Născută în oraşul Vlora din Sudul Albaniei în anul 1982, Alisa Velaj a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Tirana (2005) şi a urmat un master lângă Departamentul de Literatură (cu tema „Catharsis-ul în proza lui Mitrush Kuteli”). A început să publice versuri şi eseuri în revistele „Fjala” (Cuvântul) „Poeteka” şi „Gazeta Albania”. Volumul său de debut a apărut la prestigioasa editură IDEART, însoţit de o prefaţă semnată Agron Tufa. Într-un număr dedicat poeziei albaneze, revista L’Arbre à paroles, care apare în Belgia sub îndrumarea lui Franchis Chenot, au fost incluse şi creaţii ale Alisei Velaj. La doi ani de la încheierea studiilor, Velaj s-a implicat într-un program UNICEF legat de învăţământul în sistemul penitenciar albanez, unde a pregătit cursurile pentru deţinuţii minori. Este profesoară la Universitatea „Ismail Qemali” din Vlora.
Poveste de pelegrini
(Rrëfenjë pelegrinësh)
Nimeni nu se-ncumetă
Să asculte povestea de la început
Frunza-i frunză
Şi pomu-i pom.
Verdele veşnic rămâne
Iluzie optică
Sau pat de lemn al inconştientului.
Odată-am iubit bradul ce nu era brad
Şi mi-am speriat singurătatea cu ramuri de albastru.
Apoi într-atât m-a obosit insomnia
Încât am căzut – pană – pe cununi de pomi.
Şi tocmai aici începe basmul
A ceea ce pelegrinii au spus despre mine;
Că odată am fost întru totul de carne
Dar apoi: frântură de frunze
Într-o noapte de septembrie mi-am poierdut capacitatea
Să simt mireasma corpului tău
Rece ca-n genele originii
Răsuflu noaptea sub umbra lumânărilor
Fără a pricepe nimic
Din jocul delicat al flăcării.
... Şi povestea se-ncheie-n orice noapte cu lună
Când tu, beat de lucirea trupurilor
Te dai Venerelor cu chipuri neguroase.
Trist pelegrin
Al drumurilor unde pomii n-au frunze!
Ţie
(Ty)
Părul tău
Îşi lasă umbra pe frunte
De câte ori ţi-am ridar
Gândul adormit!
Abstracţie
(Abstraksion)
Şi luna s-a recunoscut
Înţelese că lumina-şi lua de la soare
Eu
Eu durerea tomnatică
n-am înţeles nimic...
Privit-am doar frunzele ce plecau din mine
Sub lucirea lunii-pepene
Apoi
Apoi n-am mai vorbit niciodată!
Scrisă pe sticlă
(E shkruar mbi qelq)
Niciodată nu mă tem de amurguri
Când ştiu că pot inventa şi ploaia şi sunetele.
Buzele tale cărnoase să-nghit
Cu orice atingere a buzelor mele
În whisky-ul scoţian
Sunt o conştiinţă scrisă pe sticlă!
Fără culoare
(Pa ngjyrë)
Fără culoare e camera
iar lumina emigrat-a spre răsărit.
Ei privesc patul părăsit
şi ochii-şi încrucişează
în spaţii goale.
Patima se stinge de la sine
şi trupurile se-mpletesc
spre a statornici ritualul
După-amiezi aburite
(Mbasdite të avullta)
Mireasmă de aburi de iasomie
E prezenţa ta absentă.
După-amiezile mele sunt de ceai
Scot aburi printre sunetel orientale
Pe care gâtul mi le-nghite
În ameţeli de voluptate (s)ete-rnă
Bezna se topeşte-n vaiet de viori
Peste păduricea ce-i Fiinţă
Afară şi-nlăuntrul meu.
Oglindiri de alter-ego
(Pasqyrime alteregosh)
Mereu de neînţeles ai rămas pentru mine
Ca urma unei ninsori
Pe vârfurile unde n-a călcat nimeni.
Şi eu precum luna
Albită de gânduri
Stau suspendată-n spaţiile umbrei-luminii tale
Fără a putea cuceri niciun turn
Urma ninsorii rămas-a până la capăt
Umbra-mi în oglinda selenară.
Rămas-bun pe o frunză
(Lamtumirë mbi një gjethe)
Te las în singurătatea copacilor
Şi-a brazilor ce n-au cunoscut alt anotimp
În afara verdeţii
Plec sub un cer deschis, deschis
Cu ideea că n-a fost o utopie anotimpul acesta
Pe tine,
te dau clădirii înfloririi.
Apus
(Perëndim)
Piere imaginea ta cu apusurile
Şi-şi schimbă forma pe pragul fiecărui amurg
S-a ascuns luna astăzi
De ţi-aş fi putut zări ochii-ngânduraţi
Pe drumul undei vei trece neapărat.
În buze am încă gustul sărutului
Parc-aş fi mâncat un coş de cireşe
Şi la calmul tău visez la orice scurgere a apelor
Iubite
Oare-s de vină doar apusurile
Că iar mi-a pierit chipul tău acum
Ca o imagine neîmblânzită în faţa unui pliţ?
Halucinaţia
(Jermi)
A plouat cu găleata
s-a scurs cerul pe pământ
floarea nu ştie cui să se roage!
Fără timp
(Pa kohë)
Asfinţitele pier în flăcări de cruci
Sub ţigle stă adormită
Căldura razelor.
Iluminare
(Ndritje)
Copilaşul se joacă cu lumina
Pentru a-şi uimi irisurile.
Ascetică
(Asketike)
O sută de ani în ultimul meu amurg
Mă plimb pierdută pe malul acestei mări
Îndrăgostit ca un don juan nebun
În spumă de mare setea şi voluptate-au rămas.
Alungat din porţile raiului meu
De iubitul vin ce-ţi încălzeşte venele
Mă plimb în amurg pe malul acestei mări
Când el se-nflăcărează parcă de un fulger
Cândva, în tinereţe, de băutură sângele se-nfierbinţea
Prin spaţiile oraşului îmi măream libertatea
Acum o sută de ani în ultimul meu amurg
Pe mal invidiez nemărginirea.
Peninsule
(Gadishuj)
În zbor am prins o pasăre-n maluri de tăcere
Nicio melodie, oricât de scurtă
N-a părimit să-mi cânte această pasăre rară.
“Urlă asurzit cântecul
În insulele insulare ale nopţii”
Mi-a spus.
Când bezna se topeşte-n străluciri marine
Şi insulele devin peninsule
Surzenia-ncepe-un cântec plin de dor.
Gust
(Shije)
Un şir de scoici
Uitate de copilaş
Se-ncălzesc liniştite pe nisipul fierbinte
Valul linge malul stâncos
Prea-însetat de gustul pământului