Poet, artist plastic şi eseist albanez născut la Tirana în anul 1974, absolvent al Facultăţii de Istorie-Filologie a Universităţii de Stat din Tirana, debutează la doar 14 ani cu volumul ”Zilnic privesc cerul” (Përditë Shoh Qiellin). Şi-a deschis prima expoziţie personală în anul 1991 la Galeria Naţională de Arte din Tirana. Este co-fondator al revistei avangardiste "e për-7-shme" şi autorul unor texte remarcabile puse pe note de formaţii albaneze cunoscute. După facultate, studiază limba şi civilizaţia arabă în Iordania şi publică volumul ”6” (1995), urmat de ”Cuprinsul” (Pasqyra e Lëndës), 2004, şi volumul de eseuri ”Republick of Albanania” (2005). Fragmente din creaţia sa poetică au fost traduse în numeroase limbi şi au apărut în câteva antologii de poezie albaneză. Lucrări plastice ale autorului au fost prezentate în Franţa, Italia, Skopje şi Istanbul, unde Hatibi s-a stabilit de câţiva ani.
A spălat ultimele pahare, farfuriile
furculiţele, burlăciţe de aluminiu
Prin coate, ca o ceată-ngândurată
i se scurg
balonaşele de spumă şi prăjeală
De câte ori troncăne cheile seara
i se pare că-ncuie obloanele
berăriei
Farfurie crăpată deseori la spălat
luna se sparge pe munte
Acolo dorm ciobanii
şi oile îmbrăcate ca ciobani
Ea doarme înăuntru acum
chiar în chiuitul
cheii în broască
şi al acestui liliac ce
de-ar fi avut ochi ar fi plâns
Berăria satului astă seară, pe marginea drumului
Cu beţivii ce cad ca un guvern
O închidea devreme
cum
se lăsa amurgul, ca un sex vechi, abia se ridica din câmpii
şi se ţinea de plopi
Atunci ţăranii, doi câte doi
împărţeau o singură bere
tăcuţi sau înecaţi, căci vorbeau
o limbă nazală, tot albaneză
Cazmale ruşinate
prin uşi îi aşteptau ca nevestele
Te urau, tu doar nu-i suportau
Când trăgeai oblonul
Afară claxonul unei maşini insista
ca gâtlejul unui fazan
Când trăgeai oblonul
amantul stingea motoarele
Uşiţa din spate a prăvăliei se deschidea ca o conservă
Pe patul de lemn printre provizii
şi sticle goale de bere
şi lăzi cu păianjeni
O lampă moartă ca un ou stricat
Ochii-ţi descosea chiar şi închisă
dar nu era o treabă s-o stingi
Tu femeie doamnă te bucurai în muţenie
Bărbaţii trăgeau mereu cu vorbele
de gemete şobolanii se speriau sub rafturi
cu nişte zgomote subacvatice
Pe coapsele albe obrajii plin de somn ai şoferilor
Peste ele părul tău vopsit
Vai ce minciună era dimineaţa
Acel cer mohorât ca-un bărbat nedormit ()
Tu inventai o venire-ndepărtată de acasă
Vasăzică
din uşa din spate deschideai
berăria
Iar noaptea aşteptai, pustiită, miracolul
Scârba
Cu ce chip avea să apară de data asta oare
Dar într-o zi acolo la bar
Veniră şi te luară
Palizi
În numele poporului
În faţa băieţaşilor de la primară
Ce se-ntorceau de la ore
cu buzunarele pline de cretă
şi care scriau ”curv” în ascuns pe peretele berăriei
Ţăranii spioni cu triumful unui Edison
Năvăliră care să vadă primul
pătuţul acela
visat de femei şi bărbaţi
acoperit de o basma curată
Voi exagera
De voi spune că cineva desfăcu hoţeşte beculeţul
Poate pentru a-şi lumina odaia musafirilor
Uneori când troncăne cheile
chiar saltă sărmana inimă, mai ales când se-ntunecă
i se pare că trage obloanele
ce rimează cu sutienul
Care-i un lux la pârnaie
La-nchisoarea tunsă a femeilor ce-mbătrânesc
înlăuntrul calendarelor personale
ce sângerează
1988-1994
Gdansk!
Lada cu peşti plină
Lăsată pe beton de docher
Sevastopole – ochi de înecaţi.
Bătuţi adânc de pişatul soarelui
Durrrrës – se-mpiedică barca-n nisip sau în mâlul asurzit
Ca pe un ficat am prins Marea Neagră şi-o ţin în mâini
"Porturile sunt Sodomele Marxismului, încercuite de ape şi pucioasă”
Astrahan,
de pildă un alt nume de port
Şi nu ştiu cum mă-mpingea acest Lech Walesa
înspre anarhia rachiului
Pe când vedeam prin ştirile TV-urilor Italiei
Plânsesem pentru Lech Walesa
căci iubisem greva
şi Polonia-ntreagă
căci urăsc eu Guvernele
şi deloc nu iubesc Statul
iubesc Solidaritatea
această grădină zoologică
pentru oamenii omenirii
forma
cea mai religioasă
a autoorganizării
Şi am fost foarte mic
Turma mă minuna
Catolici şi beţivi –
toţi camarazii adunaţi
Muncitorii neurastenici
cu mustăţile-n mâini
Pân’ la fund paharul!
Dubrovnik!
Jos Uniunea Sovietică!
Introducere[1]
Măslinii colo-n jur imită piaţa
Cu bustul lui Ali* în mijloc, o nuntă tăcută
Grecească sau libaneză, fără mireasă
O nuntă de fotografii
Măslini cu mânecile suflecate, cu şalele goale, în centrul oraşului
În faţa copilaşilor de la primară
Cu muşchii-mbătrâniţi şi rădăcinile-mpletite cu asfaltul. Ca o femeie
Dezbrăcată-n mijlocul oraşului
Este măslinul în oraş
Şi nu te impresionează niciun măslin pe deal
Cum nu te impresionează mii de
Femei goale-n vis sau pe plajă
* Ali Demi, erou al celui de-Al Doilea Război Mondial (1918-1943), pe al cărui nume îl poartau un cinematograf celebru şi un cartier întreg din Tirana perioadei dictatoriale.
1.
Suntem la rând câte doi
Copii şcolii “Mihal Grameno”
Ne-au adus cu forţa, cel puţin pe mine
Să vedem filmul “Hoselito”. Pe scurt acest
Micuţ băieţel spaniol, dacă se poate orfan
Astfel înduioşau toată Spania
Cu vocea-i de tenor
- Lăcrimează toreadorii îmbrăţişaţi cu taurii, damele
Lăcrimează anarhiştii
Îmbrăţişaţi cu regale şi regina…
Lăcrimează măslinii de la Ali Demi traduşi în albaneză
Şi copiii-s înlăcrimaţi; un cor de ochişori scânteietori undeva-n Balcani
Lumina vine şi se duce
Nouă, din vechiul film maron la noi
Ca o broască sare din chipul
Fiecărui copilaş
Ecranul cu pipetu-i generos, îmbrăcat
Într-un tricou patern de bumbac din Berat*
(Cu ani şi ani înainte de-a cădea Zidul Berlinului
Ca o stripteuză de-inimă-chinuitoare
Democratizarea)
Ecranul îşi desface pieptul ne hrăneşte
Cu maţe de lumină de chipuri
Drept răsplată, copiii ştiau
Fuseseră dinainte anunţaţi de către stat
Să-şi ia de acasă 10 leka uşoare de aluminiu
Ca să scăpăm din faliment
Cinematograful ”Ali Demi”
Două sute şi ceva de copii, cu bănuţul uşor de aluminiu
Înşiraţi pe băncile de lemn ca-ntr-o tablă de înmulţire
În gâtlejurile la fel de umede precum palmele
Învelit relieful de 10 leka al Mathauzen-ului (Odhise Paskali)**
Partizanul cu bucle de Elvis
Cu palma umedă apasă
Peste puşcă
Peste trupul obosit (homosexual) al soldatului nazist
De care ne e milă tuturor, întins pe-o coastă
Partizanul din cei 10 leka, purtând în burtă
Netopita ciocolată englezească, aruncat de RAF cu paraşuta
Măslinii se răspândesc în formaţiune de luptă
Copilaşii-s toţi în picioare!
Partizanii-s toţi la munte!!
Fasciştii-s toţi jos!!!
Prin camioane. Îngrijitorul cinematografului se zbate să calmeze copiii ce urlă
Uneori şi pe partizani
El aprinde luminile, pânza se linişteşte
Împuşcăturile mai durează un pic
* Străvechi oraş albanez, pe malul râului Osum.
** Cunoscut sculptor albanez (1903-1985).
2.
Celălalt film putea fi desen animat
Dar de fapt e un nou film albanez
Cu multă natură şi puţină dragoste
Plopii văruiţi din nou, bunicile oricui
Gătesc plăcinte şi biscuiţi de vară
In spatele fiecărui stâlp se ascuns săruturi studenţeşti, zâmbeşte
Plecând poliţia rutieră
După fiece sunet se pregăteşte să ne atace utopia
Cu brigăzi nemărginite de noi femei anorganice
Îmbrăcate-n haine deschise – lăptărese, diriginte, actriţe amatoare
Colege de bancă ale tuturor la primară
O poligamie întru totul a mea sub neoane stinse
Şi “Ali Demi” umblă fără aripi afară
Sub un bronz turnat direct din lună
Până se va face noapte
3.
Copii însiguraţi în beznă ca nişte astronauţi
(Apăsau peste scaunele invizibile – mici – cu picioarele departe de pământ)
Mici
In negrele zile financiare
Şi cinematografice
Ale lui “Ali Demit”
Îndrăgit cinematograf al copilaşilor
Statului
2002
aceste nopţi peste frânturi de oraşe
aceste focuri neaprinse bine
oraşul deja poate fi măsurat numai cu băutura
ăştia murmurând
se măsoară cu oraşul (lumina-n ziduri)
această gherilă acum e gata, dar nu ştie
privesc cruciş, iau comenzi
mă liniştesc, zic ”bună seara”
departe de oraş se-nvârt câmpiile
câinii strâng în ei covoraşe ale Albaniei etnice
câini vagabonzi părăsiţi
ce-i omoară miliţia c-un glonte
ca pe bastarzii din Brazilia
câinii au înăuntru
prieteni şi vetre
când latră
c-un pic de evoluţie în suflările de autoapărare
c-un pic de dreptate, cu puţină educaţie poate
poate câinii latră, schelălăie
printre semafoare ne realizăm oraşul
iubitele oamenilor întinşi, în orizontală
lăzile de gunoaie lucrate-n interior lăzile pline de evoluţie
în oraşe funcţionează chiar radiourile
când noi dormim, cineva stă lângă radio
aş fi vrut să-i adun pe toţi supravieţuitorii
şi să le sting radiourile c-un gest blând şi plin de înţeles
doar cutremurul când vine ne înfrăţeşte
orice alt mesaj de prietenie
de bună înţelegere
eşuă în homosexualitate
oraşul aşteaptă ziua-n care
nu-şi va mai aminti/nu se va-ngriji
să aprindă sau să stingă luminile
să-şi lege/dezlege şireturile
oraşul ne aşteaptă solemn
aşteaptă ziua când banul fals
va circula mândru lângă cel real chiar
aşteaptă ziua când mamă şi fiu nu se vor mai despărţi
la pragul maternităţii
ci buric-la-buric
să nu se dezlipească niciodată
până la moarte
acest oraş n-are nevoie
ca melodiile s-aibă cuvinte şi oamenii – guri
vrea să ne-i ierte/învie
literele pe table
cu nume de pieţe, de străzi
ce sunt nume de părinţi sau verişori decedaţi
sau cu număr de date clare de biruinţe
zile de naştere
ce-au corespuns când corespund cu ceasurile noastre
nu cred că stau vorbind
despre întoarcerea mesiei
am mărturisit despre pauza apropiată a curgerii de sânge
şi despre simţul armonios
nimic mai mult
mărturisesc despre sfârşitul sângelui
surorilor, nu vă speriaţi
numiţi-o
fecioare până la moarte
nu ă aşteptaţi copiii prin săptămâni
oraşul nu mai primeşte vizite
şi voi să nu mai aşteptaţi noi viziuni
aceste ceasuri sunt ultimele ferestre ale oraşului
nu ştiu de unde ştiu atâtea lucruri noaptea
dar tot mărturisesc că simt
sfârşitul armonios; l-au simţit şi taţii
iresponsabili
imediat după ce se udau prin carnea dubioasă ce m-a născut
interzisă
martie 95
Pe plajă: marea!
Fiindcă n-am putut face revoluţia
Înotăm plin de mânie, tot mai departe şi mai adânc
Cu cât mai departe de mal, cu atât mai aproape de cer
Pescăruşii plătiţi ai vederilor tot atât de departe
de noi rămân
Din spinările noastre
Sau rar neplătiţi rămân
Mai ales acum în august
Cu toţii suntem un popor brunet
De coloni indieni
Pe jumătate nud cu nişte zdrenţe-n culori pline de sens
Alergăm pe nisip şi ne cumpărăm nimicuri şi ceasuri
Flirtăm şi facem dulci prostioare
Apoi ne închinăm aplecaţi soarelui în umbră
Şi ne botezăm în apa plină de fecale a mării
(Chestiile ale femeilor pline de păr, ca nişte miriapozi
ne ţin pironiţi în păgânismul ăsta)
Zilnic vin trenurile pline şi roţile cu tineri deportaţi
Sunt cei ce-au vrut să facă Revoluţia
Sau vreun rânjet în public
Bătuţi de poliţia rutieră tot anul
Drumul lor se sfârşeşte-n mare
Aici îi aduc spre calmare, corectare
(o calmare plină de fierbinţeală, şale ce urlă, motobărci
de stuf, îngheţate şi citate)
Nisipul doar încremeneşte şi te-ncremeneşte
ne aduce aminte de
Izgonirea
Din casele noastre
Sau de pământul făgăduit
Dar noi ne-am ales singuri plaja
Iudei în slip
sub un soare-crematoriu
ce capitalul l-a eliberat din lanţurile ozonului
Ne batem pentru nimicuri
Imediat după ce ne dăm jos măştile de haine care
precum spusei ascund alte omeniri
Cum vine vara
Cresc temperaturile
Democraţia guvernează oraşul părăsit
Cu obositele lovituri de stat ale turismului
1994