Mi-am deschis ochii, dar abia reuşeam să mă obişnuiesc cu bezna încăperii. De afară venea o lumină slabă, de la singurul felinar al străduţei noastre. Am rămas iniţial fără a pricepe nimic, dar apoi am recunoscut treptat camera mea din casa noastră veche, dulapul cu oglinda peste care cădea acea puţină lumină ce intrase prin jaluzele, perdelele grele, portretul surorii mele, opera pictorului Sali Shijaku, pe perete, vechiul radiou nemţesc marca Emud pe comodă şi ochiul magic ce cădea mereu înăuntrul radioului. Radioul încremenise la un program de unde scurte care scotea fluierături îndepărtate. Radio Caroline. Pe marginea celor două paturi, pe duşumea: două lighiane. Cu un chin extraordinar, din cauza capului ce mi-era grei ca plumbul, de la băutură se pare, am izbutit să realizez că lighianele fuseseră puse pentru mine şi pentru Adhurim, le adusese fratele meu după ce noi căzusem, sigur că mai devreme sau mai târziu aveam să ne scoatem maţele. Băuserăm coniac prosteşte toată ziua: în acea zi de februarie a anului 1976, eu nu mă dusesem să sap la canal împreună cu colegii la CAP, iar Adhurim şi cu fratele meu se întorseseră la Tirana, ca toţi liceenii ultimului an ai Liceului „Petro Nini Luarasi”, din cariera unde fuseseră trimişi să-şi facă practica, după ce în urma unei explozii murise un tânăr. Băusem la câteva localuri, dar nu fusese coniacul „Scanderbeg”, ci mai degrabă umorul negru al lui Adhurim şi disperarea ce-i izvora din fiecare cuvânt, ochii mari şi lucitori şi modul cum îşi trăgea din ţigară cu buzele subţiri, cele ce-mi aplicaseră ultima lovitură: reţinusem că ultimul local fusese Bar Peza, că Adhurim îmi recita din „Mahalalele lumii” şi nimic mai mult, nici măcar dacă ajunsesem acasă pe propriile picioare.
M-am ridicatpe jumătate cu mari dificultăţi şi am privit spre celălalt pat, unde zăcea amicul meu, cu faţa spre perete. Nu puteam spune dacă e dimineaţa devreme sau după-amiaza târziu, putea fi ora 5 sau 17, ceea ce nu reprezenta vreo mare diferenţă în acea zi de februarie. Până la urmă, după două-trei încercări, am reuşit să mă ridic în picioare fără a călca pe lighian. Am păşit spre celălalt pat şi, fiindcă m-am speriat de modul cum stătea Adhiurim acolo, fără a se mişca, fără a sforăi cum îi era obiceiul, chiar fără a respra, mi se pare, l-am atins de o coastă cu degetul. El n-a reacţionat, şi eu i-am înfipt degetul, iar el atunci s-a întors, dar nu ca un om ce se trezeşte, ci ca unul care n-a vrut să fie deranjat în singurătatea sa.
O, ce groază mi-au văzut ochii! Chipul lui Adhurim deformat, strivit, plin de sânge, unul ochi scos, celălalt închis, fruntea desfăcută ca o altă gură. Doamne! Nu m-am mai putut uita şi am privit ligheanul său care era gol. După o singură secundă am înţeles totul: de fapt, nu eram în anul 1976, ci în august al anului 2006 şi pe el îl aduseseră după accidentul automobilistic, nu ştiu din ce motiv, în camera mea. Mă aşteptam la vaiete şi urlete acum şi stăteam înlemnit cu ochii în jos, când el a zâmbit pe neaşteptate, cu zâmbetul acela melodios, care dispărea la fiecare inspiraţie. „Ardian, dar ce ai, dragă, te-ai speriat, ai? – mi-a zis – întinde-te oleacă, dacă nu te poţi uita la mine, şi stăm de vorbă, că ni s-a făcut dor”.
L-a ascultat, nu puteam acţiona altfel, chipul lui nu putea fi privit. Ţineam minte că, în afara soţiei lui, Ilva, care stătuse preţ de câteva minute la locul accidentului, pe niciunul dintre ceilalţi apropiaţi nu-l lăsaseră să-l vadă, într-atât de grav se deformase. Stând în pat, observai cum el rămăsese toto cu faţa spre perete.
„De ce ai râs? – i-am zis. M-ai îngrozit şi mai mult.
„degeaba”, zise, „iartă-mă, nu vroiam să te sperii, dimpotrivă, vroiam să-ţi dovedesc că în mine nu s-a schimbat nimic”.
„Cum nimic?! Eşti mort sau nu?”
„Sunt mort în trup, dar vreau să spun că sufletul nu mi s-a schimbat”
„Adică acum eşti bine?”
„Sunt cum am fost, de ce zici că acum sunt bine?”
Am daj mai jos vocea radioului care transmitea odinioară, dintr-o navă, toate melodiile noastre dragi, dar care ajungeau la noi întotdeauna, din nefericire, înjumătăţite de zgomotele oceanului.
„Dar tu mereu ne-ai vorbit despre moarte cu un soi de voluptate, să zicem. Şi în această cameră, îţi mai aduci aminte, cu ani în urmă, pe vremea liceului, când ne beam minţile şi pe urmă nu mai ştiam cum şi unde ne cădeau oasele. Dar şi dacă citeşti pe cele scrise de tine, vezi moartea ca pe ceva bun, ca o salvare: „O, Divinitate a apelor, ce mare greşeală am făcut de nu m-ai luat?, scrii undeva. O, Divinitate a luminii, aproprie-mă un pic de Tine, oricare ar fi pedeapsa”. Iar acum ai găsit Divinitatea apelor, dar lumina pe care o căutai de o viaţă ai mai găsit-o?
„M-am odihnit şi în apele ce liniştesc, am văzut şi lumina pe care o căutam de o viaţă”, mi-a răspuns Adhurim cu o voce care nu mai avea nimic din zâmbetul de mai înainte, „doar că nu-mi petrec tot timpul cu ele. Vreau să zic: nu crede că am căzut în vreun fel de paradis”.
„Dar cum e, atunci”, l-am întrebat, „cum e moartea?”
„Ca viaţa, oarecum. Are clipe bune, are apoi perioade lungi când îţi vine sufletul la gură, adică ai vrea să te-ntorci în viaţă”.
„Cum, nu înţeleg, când te bucuri şi când de plictiseşti în… moarte?”
„La fel ca-nm viaţă. Te bucuri când eşti iubit şi pomenit, te plictiseşti şi te amărăşti când nimeni nu-şi mai aminteşte de tine”.
„Cine te iubeşte şi te pomeneşte, morţii?”
„Nu, măi, cei vii, voi, căci de la morţi nu mă aştept nimic. Ei sărmanii, adică noi, ce am avut de zis şi de făcut, am zis şi făcut”.
„Şi cum ne înţelegeţi voi?”
„Noi auzim şi vedem tot ce faceţi voi pentru noi. Uneori aflăm şi când ne amintiţi doar în gând sau ne visaţi, dar asta nu-i mereu sigură, căci e o capacitate specială pe care o au foarte puţini. Sigure sunt actele şi cuvintele voastre despre noi. Asta stăm şi pândim noi tot timpul. Iată, de pildă, tu ai scos o carte cu scrierile mele, îţi mulţumesc, m-am bucurat mult. Dar de ce nu se găseşte prin librării, de ce n-o au oamenii? Ştiu, ştiu, nu s-a spus nimic despre ea la televizor, de aceea, la voi oamenii se uită azi doar la televizor, şi eu sufăr că n-a ajuns cartea la multă lume… Totuşi, cumplit este începutul: în prima sau a doua sau a treia zi după moarte ne acoperă cu vorbe frumoase, nu scapă virtuţi şi merite cu care ne învelesc, inclusiv pe unele pe care nu le-am avut niciodată, dar apoi, încetul cu încetul ne uită, pomenirea noastră se reduce la puţin oameni, la cei mai apropiaţi prieteni, în afara familiei. Chiar şi familia, deoarece ne poartă mereu în ea şi suferă absenţa noastră, puţin ne pomeneşte. Trebuie să fii foarte puternic şi pregătit, ca să nu păţeşti o a doua moarte după deprimarea timpului de început”.
„Cum e a doua moarte”, l-am întrebat. Nu ştiu de ce inima începu să-mi bată puternic.
„A doua moartea este moartea pe bune. Nu se întâmplă rar. Omul îşi pierde chiar putinţa de a-şi dicta propriul nume prin lume, îşi pierde orice bucurie şi speranţă, devenind treptat o bucată de lemn, mai exact: un tăciune făcut scrum”.
„Te mai însoţeşti cu alţi morţi?”
„Nu, nu. Nu prea avem ce să ne povestim, căci, cum ţi-am zis, ce am avut de spus le-am spus în timpul vieţii. Apoi, cei mai mulţi sunt insuportabili, speculează cu capacitatea unora dintre noi de a găsi când cineva se gândeşte la noi sau ne visează, şi mint. Stai şi ascultă-le pe urmă! Uite, zic, ea nu mă scoate din minte, sau: el suferă enorm după mine, până şi: s-a îmbrăcat azi în rochie neagră, fiindcă nu mă poate scoate din minte. M-au obosit, cei mai mulţi sunt netoţi, iresponsabili! Nu, nu, îmi place mai mult să stau singur, singur cu oamenii mei de acolo, de la voi”.
„Şi unde diferă atunci, după tine, moartea de viaţă?”
„O diferenţă importantă, tu o ştii bine: lipsa plăcerilor trupeşti; noi nu mai gustăm apa rece care alunecă prin gâtul uscat, îmbucătura de pâine cu brânză şi puţin vin, când ai burta goală, trupul cald al alteia sau al altuia după ce trupul tău a umblat zi şi noapte singuratic prin lume. Când eşti mort, se înţelege că nu-ţi mai e foame, nu-ţi mai e sete, nici de apă, nici de om. Poţi considera că-i un mare rău, dar nu-i chiar aşa de mare. Căci plăcerile deseori se transformă-n blesteme în viaţă, mănânci şi bei fără a fi nevoie şi-ţi urâţeşti trupul, sau stai şi suferi după vreun alt trup pe care nu-l vei avea vreodată şi suferi ca un câine. Dar pentru mine, diferenţa dintre moarte şi viaţă este că în viaţă omul crede că(-şi) poate schimba viaţa, iar în moarte nici nu-i trece prin gând că(-şi) poate schimba moartea. Eu, care în viaţă n-am avut niciodată vreo iluzie că(-mi) pot schimba viaţa, acum sunt şi mai liniştit, vreu să zic: m-am obişnuit mai repede cu moartea”.
„Bine, dar spune-mi, te rog, un lucru: este adevărat că-ţi doreai moartea când erai în viaţă? De-aş fi murit acum treizeci de ani, ar fi fost mai bine, scrii undeva în jurnal, sau când l-am înmormântat pe fratele meu ai scris: cum să-ţi spun că am nevoie de dragostea lui… cum să-ţi spun că eu nu mai pot, că-l invidiez pentru locul lui acolo jos. De fapt, eu ţin minte disperarea ta ca pe un acord blând ce într-adevăr ne însoţea uneori toată seara precum la minor al tău pe chitara lui Kujtim… dar apoi peste el veneau să se aşeze cele mai faimoase bancuri pe care nimeni nu le putea povesti ca tine, cele mai zvăpâiate poveşti ale Tiranei, cei mai stranii tipi ai spaţiului capitalei. Adhurim, prietene, mai mult am râs decât am plâns în viaţă, spune-mi!”
„Adevărat, Ardian, doar că viaţa adevărată adună toate urâţeniile acestei lumi…”
„… şi puţine, foarte puţine clipe pentru a te simţi fericit, am continuat eu, ştiu, ai spus-o şi la cea mai frumoasă povestire a ta, „Două Zile”, dar eu tot nu pot fi de acord cu Ylljet Aliçkaj[1], potrivit căruia tu, în primele clipe ale morţii ai fi rostit: „În sfârşit! De mult timp te aşteptam”, şi adaugă: „Poate din ziua în care venise pe lume”.
„Ştiu, ştiu, am citit cartea, dar nu te bizui prea mult la ceea ce scrie Ylljet, că aşa sunt ambasadorii de câte ori nu trebuie să folosească limbajul diplomatic, îşi dau frâu liber gurii şi nu mai ştiu ce spun. Viaţa a fost dulce, prietene, eu mă plictiseam des, deoarece uneori venea atât de frumoasă! apoi se ducea şi dispărea şi tu alergai tot timpul s-o prinzi, dar ea-ţi aluneca printre palme şi tu n-o puteai prinde…”
„De-aia începeai să-ţi baţi joc de lume, dumneata, ca să râz ne(mai)putând plânge?”
„De ce nu? Poţi spune şi aşa. Acolo la voi sunt atât de multe nebunii frumoase – cu mult mai multe decât frumuseţi nebune – încât fie şi doar pentru ele ar merita să trăieşti. Iată unde greşea prietenul tău Ylljet”.
Exact cu asta ne tulbura Adhurim. Cu pesimismul şi disperarea lui care pentru mine aveau doar o explicaţie: acest om ştia să dăruiască atâta dragoste şi, din motive mereu încâlcite pe care nu mi le puteam descifra acum, găsea puţină dragoste, cu mult mai puţin decât era în stare să absoarbă sufletul lui, ceea ce noi o luam drept dorinţă de a nu mai trăi. De aceea avea prieteni din toate categoriile: cu mine, cu Ylljet, cu Gëzim şi alţii care o luasem pe arătătura literaturii, a morţii, a veşniciei vorbea doar despre frumuseţea iubirii şi deşertăciunea totului; cu Petro şi ceilalţi mistici ai Tiranei săpa în beznele unde nu putea intra cu noi; cu numeroşii actori pe care-i cunoştea juca toată ziua; cu fratele meu, „ministrul” şi cu toate celălalte fiinţe extravagante găzduite de oraşul nostru, de la Biserica Sfântul Procopie până la Gară, făcea schimb de anecdote de ultimă oră şi reconstruia mai bine decât oricine bufonada zilnică pe care cineva o putea numi viaţă (sub socialism sau democraţie, nu era vreo diferenţă). Şi scrisorile lui, dacă le vedeai, erau semnate de „ratatul Adhurim, eternul vierme nefolositor, sărmanul Adhurim, iar alteori „clounul regelui Lear, veselul Adhurim” etc., etc. Nu exista o scenă mai frumoasă în timpul promenadei, seara, când Adhurim, Petrit şi Kujtim îi făceau „floarea” săracului Piro, unul dintre netoţii oraşului nostru care, de câte ori râdea (şi el râdea la orice) se apleca, iar băieţii îl găseau, îi spuneau un banc, şi cânt Piro se îndoia de râs ca o petală, îl imitau, creând în mijlocul bulevardului faimoasa Floare cu Patru Petale.
„La ce te gândeşti”, întrebă Adhurim pe neaşteptate, „la petalele lui Piro?”. M-am speriat, după voce am înţeles că se întorsese spre mine. „Ce zici: ieşim să facem floarea? Tu vii în locul lui Petrit, îl chemăm şi pe Kujtim, că cel puţin patru petale ceree floarea…” Râse cu jumătate de voce.
„Dar tu cum?…”
„Ia uite-te un pic la mine… Nu te speria, uite-te la mine”.
Mi-am ridicat privirea deja obişnuită cu semiîntunericul şi-am văzut… L-am văzut pe Adhurim aşa cum îl cunoscusem întotdeauna: capul puţin ridicat din pernă lăsa să i se vadă clar nasul ascuţit ce se asorta atât de frumos cu ochii ce se alungeau când deveneau ironici şi se lăsau sub sprâncene în veşnica sa bunătate.
„Lasă-mă să vin cu tine, Ardian
Ce frumoasă-i luna astă-seară
Luna-i bună, nu se va vedea
Că părul mi-a albit…”
Vai, a început iar acesta cu Ricos, mi-am zis. De câte ori recita la liceu, dar şi mai târziu, „Sonata luminii lunii”, şi eu spuneam mereu: ce frumos, ce frumos, faimă are fratele său[2], dar acesta… M-am lăsat pierdut în muzica vocii sale şi-n tristeţea poetului care fusese făcut parcă special pentru Adhurim. Sosise în clipele în care moartea îi devenea inspuportabilă şi vroia să se-ntoarcă iar în viaţă.
„Aici sunt oameni care au visat vise mari, ca tine şi ca mine
şi acum sunt sub pământ nederanjaţi de ploaie sau de lună
lasă-mă să vin cu tine băiatule”
În surdină nu era vechiul pian prăfuit al văduvei, unde se juca sonata lui Beethoven, ci iarăşi fluierăturile oceanului din bătrânul meu radiou. Sub susurul vocii lui, m-am pierdut din nou în lumea din care venisem.
Ca azi, acum 3 ani, a murit într-un accident automobilistic scriitorul şi traducătorul Adhurim Lako.
Un copil neapărat sufleteşte, precum se considera undeva.