Artan Minarolli: Feribotul (Trageti)


În sala scaunelor, pe toți aproape îi cuprinsese somnul. La început, seara, peste tot se auzeau discuții, râsete, și oamenii intrau și ieșeau. Iar la miezul nopții totul începuse să pălească, zgomotele se opriră pe nesimțite, oamenii-și atârnaseră capetele peste bagaje, începură să sforăie și aerul s-a îngreunat. Sala se transformă într-un dormitor mare și banal. Pornisem cu linia Bari-Durrës la nouă seara și crezusem că nu voi simți călătoria, dar repede am înțeles că nu voi putea dormi, mai ales că feribotul începuse să se clatine atât de puternic. Deseori simțeam că sunt aruncat într-o prăpastie, apoi mă ridic, spre a mă lăsa iarăși în adâncuri. Auzisem că, în asemenea cazuri, trebuie să-ți ții capul drept, pe verticală. Am încercat de câteva ori, dar n-a funcționat. Până la urmă, m-am ridicat și, clătinându-mă printre scaunele înșirate, am ieșit din sală. Ajuns la pupă, mi sa-u umplut plămânii cu aer. Era foarte frig, ce-i drept, dar m-am înviorat și nimic nu se compara aici cu furnicarul înteţit de aer puturos și plin de sforăituri din sală. Mi-am plimbat privirea împrejur. Marea – neagră ca puțul, spumega și, ca un voal încurcat, sălta și tresărea în toate părțile, până la picioarele mele. Mi-am ridicat gulerul și m-am învelit bine cu paltonul. Vântul bătea puternic. Am simțit cum îmi străbate hainele și mă biciuieşte la spate. M-am sprijinit de un pervaz și am privit spre locul unde lumina cabinelor scotea la iveală valurile care se loveau de feribot și se retrăgeau zgomotos înapoi. Deși mă aflam destul de sus, câțiva stropi ajungeau până la mine, și am simțit gustul sării.

Nu prea departe, pe pervaz, se mai cocoșase unul, care se uita în jos, ca mine. Am rămas uimit. Cum de nu-l observasem mai înainte?! Am simțit un soi de bucurie. Cel puțin aveam cu cine să schimb o vorbă. M-am apropiat și am rostit un ”Ce mai faci?” Celălalt s-a întors, s-a îndreptat fără a se dezlipi de pervaz, zâmbind, și mi-a întins mâna. Avea un chip comun, fruntea – de piatră, care nu exprimă nimic. Totuși, am avut impresia că și el s-a bucurat c-a întâlnit un om, ca să schimbe două vorbe. Am depășit partea standard al facerii de cunoștință. Se pare că nici el, ca mine, nu prea suporta întrebările de unde vii și un te duci. Gura mi se uscase, iar fălcile mi s-au părut ruginite când i-am spus:
- Rea mare! Înăuntru nu se putea sta, dar și aici te taie vântul...
Am tăcut, fără a ști cu ce să mai continui.
- Nu-i atât de rea! Firește! Suntem în mijlocul trecătorii. Așa e mereu, - zise el fără nicio neliniște.
Vorbea linear, fără semne de punctuație, și avea o voce stranie. Nu știu de cine îmi amintea. Am crezut că este vreun refugiat d’alde Italiei, care face drumul ăsta mereu și știe bine treburile.
- Călătorești pentru prima oară cu feribotul? - mă întrebă el.
I-am răspuns ”Da” cu capul. Urmă o tăcere. Celălalt începu să mi se pară misterios. Nu știu de ce, dar am avut impresia că mă și uitase deja. Mi-am curățat vocea și am rupt iar tăcerea.
- Dumneavoastră cu siguranță ați făcut des drumul acesta!
- ”Des” zici? Mi-a ajuns. N-ai văzut tu când îți vin valurile până aci și nu te mai poți ține de pervaz, și te bagi în sală și-I mulţumești Domnului c-a mai rămas un scaun liber la căldură - spuse el, dând din cap, ca și cum ar vrea să dovedească că îi erau prea proaspete imaginile acelea, și eu iar observai fruntea sa de piatră.
- Nu, n-am văzut, ce-i drept, - spusei înghițind în sec. Trebuie să fie înfricoșător, nu?
Am aşteptat răspuns, dar celălalt scuipă în jos. Fără să vreau, am urmărit traiectoria scuipatului, până când acesta dispăru undeva în spatele feribotului. Scuipatul a strălucit ca un meteor datorită luminilor de la cabine, iar omul își îndreptă șira spinării, ca și cum ar vrea să scape de gânduri, își scoase din buzunar o sticluță și mi-a întins-o.
- Bagă! E whisky!
M-am mişcat, întorcându-i vântului un alt profil, şi am băut, fără să simt, două-trei guri. M-am gândit în clipele acelea că celălalt se întărise bine, ținând tot timpul la el o asftel de ”soluție”. M-am încălzit și starea-mi sufletească s-a schimbat imediat. Dar și el a simțit parcă o ameliorare.
- Închipuie-ți dacă ar cădea omul de aci, în mijlocul mării. Nimeni nu-l vede. Feribotul se duce, iar el rămâne în urmă, - spuse el și arătă cu mâna exact spre locul unde dispăruse scuipatul, în spatele feribotului, printre valuri. Mi-am imaginat, într-adevăr, pe cineva în mijlocul mării înnegrite, unde s-ar fi aflat cel dispărut. Mi s-a făcut părul măciucă. Instinctiv, am strâns pervazul cu mâinile, ca să mă țin mai tare, și m-am uitat la el cu suspiciune. Cum de se gândise la așa ceva?! El privea tot acolo, unde se presupunea că zace cel căzut. Care era problema lui?! M-am scuturat un pic și am continuat:
- Groaznic trebuie să fie! Nu-i nicio cale de scăpare. Cine te mai vede acum?! Urlă cât vrei. De aceea, ține-te bine, prietene, că nu-i de glumă - am adăugat râzând.
Dar el nu m-a ascultat. Privea insistent acolo, ca înainte. Se pare că, pentru el, discuția aceasta nu era una simplă, de a trece timpul. Ceva îl chinuia. Intrase într-o altfel de stare, iar eu, ca să schimb ceva, i-am oferit o țigară. Omul s-a mișcat, a luat neatent țigara și m-a privit țintă.
- Eu cunosc un băiat care a căzut din feribot, cam ca la ceasul ăsta, de aci, - spuse el pe neașteptate, uitându-se la ceas.
Am încremenit. Ne-am privit în ochi preț de câteva clipe. Fără să-mi dau seamă, am bolborosit:
- De mult?
- Înainte de Anul Nou, - rosti el.
- Dar cum a căzut așa... - l-am întrebat răscolit.
- El n-a căzut; l-au aruncat, - spuse ele fără să-și dezlipească privirea de la mine, ca pentru a verifica efectul cuvintelor.
Nu înțelegeam nimic. M-am gândit, fulgerător, că poate era psihopat. Ce însemnau cuvintele acelea?! Din nou vocea lui mi-a sunat bizar și iarăși mi-a amintit de cineva, iar fruntea, de data aceasta, mi s-a părut ca un ciocan. M-a strivit dorința să-l salut și să-mi văd urgent de treabă, dar el continua să mă țină împietrit cu privirea, fără să se miște.
- Nu crezi?! - m-a întrebat și, în vocea sa, am simțit o tristețe.
- Dar de ce l-au aruncat? Trebuie să fi fost cumplit! - m-am prefăcut liniștit.
- Uite, din locul ăsta, unde stăm noi, l-au aruncat, și nimeni nu mai știe nimic despre el, - o ținu el pe a lui. Familia crede că sărmanul trăiește în Italia. Era tânăr...
Lui chiar îi părea foarte rău și părea că nu va uita niciodată întâmplarea aceea.
- L-ai văzut tu când l-au aruncat?! Cine...?!
- Nu, nu l-am văzut când l-au aruncat, dar mi-l imaginez, - m-a întrerupt el. Eu nu știu nimic despre el, dar că s-a dus degeaba, pe asta n-o scimbă nimic. S-a dovedit prea ușuratic. Păcat, și-a făcut-o cu mâna lui. Era foarte bun. Vremea nu era foarte rea, cam ca astăzi...
El s-a oprit și se pare că m-a uitat din nou și iar s-a scufundat în lumea lui. Valurile continuau să lovească feribotul, iar vântul îm pârjolea urechile. Nu mă mișcam. Așteptam, întors spre el, să ascult restul poveștii. Și el, într-adevăr, până la urmă, a continuat să-mi povestească, încet, ca o mașină care se pornește cu greu, iar tu aștepți spăeriat să nu se stingă din nou.
- L-am întâlnit exact aci și am început să discutăm, uite, cum fac acum cu tine. Nici el, ca tine, nu putea să doarmă. Feribotul se zgâlțâia tare de tot. Mai avea ceva: abia aștepta să ajungă acasă, la părinți. Îl zdrobise dorul. Doi ani fără să-i vadă. Îți închipui. Muncea într-un local, refugiat, în Foggia. Era naiv și mi le povestea dintr-o suflare pe toate. Ba chiar și de iubita lui mi-a povestit...
Și-a întrerupt o clipă pvestirea, și-a scos sticluța și mi-a dat să mai beau.
M-am întors însetat, fără să-l scap din ochi. O rază de lumină îi cădea pe obraz. Am observat că era o natură sensibilă. Ochii săi căpătaseră o strălucire ciudată, iar obrajii i se albiseră. M-am gândit că trebuie să aibă în jur de patruzeci de ani. El continuă:
- Așa i-am dat sticluța și lui. Mai târziu, au mai venit doi călători. Nu mi-au plăcut. Prin feriboturi se suie tot soiul de indivizi, tu înțelegi... Au venit și ne-au salutat. Le-am oferit și lor băutură, și ei, mai târziu, ne-au oferit din sticluțele lor. Tânărul s-a amețit un pic, se pare, și nu se oprea din vorbit. Le-a povestit și lor totul. Ăia doi erau tăcuți, doar că uneori zâmbeau, pentru a arăta semne de prietenie. Ți-am spus că nu mi-au plăcut de la început; erau mohorâți. Mi-a mirosit a pericol și i-am spus tânărului să întrăm în sală. M-am obișnuit eu cu tipi din ăștia! Nu m-a ascultat, ci a băut iar, din sticla lor. Să spun drept, ne-a înveselit cu glumele de la localul unde lucra. Eu am intrat în sală, că se făcuse frig. Dacă aș fi știut ce se va întâmpla, l-aş fi tras înăuntru cu forța, dar în acele momente n-am presimțit nimic. Deși... drept să spun... n-aveam liniște. Dar ce aveam… nu pricepeam!
El a băut câteva guri și oftă.
Așteptam nerăbdător finalul, dar el se opri brusc, de parcă n-ar mai fi avut nimic altceva de adăugat.
- Cei doi l-au aruncat? - l-am întrebat agitat.
- Fără doar și poate! După ce eu am intrat în sală. Și nimeni nu știe!
- Dar tu de unde ști...?!
Am început să devin nervos. Mi s-a părut că omul avea o obsesie, sau o nevroză. Nu găseam niciun motiv să se întâmple așa ceva. Totul părea normal, în afara faptului că cei doi nu-i plăcuseră. Și ce dacă?! Dar el spusese totul și acum nu se grăbea să mă lămurească, sau să-mi spună că totul fusese o glumă, și să se încheie odată discuția asta. Totul începuse să mi se pară fără rost, iar omul – un visător incurabil. Totuși, am mai făcut o tentativă:
- Dar dacă nu l-ai văzut cu ochii tăi, cine știe, poate nu s-a întâmplat nimic!
- Nu! Nu-i așa! Ăia doi l-au prins brusc de picioare și l-au zburat, cât ai clipi din ochi! - spuse el și s-a aplecat, și-a strâns brațele și s-a ridicat puternic, exact ca și cum ar arunca pe cineva dincolo de pervaz, direct în mare.
- Iată, taman așa a fost! - urlă el, excitat, și vocea i se schimbă.
M-am gândit că omul acela avea mai multe voci.
- Pe unele lucruri nu-i nevoie să le vezi, amice, - continuă el. Ce zici matale? Dacă dimineața, când toți ies din feribot și la punctul de control rămâne doar pașaportul tău, pe care nimeni nu-l ridică, la ce s-ar gândi un al treilea, care ne-a văzut împreună aci, în toiul nopții, stând de vorbă? Imediat se va gândi că eu te-am aruncat în mare. Nu-i altă variantă, nu?! Paşaportul băiatului a rămas singur și nimeni nu s-a prezentat să-l ridice. Numai eu am înțeles adevărul. Dar acel pașaport a dispărut rapid și nimeni nu știe că băiatul se află la fundul mării, poate sub picioarele noastre, cine știe... Și de ce, mă rog?! Era atât de vesel...
El își plecă capul și continuă să privească departe, în întuneric.
Din nefericire, avea dreptate. Nici nu se grăbea să pună întâmplarea aceea sub semnul întrebării. M-am gândit că poate chiar fusese acolo, întâmplător, și văzuse totul, dar nu putea povesti, ca să nu aibă necazuri. Cine știe... L-am privit încă o dată cu suspiciune. M-am hotărât să-l mai întreb, o dată. M-am simțit ca un procuror.
- Dar cum crezi, de ce l-or fi aruncat cu atâta sălbăticie?! S-or fi certat, zici?!
- Cum de ce să-l arunce?! Ce intră cearta aci?! Nu pricepi?!
El se întoarse și mă privi câteva clipe uimit, apoi cu compasiune, și adăugă:
- Și tu ca el ești! Nu prea pricepi nimic din lumea asta, mi se pare. Dar nu ți-am zis că muncise doi ani în Italia? Asta înseamnă că avea bani la el. Doi ani... știi ce înseamnă, nu?! El îi spunea oricui. Uite așa!
Cadrul s-a închis. N-aveai ce spune. Întâmplarea trebuie să se fi derulat exact așa, cum povestea omul. Mi s-a uscat cerul gurii într-o clipită. Ca un ac mi-a străbătut craniul o altă variantă, cumplită. Dar dacă el, chiar el, să fi fost ucigașul și acum remușcarea nu-i dădea pace, sau conștiința îi fusese zguduită de crimă și acum mutase deja crima la alți indivizi?! M-am întors spre el cu gestul cu care te aperi de un rău. Nu era nimeni în jurul nostru. Umbra lui era umflată de vânt. Nu știu cum acel vânt m-a biciuit pe obraz. M-am cutremurat gândind că stătusem de vorbă cu un ucigaș. Dar era doar o ipoteză...
Mi l-am imaginat pe tânărul nefericit strigând după ajutor, în mijlocul mării, în timp ce feribotul se îndepărta, iar strigătele lui se stingeau, totul pierind. Vocea lui îmi suna în cap și aproape îi vedeam chipul care visa să trăiască. Am strâns iar pervazul cu mâinile, ca să mă asigur, și degetele au scârțâit.
Vântul bătea ca înainte. Am stat așa, amorțit, până dimineața. Țărmul albanez semăna cu o bordură întunecată, plină cu țepi. Încet, cerul începu să se roșească și eu am zărit marea, ca o placă de plumb care se mișca neliniștită. Frigul îmi intrase în oase când vuietul vântului îmi aducea la urechi un sunet care semăna cu vocea tânărului.