Pasionat de literatură şi fotografie artistică, născut la 7 februarie 1987 la Bucureşti, licenţiat în comunicare şi relaţii publice, Valentin Boboc debutează în paginile Revistei Haemus cu o proză matură, imprevizibilă, ce reprezintă nu doar o reuşită, ci şi câteva repere estetice asumate, se pare, tinerii care nu preiau ştafeta cotidianului poate pentru că nu (pre)dau visul şi încrederea în bunul simţ pe nimic iluzoriu.
Era o noapte de iulie, şi străzile erau pustii, aerul era înmiresmat de liliac şi iasomie, vântul adia uşor, aproape nesimţit, iar căldura era plăcută. Marian se-ndrepta împiedicat spre scara blocului, liniştea micului oraş îl speria şi îl alina în acelaşi timp: “Cum Dumnezeului poate fi atât de linişte noaptea şi atât de galagios pe timp de zi?”, gândea el mirat de lipsa apăsătoare a oricărui sunet.
Ajuns la colţul blocului, vopsit intr-un albastru deschis, ce noaptea se vedea mai degrabă ca o nuanţă bizară de mov spălăcit, si cu tencuiala căzută pe ‘ici pe colo, lăsând la vedere vechea amprentă gri a comunismului, e izbit de mirosul ghenei de gunoi şi al urinei, care taie parfumul plăcut al nopţii de vară:
„PFFFFF, păi se putea? Dacă n-aş fi fost beat m-aş fi simţit de-a dreptul revoltat. Oraşul ăsta de rahat o să mă-nghită cu carne, oase, minte şi suflet”.
O pisică neagra, ai cărei ochi luceau în fărâmele de lumină, miaună şi-l face să tresară:
„Bă, băga-mi-aş picioarele; câini, şobolani, traficanţi, curve, peşti, toxicomani... Toate scursurile lumii trăiesc în cartierul ăsta şi eu mă sperii de-o pisică”.
Ajuns în faţa scării de la bloc şi chinuindu-se să-şi găsească cheia de la uşă, lucru absolut inutil, pentru că geamul uşii era spart, aude un ţipăt, care părea să fie de femeie, crăpând liniştea apăsătoare a nopţii. A simţit cum inima ii stătu o bataie. Țipătul i-a trimis fiori reci pe şira spinării şi l-a făcut să-şi scape cheile printre gratiile ştergătorului din faţa uşii de la scară.
„Ba, ce dracu’ a fost asta? C-a fost aproape!”. Nici nu a apucat să-şi termine bine ideea că îl auzii din nou, de data asta cristalin şi limpede.
„Frate, nu e-n regula, ce naiba fac ăştia la trei jumate dimineaţa p-aici? Căcam-aş în el de cartier, cine dracu’ m-a pus pe mine să mă mut aici? Mai bine rămâneam în cămin!”.
Gândurile îi fugeau la fel de fel de scenarii văzute pe la televizor: femei bătute, violate, torturate sau mai rău. Îl apucă tremuratul, începând să simtă briza răcoroasă a serii pe pielea, care acum era acoperită de mici brobonele de sudori reci. Începe disperat să-şi caute cheile, le auzise lovind grătarul de sub picioare dar nu putea sa vadă, becul de pe palierul scării era ars iar cel mai apropiat stâlp de iluminat de pe stradă, fără lampă spartă, era cu două scări mai în faţă. Se apleacă atât de rapid, încât îl ia ameţeala, şi-şi înfige degetele printre gratiile grătarului de fier umed.
„Hai bă!... unde dracu aţi căzut? Fi-v-ar grătaru’ de râs, de grătar aveaţi voi nevoie aici! De parcă s-ar şterge cineva pe picioare.” Căuta cu atâta frenezie încât işi tocea vârfurile unghiilor pe asfalt şi câteva pietricele mici îşi făcuseră loc sub ele, despicându-i carnea. „Unde naiba sunt bă nene? Că doar nu e Marele Canion aici!” işi spune cu voce tare.
Liniştea care până acum era atât încântătoare cât şi înfricoşătoare, devenise terifiantă şi groaznică. Bezna de pe stradă îi intra în suflet, iar ameţeala beţiei fusese înlocuită de o luciditate mai vie ca teroarea, simtea că viaţa îi depinde de acele chei.
„Ma jur! mă jur pe ce-am mai sfânt că-mi iau un rahat d-ăla de lanţ, să văd eu cum ’or mai cădea ele atunci printre gratiile curului!”.
Începu să simtă cum îi amorţeşte tot corpul, toată situaţia părea ireală. Se simţea de parcă s-ar privi de undeva de sus, ca la un film horror de proastă calitate, dar frica era încă foarte prezentă şi reală, iar singurătatea făcea din acele chei singurul prieten de pe lume. Lipsit de orice fel de siguranţă şi plin de iluzie, începu să vorbească cu ele:
„Hai fetele mele, unde sunteţi? Hai vă rog eu! Vă implor, unde sunteţi? Haideţi la tata, vă promit că o să am grijă de voi, nu o să vă mai arunc peste tot, o să vă ţin pe după gât ca să-mi fiţi aproape de inimă! Hai vă rog, unde sunteţi? Hai că aici aţi căzut, ştiu c-am fost rău cu voi, dar vă rog eu salvaţi-mă. Vă promit, vă promit că mâine vă lustruiesc, haideţi la tăticul vostru!”.
Degetele sale de la mâna dreaptă începuseră să-i sângereze de atât căutat şi metalul barelor de la grătar incepuse să-i taie carnea dintre ele. A început să aibă puteri pe care în alte momente şi le-ar fi dorit: auzea vântul în fiecare frunză din copaci, greierii din iarbă, lătratul unui câine din alt cartier, sirene şi masini de pompieri care pareau să fie în celălalt capăt al oraşului. Putea deosebi mirosuri: iasomia mirosea a iasomie, liliacul a liliac, urina a urina, dar nu putea vedea! Găsirea acelor chei depăşise pragul obsesiv şi începuse să traga de gratiile grătarului, prins în lacăt, şi să vorbească singur înnebunit de frică:
„Ahhh! Căca-m-aş pe el de grătar! Cine dracu’ a pus grataru’ ăsta aici? La ce naiba e bun? Numai un dobitoc putea să inventeze un lucru atât de inutil, cine dracu’ se şterge pe picioare în faţa scării, nu d-asta avem preşuri? Prostia umană...prostia umană domne’ , limitele nesfârşite ale prostiei umane. Uite cum moare cineva că nu poate să-şi recupereze cheile dintr-un grătar infect, uite cum moare omu’ !”.
Îl dureau umerii şi spatele de cât de tare trăgea de grătar, degetele nici nu şi le mai simţea de atâta durere. Aerul plăcut şi înmiresmat era acum rece şi prea puţin, suflul îi era scăpat de sub control, simţea că tricoul îl strânge de gât şi-l sfâşie de la guler în jos, cu mâinile însângerate.
„Căca-ma-ş pe el de grătar, incredibil, nu-mi vine să cred că o să mor de la un grătar, am treij’ de ani ş-o să mor că nu pot să-mi scot cheile din cauza unui grătar de rahat! Incredibil, incredibil!”.
Ajuns în pragul sminteniei, începe să lovească cu piciorul în uşa scării şi să ţipe din rărunchi „Băăă! Da-ţi-mi drumu’ înăuntru bă, că mă omoară aştia! Băăă! Ajutor băăă!”.
Vlăguit de puteri şi determinare, se aşează în fund sprijinit de uşă, şi îşi dă drumul capului să-i cadă în palme. În cădere o sclipire de lumină dinspre grătar, îi înţeapă ochiul. Descreierat, începe să ţipe turbat şi să tragă de barele grătarului!
„Băăă!!! Fi-v-ar grătaru’ de râs bă! Muri-v-ar nevestele şi mamele, toate blestemele Egiptului să cadă pe voi!”.
În acele momente de labilitate mintală pură, începe să tragă atât de tare de barele grătarului încât îşi dislocă umărul drept, cade, se loveşte cu capul de mânerul uşii de la scară şi leşină.
Era o zi de decembrie şi străzile erau pline de forfotă şi lume, aerul era îmbâcsit de fumul maşinilor şi de mirosul de umezeală stătută, nu era pic de vânt iar frigul era insuportabil. Marian se ducea împiedicat spre toaletă, gălăgia oraşului îl enerva şi îl înviora în acelaşi timp: „Cum Dumnezeului poate fi atâta gălăgie ziua şi atât de linişte noaptea?”, se gândea el mirat de prezenţa enervantă a oricărui sunet.
Ajuns la colţul palierului, vopsit într-un portocaliu spălăcit şi deschis, dar care ziua se vedea mai degrabă ca o nuanţă bizară de galben bolnăvicos, şi cu tencuiala zgâriată pe ‘ici pe colo, lăsând la vedere vechile amprente albe ale precedenţilor, e izbit de mirosul urinei, care taie înnecăciosul fum al zilei de iarnă:
„PFFFF, păi se putea? Dacă n-aş fi fost atât de adormit, m-aş fi simţit de-a dreptul revoltat. Oraşul ăsta de rahat m-a înghiţit cu carne, oase, minte şi suflet”.
Un câine negru, ai cărui ochi negri ca tăciunele, răzbat printre fărâmele de intuneric, latră şi-l face să tresară:
„Bă, băga-mi-aş picioarele; pisici, şobolani, curve, peşti, toxicomani... Toate scursurile lumii trăiesc în clădirea asta de rahat şi eu mă sperii d-un câine”.
Ajuns în faţa toaletei şi chinuindu-se să ridice capacul, lucru absolut inutil, pentru că vasul de toaletă era spart, aude un ţipăt, ce părea să fie de bărbat, risipind gălăgia zilei. A simtit cum inima ii stătu o bătaie. Țipătul i-a trimis fiori reci pe şira spinării şi l-a făcut să-şi scape periuţa de dinţi în toaleta din spatele uşii:
„Ba, iar m-a speriat ăsta!”. Nici nu a apucat să-şi termine bine ideea că îl auzii din nou, de data asta cristalin şi limpede:
„Alinieeerea!”.
„Frate, nu e-n regula, ce naiba fac ăştia la opt jumate dimineaţa p-aici? Căcam-aş în el de cartier, cine dracu’ m-a pus pe mine sa mă mut acolo? Mai bine rămâneam în cămin!”.
Gândurile îi fugeau la fel de fel de scenarii văzute pe la televizor: femei mângâiate, iubite, alintate sau mai bine. Îl apucă tremuratul şi începu să simtă frigul pătrunzător prin pielea acum uscată şi chircită, din pricina păturilor pline de găurele mici. Începe disperat să alerge către capătul coridorului, renunţând la periuţă, deşi văzuse clar unde căzuse datorită becului aprins din toaletă, şi se îndreptă către cel mai apropiat stâlp de iluminat, fără lampă spartă, care era cu două clădiri mai în spate. Ajuns în rând îşi îndreptă spatele atât de rapid, încat îl luă ameţeala, şi-şi alinie degetele pe lângă picioarele reci şi umede.
„Prezent”, strigă el lipsit de orice vlagă; „De parcă ar putea pleca cineva d-aici”, gândi apoi cu frenezie.
- „Mai cu viaţă băi Pintilie! Și mai spală-te şi tu pe mâini şi curăţă-te pe sub unghii, ca doar d-asta ai ajuns aici!”.
Liniştea, care până acum era atât încântătoare cât şi înfricoşătoare, devenise calmantă şi tămăduitoare. Lumina de pe palier îi intra în suflet, iar ameţeala fusese înlocuită de o luciditate mai vie ca bucuria, simtea că viaţa îi depinde de acea liniste.
„Mă jur! mă jur pe ce-am mai sfânt c-o sa scap din aceste lanţuri, să văd eu cum m-or mai ţine ele atunci printre gratiile astea!”.
Începu să simtă cum îi amorţeşte tot corpul, toată situatia părea ireală, se simţea de parcă s-ar fi privit de undeva de sus, ca la un film dramatic de proastă calitate, dar frica era încă foarte prezentă şi reală, iar multitudinea de oameni făcea din singurătate unicul său prieten de pe lume. Plin de siguranţă şi lipsit de orice deziluzie începu să vorbească cu ea:
„Hai fata mea, ca ştiu unde eşti! Hai te rog eu! Te implor, că ştiu unde eşti! Haide la tata, îţi promit că o sa am grijă de tine, nu o să te mai las pierdută peste tot, o să te ţin în piept, ca să-mi fi alături de inimă! Hai te rog! Că ştiu unde eşti. Ştii că n-am fost rău cu nimeni, te rog salvează-mă! Îţi promit, îţi promit că dacă ies de aici te ascult. Haide la tata”.
Degetele sale de la piciorul drept începuseră să-i sângereze de la atâta îngenuncheat, şi metalul barelor de la pat începuse să-i taie carnea dintre ele. A început să aiba puteri pe care în alte momente nu şi le-ar fi dorit: nu auzea vântul în nici o frunză din copaci, nici greierii din iarbă, nici mieunatul pisicii de pe celălalt palier şi nici sirene sau maşini de pompieri, care erau în celălalt capăt al oraşului. Nu putea deosebi mirosuri: iasomia mirosea a urină, liliacul a urină, urina a urină, dar putea vedea!
Găsirea acelei linişti depăşise pragul obsesiv, începu să mângâie gratiile patului, prins în lacăt, şi să vorbească singur resemnat în calm:
„Ahhh! Pupa-l-aş pe el de pat! Cine a pus patu’ ăsta aici? Ce bun e! Numai un geniu putea să inventeze un lucru atât de util, cine dracu’ ar dormi pe jos, nu d-asta avem paturi? Geniul uman...geniul uman domne’ , limitele nesfârşite ale geniului uman. Uite cum trăieşte cineva pentru că poate dormi pe un pat curat, uite cum trăieşte omu’ !”.
Nu-l dureau nici umerii nici spatele, de cât de moale erau barele patului, degetele nici nu şi le mai simţea de atâta relaxare. Aerul rece şi îmbâcsit era acum cald şi îndestulat, suflul îi era sub control, simtea că helanca îi era largă la gât şi o mai strânse de la piept in sus, cu mâinile, acum curate.
„Pupa-l-aş pe el de pat, incredibil, nu-mi vine să cred că pot trăi pentru liniştea pe care mi-o oferă un pat, am treij-doi de ani ş-o să trăiesc atât timp cât pot găsesc liniştea într-un pat frumos! Incredibil, Incedibil!”.
Ajuns in pragul lucidităţii, începe să îmbrăţişeze barele uşii şi să le şoptească: „Băăă, ţineţi-mă-năuntru, că mă omoară ăia! Bă! Ajutor bă!”.
Plin de vlagă şi determinare, se aşează în fund sprijinit de uşă şi îşi dă drumul capului să-i cadă în palme. În cădere, o sclipire de lumină dinspre gratiile geamului, îi înteapă ochiul. Lucid, începe să şoptească calm şi să tragă de barele patului:
„Bă!!! Pupa-v-aş patul vostru! Trăi-v-ar nevestele şi mamele, toate binecuvântările lumii să cadă pe voi!”.
În acele momente de limpezime mintală pură, trage atât de tare de barele patului, incât una se rupe, apoi sare şi se prinde de una din cele trei ale ferestrei, care era la doi metri înălţime, se trage în sus, şi aşează cu grijă tija de fier a patului pe pervazul din spatele barelor, îşi dă drumul, cade, şi îşi pregăteşte şireturile de la pantofi.