Poet, eseist, critic de artă şi activist pentru drepturile omului, Lulëzim Haziri s-a născut în octombrie 1962 lângă Gostivar (Kosova) şi a studiat la Universitatea din Prishtina, la Facultatea de Maşini-Unelte. La Prishtina, în anii ’80 ai secolului trecut, va cunoaşte viaţa urbană şi singurătatea care se vor oglindi mai târziu în creaţia sa poetică. Tot la Prishtina se împrieteneşte cu numeroşi cântăreţi ai rock-ului albanez (formaţiile Minerul, Urmele, Ilirii etc.) şi se implică la prezentarea şi susţinerea genului în presa vremii. Debutează în anul 1989 la Prishtina cu volumul ”Cântecul se naşte în singurătate” (Kënga lind në vetmi), urmat de ”Când uşile se deschid de sonerie” (Kur dyert hapen me zile, 1995), şi ”Ieşirea din safari” (Dalja nga safari, 2005) A mai publicat volumele ”Rock en roll-ul albanez” şi ”Alb şi negru”.
vine din îndepărtate ţări exotice
negru-n cufăr de lemn
made in Lumea a treia
ca un sclav pironit în aşteptarea cumpărătorului
în noile colonii descoperite de mult
te cumpărăm în cutii de tinichea
şi nu ne pasă cum ai fost cules
creşti în pom ca un măr
sau din pământ răsari ca o plantă
nu ne pasă cum pleacă culegătorii
când moartea îi urmează ca un agent
pentru noi tu creşti pur şi simplu-n cutie
te schimbăm cu doi metru de sintetice
cu-n cufăr de gloanţe şi două puşti
ca paznicul să-i păzească pe culegători
precum şi somnul patronului sub palmier
vii să ne uneşti la ora cinci
(sau şaptesprezece cum se zice la TV)
ne adunăm în jurul ceainicului
ce mai bine decât greierul cântă
te plimbi printre dinţii noştri falşi
odată cu vorbele mâncate de carii
ne îngraşi limba cu două degete
nici să fluierăm nu putem
melodia cântecului câştigător
„O frunză de ceai ţin în gură”
care-i hit la radio
frumoasele cutii de ceai
le colecţionăm
ba chiar le ridicăm la pop-art
departe de copilaşii culegătorilor
de vor ajunge pe mâinile lor
le vor păzi ca pe nişte cutii muzicale
îi dă drumul mâinii mele
ca fluviul ce curge spre mare
obosită trage un pui de somn
cu altul visează ceea ce n-are
o întreagă lume nemărginită
mâna-mi a rămas atârnată ca un ram
scrumul ţigării picure pe covor
am oprit orice preţ de o clipă
nu vreau ca cenuşă să-mi picure din vraja asta
mesajele inimii adormite-mi trimite
doar clocotul sângelui ei
ce curge-n vinele mele
ea deja doarme
cuvintele-i şi-au luat forma pietrei şlefuite
care-n liberă cădere
în prăpastia sufletului meu
nu atinge (în) nimic
cuvintele-i au căzut în tăcere
ca un pieptăn de fildeş prin părul lung
voi sta să mă mai odihnesc un pic
în adâncul sufletului ei
insulele din jurul mării sunt pline cu lumină
soarele apune mai frumos decât în Japonia
peste nisipul amplu ce-l înflăcărează
din cer cresc sânii
roşii de soarele de vară-n asfinţit
luminează sarea sub tenul înfiorat
limba albă a celui cu Păr Auriu simţind
cum se plimbă pe trup şi-l topeşte
frageda spinare striveşte vina sub nisip
pupilele plăcerii i se măresc în ochi
când priveşte de jos capul cu Păr Auriu
coborând încet pe Dealul Sânilor
să bea apă la Trecătoarea Buricului
soarele-i umezeşte ochii îi tremură degetele
e sensibilă şi fără putere
mâinile-i se scufundă-n nisip ca-n păcat
când simte mirosul Părului Auriu
sorbind apă încet
în Întunecatul Izvor al luminişului
când bezna cade peste spinarea lor
ca o pânză de mătase, se ascund
în insulele singurătăţii
unde umbrele devin una
şi timpul şi-l măsoară cu paşi şi cu palme