PENA QË S'U THYEN / CONDEIE CARE NU S-AU FRÂNT

Sahara nu ştie să viseze, sau crimă şi răsplată

(Saharaja s'di të ëndërrojë, ose krim e shpërblim)


Vilson Blloshmi şi Genc Leka se născuseră amândoi în luna martie 1942. Amândoi erau din acelaşi sat, din Bërzeşta judeţului Librazhd. Amândoi erau poeţi. Au murit violent în aceeaşi noapte, la 17 iulie 1977. Au fost executaţi de slujbaşii dictaturii lui Hodja doar pentru că erau poeţi şi nu scriau după canoanele realismului socialist. Trupurile lor au fost îngropate împreună şi au rămas acolo până la începutul anilor '90, când regimul de la Tirana a părăsit de jure scena istoriei.
Redăm pentru cititorii noştri câteva frânturi din creaţia acestor poeţi şi martiri albanezi, precum şi una dintre „expertizele literare” care au ajutat la executarea lor.


Vilson Blloshmi
Sahara
Sahara, vai, Sahara cât e de departe
Sahara stâncă, pietricele şi nisip
Doar de propriul nume are parte
Şi care, nevisând, n-are nimic

Sahara chiar nu ştie să viseze
În mintea-i roade pietre şi uitare
Sahara n-are cântece să cuvânteze
Şi n-are lacrimi ca să plângă, pare.

Sahara n-are prieteni şi amici
Sahara n-are fiice n-are fii
Sahara-i un pământ viran şi nici
Cu bezna nu se înţelege, ştii.

Saharei chiar nu-i place noaptea mare
Nu-i place s-aibă pietre-n loc de pat
Cuvinte şi iubiri Sahara n-are
Şi n-are ce-nveli cu şalu-i lat.

Nimeni nu ştie cum planeta noastră
Şi-a făcut rost de rana asta grea
Dar zice lumea că s-a-nfipt în noi
Când lumii un blestem îi trebuia.

Când bietul om vorbeşte despre ea
Sahara ascultă şi tăcut răcneşte
Sahara-i veselă numai când între noi
Unul pe altul cu blestem pârleşte.

Şi când o rază iese din inima soarelui
Şi pietrele golite luminează
Îi pare voal ei bolta cerului
Prin deşert lunecă şi scânteiază.

De-aceea când ura muşcă din iubire
Înjură şi blestemă cineva
Din peşteri iese vechea amintire
Şi imediat o cheamă: Sahará.

Şi când blestemul şi când amintirea
Puţul uitării umple în vecie
Când soarele dispare şi când tace frigul
Sahara pustiită-i chiar pustie.

25 octombrie 1973, 25 octombrie 1974

* * *
De n-am putut durerea s-o înfrunt
Din nou am foc în suflet pârjolit
De sunt mai mort decât oricare viu
Mai viu sunt sigur de fiecare mort.

1 septembrie 1972 


* * *
Şi timpul trece
Şi viaţa pleacă
Şi noi mergem
Râzând când plânge viaţa
Şi când râde mormântul

Murim!


12 decembrie 1972

Un coşmar cumplit
Coşmarul m-a trezit. Cumplit. Mi
Se face că nu voi muri niciodată.

Vai! Dacă omul ar fi putut trăi
Veşnic. Dacă aş fi putut întoarce înapoi
Anii mei, dar nu spre leagăn, ci spre
Coşciug.

Omul cu suflet adevărat
Îşi închipuie o modalitate nobilă
Si modalitatea aceasta înfrumuseţează
Până la idealism
Obiectul închipuit.

* * *

Mai bine o viaţă neagră cu
Obrazul alb, decât o viaţă
Albă cu obrazul înnegrit


Noi imploram prin scrisori să fie iertaţi, 
iar ei fuseseră executaţi

(Mărturie a Dianei Blloshmi, soţia lui Vilson Blloshmi)


Vroiam să fie iertaţi. Eu am scris scrisorile în numele familiilor. Scrisori către Parlament, către Enver Hoxha şi alţii.

Mama lui Vilson şi mama lui Genc au spart Bllokul[1]. Ştii ce însemna să poţi intra în Bllok? Au trecut printre soldaţii şi paznici şi au ajuns până la vilele celor mari. S-au întins pe stradă şi urlau. Cereau iertare pentru fiii lor. L-am prins de braţ pe Arianit Çela[2]. Şi el mi-a promis că vor fi iertaţi. Ne-au înşelat. Cu toţii ne-au înşelat. Ne-au minţit. Noi trimiteam scrisori ca să fie iertaţi, ei îi împuşcaseră deja... Mama lui Vilson mi se pare că nu realiza clar moartea fiului. A venit să trăiască cu mine şi cu fetiţa. Cu noi mânca, cu noi dormea, purtându-i fetiţei noastre o dragoste de nedescris. Mare doliu a fost. Cumplit a fost când eu şi cu fetiţa mea am fost obligate să plecăm. Acum mi-a murit Vilson cu adevărat, ţipa. Acum mi-a murit băiatul“.

Act-expertiză (literară)

Azi la data de 19.11.1976, la Tirana, eu, D. Ç., redactor pentru poezie la organul literar “Lumina” (Drita), organ al Ligii Scriitorilor şi Artiştilor din Albania, după cererea înaintată de către interogatorul Secţiei Afacerilor Interne Librazhd, S. C., după hotărârea zilei de 28.9.1976 privind act-expertiza literară a unor materiale literare aparţinând numitului Genc Leka.

În urma expertizei exercitata asupra materialelor sus menţionate, rezultă că:

Poezia intitulată “Poezie fără titlu” este una pesimistă, unde autorul îşi exprimă disperarea că i-a trecut viaţa copilăriei, care a fost frumoasă pentru el, iar acum nu mai este, iar în viaţa de acum i-au rămas doar ruine şi pietre. Ultimele două versuri, „care dorm sub pietre veşnic / în visele mele” exprimă clar ideea că viaţa lui actuală nu este deloc frumoasă şi că visele avute cândva nu i s-au realizat.
„Cântec pentru prietenii de odinioară“. Această poezie prezintă interes. În primele patru strofe, autorul vorbeşte despre nişte prieteni care nu sunt definiţi cine sunt. Aceşti prieteni vin în sat şi, când pleacă, prin cărări rămân urmele lor, deci rămâne amintirea lor. Cântecul acestor prieteni „se topeşte în vânt“, deci dispare, n-o mai ascultă nimeni. Iar ei „păşeau noaptea pe străzi“. Autorul îşi aduce aminte cu nostalgie vremea când ei veneau în sat şi-i aduceau lui „doar bucurie“. Se pare că pe aceşti prieteni autorul i-a văzut când era foarte tânăr (versul „eu micuţ eram pe-atunci“), pe urmă nu i-a mai văzut: „anii s-au dus, noi nu ne-am mai văzut“, aceşti prieteni de odinioară, precum îi numeşte el, l-au inspirat, i-au dat un steag, versul „Voi, prieteni, mi-aţi dat un steag“, deci un ideal, idei. În cea de-a patra strofă reiese că aceşti prieteni purtau „puşti pe umeri“, că „văzuseră multe în viaţă şi erau mari viteji“.
În celelalte strofe ce urmează şi care aparţin aceleiaşi poezii, dar cu o separare, parcă s-ar fi scris mai târziu, caracterul poeziei pe neaşteptate se schimbă. Autorul afirmă că scrie, cântă despre acei prieteni cu dor şi că ei s-au jertfit pentru libertate, dar că totuşi sunt încă în viaţă. Îi numeşte eliberatori, le spune „doar să vedeţi cum a devenit Albania astăzi“, dar tot „prieteni de odinioară“ îi numeşte. În cea de-a opta strofă, se pare că vorbeşte despre partizani, dat fiindcă afirmă că sângele lor era cuvântul Partidului, pentru cei ce au luptat pentru libertate, pentru sângele lor (cuvintele martir, erou, partizan nu se pomenesc) pentru cuvântul Partidului, pentru Albania azi. Dar aceste strofe cad în contradicţie cu prima strofă, în care se vorbeşte despre nişte prieteni care păşesc pe străzi şi al căror cântec dispare. Pe de altă parte, dacă autorul vorbeşte despre partizani, de ce îi numeşte prieteni şi mai ales „prieteni de odinioară“, când acest cuvânt nu s-a folosit vreodată nici în literatură şi nici în popor – partizanii au fost mereu numiţi martiri (poezia a fost scrisă în 1962).
„Vatra“, această poezie seamănă cumva cu poezia despre „prietenii de odinioară“. Autorul vorbeşte despre vatra în jurul căreia s-au aşezat mulţi prieteni, dar s-au auzit şi cântece partizane. Vatra păstrează ceva sfânt. Acest ceva nu este definit. De asemenea, versul „Cândva au curs câteva picături de sânge“ este întunecat, deoarece autorul, dacă vorbeşte despre perioada Luptei de Eliberare Naţională, atunci n-au curs doar câteva picături de sânge. Iar versul „această vatră a ars o pădure întreagă“ nu-şi găseşte explicaţia în poezie. De ce au ars pădurea? Când, cum, din ce motiv?
„Acest drum“. Poezia nu este foarte clară. Autorul vorbeşte despre un drum de munte, „cu urme pe pietriş“, care dispare undeva prin păduri şi de care lui îi este dor. El nu este drumul casei autorului, căci el afirmă că „pe copii i-am lăsat“, deci pleacă de acasă, dar speră ca într-o zi şi ei vor porni spre drumuri noi. Drumul undeva îl duce pe autor, dar el nu spune unde anume, totodată nu explică de ce îi este dor de acel drum. Poate drumul acela îi aduce aminte de multe lucruri din trecut, lucruri făcute cu mult timp în urmă, poate drumul îl duce la un gând anume. Drumul poate reprezenta şi ideile autorului (care sunt, nu se explică), idei pe care le pierduse şi le-a regăsit.
„Cercul lunii“. Această poezie sună pesimist. Autorul vorbeşte ca şi cum viaţa i-a fost ponegrită. Versurile „o, lună, de ce ai apărut atât de tristă, oare pentru mine, lună, tu ţii doliu“ dovedeşte clar gânduri sumbre. În cea de-a doua strofă, pare cum că poezia este scrisă despre o fată părăsită de iubit (ultimele două versuri ale celei de-a doua strofă), dar în totalitate poezia este pesimistă, exprimă tristeţe şi plictis faţă de viaţă.
„Micul ţigan“, poezia are două sensuri: unul, viaţa dificilă a ţiganului; al doilea exprimă dificultăţile pe care le poate întâlni omul în viaţă, şi într-adevăr autorul a scris poezia în acest sens, pentru că în ţara noastră nu mai sunt caravane de ţigani. El spune „Oh, dormi, flăcăule, cât e noapte / Şi nu mai vărsa lacrimi peste fluviu“, deci cât de neagră e viaţa, mai bine dormi şi nu plânge, prefă-te că nu vezi, căci va veni timpul să porneşti la drumul lung şi obositor (deci, timpul de acţiune). Ţiganul îl reprezintă pe autor care va merge singur pe acest drum (înaintea lui plecând caravana, deci tovarăşii săi), dar nu va fi uşor, fiindcă el va întâlni numeroase piedici pe drum (toamna va arunca peste ţigani frunze).
“Vrăbiile“, poezia are o oarecare alegorie. Ca păsări ce nu pot supravieţui iarna pot fi văzuţi oamenii ce trăiesc într-o atmosferă greoaie şi caută să plece (precum păsările înspre ţări calde, deci vor cer fără nori (viaţă fără dificultăţi). Totuşi, păsările iubesc ţara asta (la fel ca omul patria) şi, deşi e rău, omul nu pleacă din patria lui (precum păsările ce se întorc).
Poeziile „Început de vară“, „Furnicii”, „Lui Lume”, „Anul nou” etc., nu prezintă vreun interes.
După cum se vede la poeziile de mai sus sau de versurile citate, autorul scrie în spirit pesimist, îşi exprimă disperarea, îşi aduce aminte cu nostalgie de trecut, face aluzie la un viitor şi merge după alegorii, ceea ce dovedeşte că el are o accentuată traumă ideologică, sau însuşi autorul nu este mulţumit de realitatea de azi şi consideră că mediul în care trăieşte e greoi, că pentru el e sufocant şi insuportabil, de aceea îşi caută o cale de ieşire.
D. Ç.[3] Semnătura


Genc Leka

Vrăbiile
Toamna şi-a terminat voalul încet
Iarna veni-va cu ger şi viscol
Dar voi, păsărilor, aci veţi înfrunta totul
De acest pământ nimic nu vă poate smulge.

Micuţul ţigan
Oh, dormi, flăcăule, cât e noapte
Şi nu vărsa lacrimi peste fluviu
Drumul tău va fi lung
Şi poate vei obosi nespus
Vei porni din nou singuratic
Înaintea ta pornit-au caravanele
Toamna din nou va arunca peste voi ploi şi frunze.


[1] Denumirea cartierului rezidenţial, inaccesibil populaţiei de rând, unde trăiau nomenclaturiştii Albaniei comuniste.
[2] Procurorul general al Republicii Albania în perioada comunistă.
[3] Astăzi scriitoare de renume şi aleasă a poporului în Parlamentul Republicii Albania.
* Traducerile au fost realizate de A.-Ch. Kyçyku.

No comments: