......>>>
I-ai mai îmbrăcat vârstei un an, iubito
Vai, vârsta îngheaţă şi primăvara
Dar în faţa mea te-ai dezbrăcat de jenă
Trupul încălzindu-mi.
Nu ştiu ce ai luat de la soare, nici nu vreau să ştiu
El poate caută să afle de la tine ce a luat
Ştiu că sufletul tău e soarele meu
Ştiu că sufletul soarelui eşti tot tu!
Ispăşirea păcatului
(Shlyerja e mëkatit)
Iartă-mi, iubito, păcatul nespus
Rostirea mă va face şi mai păcătos
Pentru Tine voi fi ce am fost
Veşnic al Tău, al păcatului – o clipă.
Lasă-mă, iubito, în propria pedeapsă
Azi am devenit un groaznic călău
Şi preot m-am făcut, el s-a spovedit
Înainte să-i tai capul din rădăcini.
Poate, iubito, aşa e mai bine
Spovedit cu mult mai nainte
Ca moartea să vină, îi voi spune poveşti
Ce-o vor face, poate, să moară de râs!
Bedri Hoxha
Foiţă de seară
(Cipë mbrëmjeje)
O lumânare am aprins astă-seară
Pentru Domnul meu ce e departe
Pentru o iubită făcută ţândări
Precum ghiocelul pe marginea unui câmp.
În foiţa serii, frumuseţea
O, inima mea ce te citeşye
Aprinde un cântec precum urtuna
Ca să-mi amintesc de toţi prietenii.
Port dorul frânt pe umeri
Ţigara mi-aprind necontenit
Tu aştepţi ca nu cumva de departe
Vin să te trezesc, imporându-te
Poezia
E conţinutul durerii
Şi frumuseţile
Purtând cuvintele alese
Foi ale unei cărţi scrise
Între aşteptări şi freamăte.
Mereu la ea vreau să mă jertfesc
Ca în sufletul iubitei
Care mă surprinde zilnic cu privirile
Ce arată ochii unui înger.
Arqile V. Gjata
Sicriul bunicului
(Arkivoli i gjyshit)
Poet şi prozator albanez născut la Vlora în anul 1942, autor al volumelor: Aristide Kolia – un arvanit renumit, Când se nelinişteşte viaţa, Cunună de culori, Oraşul care caută muzică. Din anul 1995, trăieşte împreună cu familia la Atena.
Când m-am născut
(Kur u linda)
În noaptea în care m-am născut
Noaptea ştrangulase Luna
Când m-am născut se făcea omor în Europa
Când m-am născut oamenii stăteau să se dezmeticească
Când m-am născut soldaţii se speriau
În somn
Când m-am născut copilaşi deformaţi
Nici nu plângeau nici nu râdeau
De atunci m-am deprins cu obiceiul acesta.
Flămândul
(I urituri)
Pe o bucată de soare răsărit
dimineaţa
dmul flămând ocupă un loc straniu
umplut cu speranţă
Viaţa-i se derulează în faţă
ca o respiraţie-şi întinde mâna
aşteptând să găsească lumina
tăcerii...
Cu ochii pe jumătate închişi priveşte
umbrele trecătorilor
Aşezat pe culorile zilei
atinge scântei de clipe.
Sub el – plăci de piatră
îngheţate
ce încă n-au murit...
Poeţii
(Poetët)
Pornit-au odată cu vântul
Poeţi înţelepţi şi ne-normali
piaptănă muzele, îşi topesc slănina
fac dragoste ca maimuţele...
În aerul plin de smog
cu zâmbetel lungi
cât noaptea
păsări îngheţate pregătesc cina
pentru poeţi şi scriitori
plini de regrete.
Cu sufletul blând
Murmură despre cei ce vor rămâne
Mirarea
(Çudia)
Am fost uimit
de cum dorm animalele
şi insectele.
Dimineaţa, seara
în zile de sărbătoare dezbrăcate
se trezesc din somn
pline de culori.
Când cineva le îmbracă
plâng aidoma pruncilor
se urăţesc până la moarte.
Sicriul bunicului
(Arkivoli i gjyshit)
Sicriul stătea atârnat în prăvălie
Pe străduţa aglomerată
un trecător
căuta un pat
pentru casa lui cu ochii bulbucaţi.
Trecătorul a măsurat cu aţa
privirii sicriul în culoarea nucii
cu numele omului din prăvălie
inscripţionat pe el.
El nu ştia povestea sicriului
în acea zi cu burniţă
Bunicul îşi păstra sicriul
pentru serbarea zilei sale de
moarte.
Tăcerea
(Heshtja)
Tăcerea cu ale ei păsări
îmi asediază casa
voi, păsări ale tăcerii
găsiţi ocazia
şi ucideţi-mi sufletul înflăcărat
ca să pot trăi şi eu.
Greutatea timpului
(Rëndesa e kohës)
Oraşul înconjurat de pietre
străduţele separate de pietre
casele construite cu pietre
Străvechi obicei al vremii pietrei…
Nu se topeşte piatra.
Piatra…
Greutatea timpului.
Anesti Qirinxhi
Via col vento
Il pianto dell’emigrato
Per cipressi e tombe
lacrimo’ un Poeta,
Sui viottoli che lo portavan
via, dalla terra sua, discreta .
Oggi, piu’ lontan di Te’ ,
benedetto Poeta ,
Molte lacrime, com’ un fiume, ve’rso
in miseria,senza me’ta.
La nostalgia, quanto m’ ha strinto,
oggi, questa notte quieta,
Che gli uomini lacriman’ a stento,
non come donne, in nera seta.
Lacriman’ per le tombe che lor’
lasciarono cosi’ lontano,
Per fratell’ e sorella e per la Patria,
ma, ahime’, invano.
Per la lontana Patria, con amore,
ma si’ povera,
Che, come un’ bel’ e mite fiore,
mai si lagna e spera
Con l’aiuto dei figli suoi,
colmi d’ardore,
Di veder’ infine, la tanto amata
Primavera.
* * * * *
Arditi giovani miei,
svegliarsi, gia’, e’ l’ora
E li’, da dove riposate,
alzatevi! Le teste ai rossi tagliate
oppure le falciate.
Salonicco, Maggio 2006
Via col vento
Portami via con te’, lassu’, lontano,
vento furioso,
piu’ d’ ogni tuo fratello, in un mondo,
nel piu’ favoloso,
dove io costruiro’, come per magia,
il mio castello.
Portami un po’ del tuo legger respiro,
che affannoso, troppo, e’ il mio
questa sera
e non ha forza d’inviare, ne’l desio,
ne’ il pensier mio
alla mia, tutta in fiore, si’ bramata,
primavera.
Non so’ perche, ma portami con te’
focoso vento,
vorrei assai, io, volar’ insieme a te’ ,
nel firmamento,
ove nel ciel, stanotte, le sue belle stelle
brillano col vento,
per, poi, li, trovar il mio grande amor,
ormai gia’ spento.
Ma’ il core mio, che rinascera’, gia’ sente,
un di’, piu’ ardente,
per, poi, com’ un lampo, ritornar quaggiu’,
con te’ , per sempre.
Salonicco, Aprile 2002
Portami via con te’, lassu’, lontano,
vento furioso,
piu’ d’ ogni tuo fratello, in un mondo,
nel piu’ favoloso,
dove io costruiro’, come per magia,
il mio castello.
Portami un po’ del tuo legger respiro,
che affannoso, troppo, e’ il mio
questa sera
e non ha forza d’inviare, ne’l desio,
ne’ il pensier mio
alla mia, tutta in fiore, si’ bramata,
primavera.
Non so’ perche, ma portami con te’
focoso vento,
vorrei assai, io, volar’ insieme a te’ ,
nel firmamento,
ove nel ciel, stanotte, le sue belle stelle
brillano col vento,
per, poi, li, trovar il mio grande amor,
ormai gia’ spento.
Ma’ il core mio, che rinascera’, gia’ sente,
un di’, piu’ ardente,
per, poi, com’ un lampo, ritornar quaggiu’,
con te’ , per sempre.
Salonicco, Aprile 2002
Dea dell’isolotto
Una collinette vedo, che biancheggia,
Sull’azzurra del mar’ pianura.
E’ , forse, questo l’isolotto quieto,
Dov’ ella incontrai sulla radura ?
Gli occhi azzurri, piu del’ mar’ avea
E piu’ bianca dell’ isola la sua tela.
Piu limpido del ciel lo sguardo suo era
E il cuor mio tocco la dolce freccia sua.
Se Afrodite, dea greca, ella non era,
Dal contegno, di Lei ell’ era piu altera
E, come una dea, se n’ ando d’un tratto,
Col passo, d’una piuma piu leggera.
E, a me’ , a lungo, mi si trattenne il fiato,
Anche se’, per un’ attimo, ne fui io beato,
Vedendola in bianco, quell’ immacolata,
Su quell’ isolotto, come un’emersa fata.
Heraclio (Creta). Giugno 2000
Bedri Myftari
Poetul
(Poeti)
Tu, pasăre ce drumul ţi-ai pierdut
În această noapte răscolită de viscol
Vino şi te-ncolăceşte-n inima mea:
Mâine în zori
Steaua speranţei îţi va lumina drumul
Micuţă-nfometată cu aripi îngheţate
Intră-n inima mea
Frumoasa Şeherazade-ţi va povesti
Basmele celor O mie şi Una de Nopţi
Îţi va pune pe masă mâncăruri alese
Precum şahilor din Teheran.
Tu, fragedă fetiţă
Fără o rochie nouă
Peste trupuşorul frumos
Vino şi povesteşte-i inimii mele
Ea va chema alchimiştii
Ca piatra lui Sisif
S-o prefacă în rubin.
Ia inima mea
Fă din ea o ghirlandă, un lanţ
Vinde-o
Şi cumpără-ţi o rochie albă de mireasă.
Oameni buni
Luaţi inima mea
Şi închideţi laboratoarele nucleare
Cernobîl-urile
Să nu mai fie
Hiroshima, Nagasaki
Doar păziţi comorile
Inimii mele:
Dragostea de locul naşterii
Ciamăria
Bărbăţia tatălui
Duioşia mamei
Zâmbetul neprihănit
Al Enkeleidei, Albanei, Etlevei
Frumosul portret al primei ihbite
Cu rochie neagră şi guler alb.
Çelik Petriti
(Për faj të të pafajëve)
Din vina celor nevinovaţi
m-am enervat
m-am certat
m-am bătut
cu colegele de serviciu
Şi cu inimă-şi-suflet rănit
am plecat
am alergat
m-am pierdut
în cea mai nenumită CAFENEA
de la capătul străzii.
Când am ieşit, simţindu-mă
mai treaz
când strada era pustie
nu mă mai cutremura
nicio femeie
Dar, pe neaşteptate, îmi taie calea
mă recunosc
mă opresc
două prietene vechi
Nu puteai ghici care
era mai neargă de supărare
decât cealaltă.
- Amic şi coleg şi bărbat
să nu mai fie vreodată pomenit!
Ne-au distrus zilele, toate!
Mai mult decât strigătul
le citesc în ochi plictisul.
Mi-am uitat supărarea
Spre CAFENEA cale-ntoarsă
prietenele mele cinstindu-le
Doar când am ieşit din nou afară
Eu – calm, ele – calmate
m-am simţit
împlinit.