poate fi o abordare indirectă.
În comunicarea internaţională stilul de abordare trebuie să ţină seama de particularităţile culturale (Popa, Filip, p. 233). De exemplu, americanii preferă abordarea directă; alte culturi consideră o asemenea atitudine ca fiind nepoliticoasă şi deranjantă.
Una din problemele foarte importante ale comunicării internaţionale vizează claritatea mesajelor, stilul deschis, diplomaţia şi politeţea acestora.

Canalele de comunicare

În epoca informaţională, modurile de comunicare ale unui mesaj sunt foarte variate. Totul este o alegere a celor mai potrivite canale şi modalităţi de comuni-care.
Majoritatea specialiştilor în domeniu apreciază că un sistem de comunicare eficient trebuie să îndeplinească o serie de condiţii. Dintre acestea evidenţiem:
- informaţia trebuie să fie transmisă cu o viteză care să o menţină în actualitate;
- informaţia trebuie să fie accesibilă;
- raport echitabil între costul transmiterii şi volumul şi urgenţa informaţiilor;
- informaţia trebuie să fie clară şi primită în condiţii de oportunitate.
În literatura de specialitate sunt prezentate o multitudine de modalităţi de transmitere a unui mesaj folosind un anumit canal de transmitere. Tabelul de mai jos sintetizează aceste modalităţi şi canale corespunzătoare (Level si Galle, 1988,p.87).

Modalităţi şi canale de comunicare

Apropiere fizică
Întâlniri de grup



Posta electronică

Cele trei tipuri de comunicare au atât avantaje cât şi dezavantaje. Practica demonstrează că atunci când un mesaj este repetat prin mai multe canale de comunicare, el va fi înţeles mult mai bine şi mai profund.

Comunicarea orală

Este prima formă de comunicare umană şi cea mai eficientă. Aceasta datorită contactului direct şi al răspunsului imediat. În cadrul comunicării orale, oamenii pot pune întrebări şi clarifica problemele pe loc, iar contactul direct dintre manager şi subordonaţi induce un efect psihologic pozitiv. Comunicarea orală poate fi înregistrată şi arhivată.
Dintre dezavantaje amintim lipsa contactu-lui vizual în comunicarea telefonică şi radiofonică.
Această formă de comunicare se recomandă a fi realizată în momentul în care este necesar un impact puternic asupra receptorilor şi un răspuns rapid din partea acestora (Popa, Filip, p. 235).

Comunicarea nonverbală

În literatura de specialitate se afirmă că de cele mai multe ori gesturile spun mai mult decât cuvintele.
Studiile realizate în domeniu au identificat mai multe sisteme de clasificare ale limbajelor nonverbale. Ceea ce este esenţial este faptul că indiferent de sistem, sunt recunoscute trei categorii de limbaj: limbajul corpului, limbajul mediului si limbajul vocii.
Unii specialişti au clasificat limbajul corpului în cinci categorii: gesturi emblematice, gesturi ilustrative, gesturi emoţionale, gesturi regulatoare şi gesturi de adaptare.
În legătură cu gesturile emblematice, acestea sunt gesturi general acceptate care exprimă anumite idei, în cadrul unei culturi. De remarcat că acelaşi gest poate avea semnificaţii diferite în cadrul mai multor culturi. De aceea se impune o atentă studiere a gesturilor emblematice ale culturii în care se va realiza comunicarea.

· Gesturile ilustrative au darul de a întări mesajul verbal şi sunt realizate simultan cu acesta. Şi aici trebuie acordată o atenţie culturii în care se va face comunicarea.
· Gesturile emoţionale însoţesc întotdeauna mesajul, evidenţiind starea de spirit a celui care realizează comunicarea. Aceste gesturi sunt mai greu de controlat, ele reflectând starea emoţională (Popa, Filip, p.236).
· Gesturile regulatoare sunt cele realizate prin mişcările corpului, ale ochilor sau ale mâinilor în anumite momente ale comunicării şi au rolul de a sublinia aceste momente. Ele sunt realizate fie de către cel care comunică, fie de către receptori.
· Gesturile de adaptare sunt gesturi inconştiente care permit adaptarea la o anumită situaţie de moment. Ele sunt cunoscute sub numele de ticuri nervoase (Popa, Filip, p. 237).
Limbajul mediului este cea de a doua categorie de limbaj nonverbal şi vizează spaţiul de comunicare şi îmbrăcămintea.
Prin observarea comportamentului cotidian au fost descoperite patru distanţe practicate de indivizi în funcţie de activitatea desfaşurată sau de tipul de persoană cu care intra în relaţie (Hall, 1966, p. 28).
Astfel, există o distanţă intimă de 40 – 50 cm de la care oamenii vorbesc cu prietenii sau cu cei apropiaţi familiei. Aceasta diferă în funcţie de cultura celor care comunică.
· Distanţa personală este practicată în relaţiile cu prietenii şi persoanele simpatizate. Este de 50 – 75 cm pentru prietenii apropiaţi, depăşind un metru pentru cei indiferenţi nouă. Distanţa este influenţată puternic cultural. Astfel, italienii, grecii, francezii, folosesc un spaţiu personal mai restrâns decât americanii. Germanii, elveţienii, suedezii şi britanicii preferă un spaţiu mai mare comparativ cu nord-americanii (Burdus, Caprarescu, 1999, p.432).
· Distanţa socială arată spaţiul necesar confortului psihic în relaţiile sociale. În raporturile de serviciu, ea se poate situa la 2 – 3 metri în mod obişnuit. Distanţa socială creşte pe măsură ce relaţiile sunt mai oficiale (Burdus, Caprarescu, 1999, p.433).
· Distanţa publică se instalează între persoanele cu statut managerial şi social inegale. Tipul comunicării acceptată pentru o anumită distanţă diferă de la o cultură la alta. De exemplu, americanii acceptă distanţa intimă doar pentru comunicarea cu cei foarte apropiaţi, în timp ce japonezii preferă această distanţă intimă şi în cazul unor negocieri (Popa, Filip, p.237).

Selectarea modalităţilor şi canalelor de comunicare

Literatura de specialitate evidenţiază faptul că nici o modalitate de comunicare nu este perfectă. De aceea trebuie selectată o anume modalitate şi un anume canal de comunicare.
În acest scop este necesară o analiză complexă a unor factori cantitativi şi calitativi.
Analiza cantitativă urmăreşte în esenţă următorii factori:
1. auditoriul ţintă (răspândire geografică, poziţia în companie, vârsta, sex, educaţie, obiceiuri);
2. numărul total al celor care receptează comunicarea prin modalitatea respectivă;
3. segmentarea audienţei pe categorii; estimarea audienţei interesate în comunica-re;
4. costul comunicării
Analiza calitativă este cea care dă multă bătaie de cap managerilor. Ea urmăreşte în principal intensitatea impactului pe care îl are mesajul asupra receptorilor.
Această analiză se poate face luând în considerare gradul de selectivitate, gradul de înţelegere, gradul de credibilitate, gradul de interacţiune şi gradul de acţiune al mesajului.
Unii specialişti folosesc metoda matriceală ca metodă de analiză, prin realizarea unor diagrame de impact precum cea din figura de mai jos.

Diagrama intensităţii de impact

Grad de selectivitate



Grad de interacţiune

Contacte personale

Presa de specialitate

Grad de interacţiune


Grad de selectivitate

Sursa : I. Popa si R. Filip, 1999, p.238

Luând în considerare cei cinci factori enumeraţi mai sus, se pot realiza zece astfel de diagrame.
În comunicarea internaţională, pe lângă toate aceste elemente, în procesul de selectare a modalităţii de comunicare, cultura este un alt element foarte important, care, neluat în calcul, duce la eşecul comunicării.
Aşa cum afirma şi Geert Hofstede referitor la cele patru dimensiuni culturale ale managementului, se constată că toate ţările caracterizate de un puternic colectivism (una din cele patru dimensiuni) au o cultură orală, în timp ce ţările caracterizate prin individualism au o cultură scrisă.
Literatura de specialitate apreciază că într-o ţară cu o cultură orală, de regulă, vor fi preferate metodele de comunicare orală, centrul de greutate va fi asigurat de contactele permanente şi de recomandările verbale.
Într-o ţară cu o cultură orală, managerul care va avea de realizat o comunicare în scris, va exista tendinţa acestuia de a o face în logica unei comunicări orale.
În alegerea metodei de comunicare, complexitatea contextului cultural constituie un alt element ce trebuie luat în considerare.
În ţările care au un context cultural complex, comunicarea realizată este o comunicare implicită.
Modul în care este percepută puterea este un element care influenţează comunicarea. În orice cultură există o anumită distanţă faţă de putere, distanţă mai mare sau mai mică.
Superiorii vor încerca întotdeauna să menţină şi să crească distanţa faţă de subordonaţi, în timp ce aceştia din urmă vor încerca întotdeauna să o reducă.
Indiferent de cât de mare este distanţa faţă de putere, aceasta din urmă impune o barieră în calea comunicării (Popa, Filip, p.240).

Fluxurile de comunicare

În orice organizaţie comunicaţiile se realizează pe anumite fluxuri, a căror diversitate solicită încadrarea lor în anumite grupe, utilizând mai multe criterii.
Astfel, în funcţie de direcţie, comunicarea poate fi: descendentă, ascendentă, orizontală şi diagonală.
· Comunicarea descendentă urmează, de regulă, relaţiilor de tip ierarhic, derulându-se de la nivelul managementului de vârf, către nivelurile de execuţie. Principala problemă a acestui tip de comunicare o constituie marea probabilitate ca mesajul să fie filtrat în timp ce este vehiculat de la un nivel la altul, deoarece, fiecare interpretează mesajele în funcţie de propriile necesităţi sau obiective (Burdus, Căprărescu, p.428).
· Comunicarea ascendentă. Prin acest flux se realizează transmiterea informaţiilor de la nivelul subordonaţilor către nivelurile superioare ale managementului. Prin ele se vehiculează rapoarte, cereri, opinii, sugestii. Comunicarea ascendentă are un rol deosebit în eficientizarea procesului de comunicare, deoarece atestă recepţia mesajelor transmise de manageri.
Dacă este o comunicare formală iar distanţa ierarhică este mare, apare din nou riscul distorsionării informaţiilor.
· Comunicarea orizontală (laterală) este folosită între persoane sau compartimente situate la acelaşi nivel ierarhic. Prin această comunicare se facilitează coordonarea activităţilor ce vizează obiective comune, excluzând intervenţia managerilor de nivel superior.
· Comunicarea diagonală este utilizată în condiţiile în care membrii companiei nu pot comunica prin alte canale. Acest tip de comunicare prezintă o serie de avantaje: economia de timp şi costuri, folosirea unor relaţii informale, potenţarea unui climat bazat pe apreciere reciprocă.
După gradul de oficializare, comunicarea poate fi formală şi informală.
· Comunicarea formală se realizează prin canale ierarhice stabilite în structura organizatorică. Aceasta este comunicarea oficiala şi autoritară. În acest context, în majoritatea cazurilor comunica-rea formală este o comunicare scrisă, sub forma statutelor, regulamentelor, a scrisori-lor, memoriilor şi a anunţurilor oficiale (Popa, Filip, p.240).
· Comunicarea informală este utilizată în cadrul firmei, însa în afara canalelor oficiale. Acest tip de comunicare se distinge prin viteza şi eficienţa cu care circulă informaţiile. Problema de care trebuie să se ţină seama aici este aceea a circulaţiei zvonurilor.
În concluzie, pentru a realiza o comunicare eficientă, un manager experimentat trebuie să ştie cum să îmbine comunicarea formală cu cea informală (Popa, Filip, p.240)

Eficienţa comunicării

Eficienţa comunicării este asigurată prin recunoaşterea şi mai ales prin evitarea unor bariere. În continuare vom analiza câteva dintre aceste bariere.
O prima barieră o constituie lipsa unei strategii a comunicării. De obicei, această barieră apare datorită lipsei timpului necesar. Soluţia pentru depăşirea ei este una ce ţine de câştigarea de timp.
O a doua barieră poate apărea în procesul planificării comunicării prin luarea în considerare a unor premise false (Popa, Filip, p.242). Soluţia în acest caz este o analiză atentă a receptorului şi a mediului în care acţionează acesta.
Bariere apar şi în etapa de realizare a mesajului propriu-zis. În acest context, o primă barieră este legată de abundenţa informaţiilor. Aici reacţiile pot fi contradictorii. O primă reacţie este de a ignora o parte din informaţii, unele dintre acestea putând fi însă necesare.
Al doilea pericol îl constituie prelucrarea greşită a unei părţi a informaţiilor, ceea ce poate duce la un mesaj eronat. Abundenţa informaţiilor poate avea ca efect întârzierea prelucrării unei părţi a acestora.
O altă reacţie firească împotriva avalanşei informaţiilor o constituie filtrarea acestora.
În realizarea mesajului, o altă barieră o constituie exprimarea săraca a conţinutului acestuia. Lipsa clarităţii şi a preciziei are consecinţe grave asupra înţelegerii mesajului. Această barieră apare îndeosebi în cazul comunicărilor scrise.
O barieră importantă în calea comunicării eficiente este reprezentată de alegerea unui canal inadecvat. Cu cât canalul este mai lung, cu atât va creşte riscul distorsionării mesajului.
În comunicarea internaţională, pe lângă aceste bariere apar altele noi, de altă natură. Barierele specifice comunicării internaţionale pot fi grupate in trei mari categorii: bariere de limbă, bariere de cultură şi bariere de percepţie (Popa, Filip, p. 243).
· Barierele de limbă vizează limba folosită în comunicare, în situaţia în care nu este cunoscută decât emitentului mesajului.
· Cultura naţională devine o barieră în momentul necunoaşterii ei de către cei din afară. În procesul comunicării, aceasta se manifestă în stilul de a comunica. Sunt ţări care practică o comunicare explicită şi altele care practică o comunicare implicită.
· Percepţia reprezintă procesul de interpretare a mesajului de către receptor. Fiecare individ are o anumită percepţie asupra mediului din jurul său, mediu din care provin mesajele.
Studiile realizate asupra percepţiei au evidenţiat influenţa a patru factori care distorsionează percepţia : stereotipurile, efectul de halo, percepţia selectivă şi proiecţia.
· Stereotipurile constituie primul factor disturbant de percepţie. Acestea identifică un individ, folosind un raţionament simplificat, ca făcând parte dintr-un anumit grup sau dintr-o anumită categorie (vârstă, sex, rasă etc.)
Datorită stereotipiilor, de exemplu, nu se vor comunica informaţii secrete unei femei prin prisma ideii că nicio femeie nu poate ţine un secret.
· Efectul de halo este un al doilea factor disturbator care poate duce la o percepţie greşită. Acesta se produce în momentul în care un individ este apreciat şi categorisit în funcţie de un singur atribut al acestuia. Un astfel de “efect de halo” este reprezentat de ceea ce numim “ prima impresie”.
· Percepţia selectivă se produce datorită tendinţei oamenilor de a vedea lucrurile doar din punctul lor de vedere. Efectul acestei selecţii îl reprezintă neperceperea sau neacceptarea lucrurilor care ies din această sferă proprie de înţelegere.
· Proiecţia constă în proiectarea propriilor atribute către ceilalţi indivizi. Acest fenomen se produce datorită ignorării celor din jur.Ţinând seama de numărul mare şi varietatea acestor bariere este foarte greu să realizezi o comunicare, îndeosebi în mediul internaţional, care să fie eficientă în proporţie de 100%. Totul este să cunoaştem şi să evităm pe cât posibil aceste bariere. Aceasta presupune experienţă şi mai ales arta de comunica.

[1] Ion David, conferenţiar universitar doctor, născut în Comuna Potoceni, judeţul Buzău, la 2 aprilie 1949, licenţiat în ştiinţe militare, economice şi juridice. Absolvent al cursurilor postacademice şi postuniversitare ,,Geopolitică şi strategie” – Universitatea Naţională Carol I, “Management organizaţional” – Academia de Poliţie ,,Al.I.Cuza”, Bucureşti. Doctor în Ştiinţe Militare – Universitatea Naţională de Apărare Carol I, Bucureşti. A lucrat la Academia de Poliţie ,,Al.I.Cuza” din Bucureşti şi la Centrul de Studii Postuniversitare al MAI. Secretar ştiinţific al Facultăţii de Ştiinţe Economice, Juridice şi Administrative, a Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte “Gheorghe Cristea” din Bucureşti, titular al disciplinelor: Terorism şi antiterorism (Mass-media şi statul pe timpul crizelor generate de terorism), Războiul psihologic şi informaţional, Istoria crizelor politice internaţionale, Management, Management public, Economii şi Politici guvernamentale, Economie mondială, Spaţiul economic European. Este autor al volumelor: Manual de Economie mondială, Curs de macroeconomie, Curs de microeconomie, terorism, antiterorism, mass-media, Migraţia şi libertatea etc.