Ali Podrimja
Poet de referinţă al limbii albaneze, eseist, antologator, născut la 28 august 1942 în oraşul Gjakova din Kosova, autor al volumelor de poezii şi proze poetice: Chemare, Jocul sub soare, Durerea frumoasă, Sampo, Torzo, Umbra pământului, Credo, Ferice de Fluviu, Sfârşitul bucuros, Zarul, Cartea ce nu se închide, Zâmbet în cuşcă, Harakiri, Insula Albania, Închisoarea deschisă, Punct negru pe bleu, Somnul pământului etc. Cărţi şi fragmente din creaţia poetică a lui Podrimja au fost traduse şi publicate în numeroase limbi străine. Laureat a numeroase premii literare, printre care şi al Premiului Nikolaus Lennau (Stuttgart, 1999). Ali Podrimja este membru plin al Academiei de Ştiinţe şi Arte din Kosova (ASHAK), al Ligii Scriitorilor din Kosova şi al PEN Clubului Kosovei. Trăieşte la Prishtina.
Trup îşi capătă un Mac
(Shtat Lëshon një Lulëkuq)
Tăcerea mea e mai veche
decât mine şi mai puternică
decât moartea mea
e neputinţa mea
tăcerea când dorm
număr stelele
mă joc cu umbrele cu cuţitele
şi-ntr-o câmpie albă
trup îşi capătă
un mac
fiindcă tăcerea mea
are greutatea pietrei blestemate
şi limba omului răstignit pe stâncă
Metafora Vieţii Mele
(Metafora e Jetës Sime)
decât mine şi mai puternică
decât moartea mea
e neputinţa mea
tăcerea când dorm
număr stelele
mă joc cu umbrele cu cuţitele
şi-ntr-o câmpie albă
trup îşi capătă
un mac
fiindcă tăcerea mea
are greutatea pietrei blestemate
şi limba omului răstignit pe stâncă
Metafora Vieţii Mele
(Metafora e Jetës Sime)
Dacă nu vorbesc
viaţa mea n-are linişte
fă-te Eu cuvântul meu
tăcerea să nu te strivească
în pietre
de moară
dacă nu vorbesc
viaţa mea n-are linişte
cuvântul meu fă-te Eu
rana mea
să respire
adânc
Cine va ucide lupul
(Kush do ta vrasë ujkun)
Lui F. Altimari
viaţa mea n-are linişte
fă-te Eu cuvântul meu
tăcerea să nu te strivească
în pietre
de moară
dacă nu vorbesc
viaţa mea n-are linişte
cuvântul meu fă-te Eu
rana mea
să respire
adânc
Cine va ucide lupul
(Kush do ta vrasë ujkun)
Lui F. Altimari
Şi latinul spuse
Dacă vezi pe drum
Arbăreşul şi Lupul
Omoară Arbăreşul
Când află Arbăreşul
Zâmbi
Şi-şi făcu o ţigară
Dacă mă omori pe mine
Sărmanule
Cine va ucide Lupul?!
Vai de turmă
Dacă vezi pe drum
Arbăreşul şi Lupul
Omoară Arbăreşul
Când află Arbăreşul
Zâmbi
Şi-şi făcu o ţigară
Dacă mă omori pe mine
Sărmanule
Cine va ucide Lupul?!
Vai de turmă
Arian Leka
Poet, prozator, editor şi eseist albanez născut în 1966 la Durrës, autor al volumelor Acest loc liniştit unde nu se întâmplă nimic, Viciile celor morţi, Sacrul şi profanul, Nava somnului, Strabism, Şarpele casei, Spinare de bărbat etc. Voce poetica inconfundabilă, dotat cu un extraordinar simţ al limbii, Leka compune versuri şi strofe de o muzicalitate rară, ce poate preface suferinţa şi decepţiile în stanţe de trezvie, cucerind deja un loc special în istoria poeziei albaneze şi nu numai.
Albanezii la priveghi
(Shqiptarët në mort)
La mese mortuare albanezii se adună,
neîntâlniţi unul cu altul de luni, de ani.
O odaie cu femei înnegrite de moarte,
O încăpere cu bărbaţi văduviţi.
Le comemorează morţilor cele şapte zile,
cele patruzeci, morţilor, când împlinesc un an.
Povestesc istoriile vieţii de odinioară:
„…să aibă lumină! Să aibă lumină, oriunde s-ar afla…”
Apoi pleacă şi se topesc încet,
fiecare cu treaba lui
„… plânge din cauza dintelui de lapte…”
… nu-i am pus o monedă în buzunar…”
„…Au trecut mulţi ani, ne-am despărţit…
…În aprilie ar fi împlinit nouăsprezece…”
Le sărbătoresc albanezi celor morţi douăzeci de ani
Apoi pot învia în proprii fii.
Căţeluşi orbi
(Kulishë të verbër)
cititorului
Gândeşte-te şi la mine, tu, prietene ce te naşti,
tu n-ai memorie şi probabil accepţi
că din pantofii mei înmuguresc două plante
iar din degete vine cel ce a pornit: crede-mă.
Te-am îndepărtat de râu atât de mult, atât de mult
doar numele rămăsese, proteză în gură.
Acele pietrişuri şi cărări unde peştii înecaţi fără vise dorm
ca lumea în tren cu gura închisă şi cărţi putrezite în mâini.
A înviat copilul şi rebelul ce îşi şterge
din mintea cea nouă praful şi numele mortuare.
Erau vorbe, vorbe, ba chiar îşi dăduseră duhul
rămase prin versuri ca delfinii pe pământ.
Crede-mă, prietene ce te naşti, dar nu mult,
căci fără încredere se trăieşte ca şi cum ai fi fără sânge
Transfuzia în suflet te-a învăţat nepăsarea? - Eram eu.
sunt tot eu ce îţi spun că încrederea e cel mai înţelept păcat.
Fluviul e fluviu, fluviu, fluviu, numai fluviu
şi marea mare va fi, niciodată un tată bun,
căci soseşte acea clipă: o amică aşteaptă să-i răsară din tine aripile
în vremuri întunecate când nu răsar decât coarne.
Strabism întreg
(Strabizëm i plotë)
Vis-à-vis stă biblioteca grea
Capul meu - printre celelalte cărţi
Acolo suntem cu toţii din lemn, şlefuiţi, retezaţi la margini
Tăiaţi la cap
Câtva timp cu toţii eram de lemn
Din lemn erau taţii cu viaţa prea scurtă
Învăţătorii cu creiere înmiresmate
Cu toţii
Pantofii, genţile, peniţele, caietele şi nunţile
Tata era plop, mama - nuc
Fratele era stejar, mireasa mesteacăn
Din lemn erau bunicile iar colegii - măduvă de lemn
Cu unghile tăiate, batistă curată sub bancă
Eram de lemn, cu cercuri
Înşiraţi, în picioare şi drepţi
Precum cărţile subţiri cu palton de piele în bibliotecă
Puţin soare de seră, în nopţile de vară
Dormeam cu ochii închişi, litanie săsăită la cap
Frunze de basm ne răsăreau în urechi:
«Doamne, ia-l pe unul din noi, transformă-l în Pinocchio!»
tu n-ai memorie şi probabil accepţi
că din pantofii mei înmuguresc două plante
iar din degete vine cel ce a pornit: crede-mă.
Te-am îndepărtat de râu atât de mult, atât de mult
doar numele rămăsese, proteză în gură.
Acele pietrişuri şi cărări unde peştii înecaţi fără vise dorm
ca lumea în tren cu gura închisă şi cărţi putrezite în mâini.
A înviat copilul şi rebelul ce îşi şterge
din mintea cea nouă praful şi numele mortuare.
Erau vorbe, vorbe, ba chiar îşi dăduseră duhul
rămase prin versuri ca delfinii pe pământ.
Crede-mă, prietene ce te naşti, dar nu mult,
căci fără încredere se trăieşte ca şi cum ai fi fără sânge
Transfuzia în suflet te-a învăţat nepăsarea? - Eram eu.
sunt tot eu ce îţi spun că încrederea e cel mai înţelept păcat.
Fluviul e fluviu, fluviu, fluviu, numai fluviu
şi marea mare va fi, niciodată un tată bun,
căci soseşte acea clipă: o amică aşteaptă să-i răsară din tine aripile
în vremuri întunecate când nu răsar decât coarne.
Strabism întreg
(Strabizëm i plotë)
Vis-à-vis stă biblioteca grea
Capul meu - printre celelalte cărţi
Acolo suntem cu toţii din lemn, şlefuiţi, retezaţi la margini
Tăiaţi la cap
Câtva timp cu toţii eram de lemn
Din lemn erau taţii cu viaţa prea scurtă
Învăţătorii cu creiere înmiresmate
Cu toţii
Pantofii, genţile, peniţele, caietele şi nunţile
Tata era plop, mama - nuc
Fratele era stejar, mireasa mesteacăn
Din lemn erau bunicile iar colegii - măduvă de lemn
Cu unghile tăiate, batistă curată sub bancă
Eram de lemn, cu cercuri
Înşiraţi, în picioare şi drepţi
Precum cărţile subţiri cu palton de piele în bibliotecă
Puţin soare de seră, în nopţile de vară
Dormeam cu ochii închişi, litanie săsăită la cap
Frunze de basm ne răsăreau în urechi:
«Doamne, ia-l pe unul din noi, transformă-l în Pinocchio!»