Roman
Tradus în limba română de Kopi Kyçyku
(fragment)
Dedicat lui Mustafa Bajraktari, sinucis la închisoare la
vârsta de 29 de ani. În afara întâmplărilor trăite sau auzite, am avut în
vedere şi scrierile lui Walter Benjamin, cuprinse în biografia redactată pentru
el de către Berndt Witte, precum şi Documente noi privind moartea lui
Walter Benjamin, ale lui Scheurmann.
Probabil este una dintre acele nenumărate fiinţe care,
după Talmud, se creează între timp şi tac, dispar în neant după ce au grăit în
faţa lui Dumnezeu.
Walter Benjamin
Port Bou
Port Bou este un orăşel sau un sat mare aflat la graniţa
franco-spaniolă, pe partea spaniolă al extremei mediteraneene a graniţei. Este
ultima localitate spaniolă, dacă omul se duce dinspre Spania în Franţa, şi cel
dintâi aşezământ spaniol, dacă intră din Franţa în Spania, cum s-a întâmplat cu
Walter Benjamin într-o zi de septembrie 1940. Dacă mergi cu trenul, aşa cum n-a
mers Walter Benjamin, trecând graniţa pe jos peste Pirenei, eşti nevoit să
aştepţi o vreme, s-ar putea chiar o oră, chiar şi acum când este în vigoare Acordul Schengen:
aşteptarea se datorează modificării distanţei dintre şine şi adaptării axelor
de tren. Această schimbare se explică prin motive de ordin militar, moştenite
din vremuri mai vechi decât cele ale războiului, ivită odată cu venirea lui
Walter Benjamin. De la gara feroviară, nu numai în ultimele ceasuri ale zilei
sau ale nopţii, ci în orice moment, Port Bou, acest sat mare sau oraş mic aflat
lângă malul mării, pare pustiu, ca şi cum n-ar fi călcat de mulţi ani de vreun
picior de om. Parcă ar fi sfârşitul lumii. Şi marea, oricât de aproape s-ar
afla, nu sare în ochi. Am fost obligat să ies la extrema cealaltă, la cimitir,
acolo unde sunt păstrate rămăşiţele pământeşti ale lui Walter Benjamin.
Cimitirul se află peste o întorsătură ce mi-a creat impresia că înlesneşte
căderea cerului în mare. Am văzut marea şi, mai târziu, şi de la casa memorială
a lui Walter Benjamin – un fel de tunel, pe care îl văd acum aproape vertical,
săpat în stâncă, aidoma unui pasaj subteran cu mari plăci metalice, ruginit, gol,
ca un spaţiu de pătruns de corpul unui om care se aruncă vijelios în marea
neţărmurită şi în infinitul cel veşnic.
Puţină tăcere
Tăcere, in memoriam.
Un fragment citat conform memoriei
Într-adevăr, istoria pe care vreau să vi-o spun începe cu
mult mai devreme decât vizita pe care am făcut-o la memorialul lui Walter
Benjamin. Şi începe altundeva, la circa două mii de kilometri mai spre est, pe
partea cealaltă a mării, care se vede, dar şi nu se vede, de la Port Bou. Iar
acest început ne duce la un loc de unde marea nu se vede deloc, la Burrel, spaţiu
aflat la zeci de kilometri în adâncul hinterlandului muntos din Albania, ba
chiar ne duce la închisoarea din Burrel, acolo unde şi vederea cerului se
frânge incredibil. Dhe qiellin dritarja e hekurt cop’ton (Şi cerul
fereastra de fier îl sparge), după cum spunea prima strofă a cântecului
celor închişi, un fel de imn ascuns, transmis generaţiilor de nefericiţi de la
redeschiderea temniţei, imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial. După câte
ţin minte, versul premergător suna cam aşa: şi zidurile oarbe soarele
ni-l ascund. Această îngustare a cerului era legată nu numai de interiorul
clădirii închisorii şi nici de dimensiunea ferestrelor, respectiv a barelor de
fier încrucişate. Afară, în cursul celor două ore de “aerisire” zilnică,
repetată preţ de mii de zile, printre zidurile înalte din curte şi peste
capetele celor închişi, scufundaţi în convorbiri interminabile, cu ceilalţi
deţinuţi sau cu sine însuşi, cerul era şi nu era cer, era mereu aceeaşi bucată
de cer, în ciuda faptului că se schimba potrivit anotimpurilor, zilelor,
orelor. Era aceeaşi şi te obişnuiai cu el. Ba chiar te convingeai până la urmă
că acea frântură de cer era însuşi universul. Sigur că aceasta se întipărea în
gând cu timpul. Tot cu timpul reuşeai să-ţi dai seama cât de falsă fusese prima
impresie despre acea temniţă. O clădire deloc impunătoare, un parter foarte
lung, aidoma unui depozit de CAP. Sau un staul, pe care italienii îl folosiseră
ca adăpost pentru catârii armatei lor, în timp ce agăţătoarele de care îşi
legau catârii continuau să fie acolo, pe pereţii celulelor, pentru a înlănţui
deţinuţii, în poziţie de semi-aşezat şi de semi-atârnat, câteodată timp de
treizeci de zile. Probabil că prima impresie falsă era creată de acea fâşie de
pământ, cu iarbă, lângă curte şi lângă clădirea închisorii, sau de culoarea
maron, ici-colo de sepie, cu care se vopseau zidurile curţii şi ale clădirii
închisorii, până la brâul unui om, sub culoarea albă uniformă de var, care se
întindea până sus de tot, devenind orbitoare în zilele însorite. S-ar putea ca
şi varul să întărească falsa impresie şi mai ales simţul pământului, creat de
acel maron amestecat cu sepia. Umbra acestui mediu devenea mai puţin apăsătoare
din cauza sloganelor scrise de conducerea închisorii, în roşu, înăuntrul unor
pătrate regulate, pe zidurile curţii, tocmai acolo unde deţinuţii se aeriseau. Glorie
marxism-leninismului. Trăiască Republica Populară Socialistă Albania. Trăiască
dictatura proletariatului. Citez după memorie. Nu sunau ca o
glumă. Ajutau pur şi simplu asocierea lor ciudată, în mintea celui abia-venit,
cu depozitul unui CAP.
În orice caz, după cum se poate înţelege şi de la
sloganele sus menţionate, întâmplarea pe care vreau să v-o povestesc, începe cu
mult mai târziu decât moartea lui Walter Benjamin la Port Bou. Suntem în anul
1987, mai precis în septembrie 1987, aproape tot atâţia ani scurşi de la
moartea lui Walter Benjamín, cât şi vârsta pe care o avea în momentul trecerii
sale în nefiinţă. Şi toate acestea nu pot fi despărţite de semnele de întrebare
pe care le atrage însuşi cuvântul istorie. Legate şi de enigma
multitudinii de sensuri ale acestui cuvânt. Ea începe cu citarea fragmentului
dintr-o scriere a lui Walter Benjamin, după memorie. Tocmai mă
pregăteam să mă plimb prin curtea de aerisire, prin una dintre cele două curţi,
ce erau identice şi se separau de un zid la fel de înalt ca zidurile incintei,
dotate cu o uşă mică de fier, pe care n-am văzut-o niciodată deschisă.
Niciodată nu am înţeles la ce folosea acea uşă mică. De la o curte la cealaltă
puteai să ajungi doar trecând mai întâi printr-o zonă interzisă deţinuţilor,
dinspre partea de intrare a închisorii, întotdeauna însoţit de un gardian. Am
spus intrare, deoarece niciodată nu am conceput-o ca pe o ieşire.
Puteai să treci de la o curte la cealaltă şi prin clădirea închisorii, aşa cum
eu însumi trecusem cu câteva zile în urmă, printr-un coridor lung şi îngust,
plin de uşi de fier, însoţit neapărat de un gardian. Asemenea treceri erau
efectuate numai dacă îţi schimbau camera de detenţie, deci: dacă conducerea
închisorii te scotea de la una dintre numeroasele încăperi ale temniţei, pentru
a te duce într-o altă încăpere şi dacă încăperea în cauză se afla la acea
jumătate a clădirii închisorii căreia îi aparţinea cealaltă curte, adică nu
curtea încăperii de la care abia te scoseseră. Această schimbare de încăperi –
după ce te băgaseră, uneori timp de treizeci de zile, într-o celulă
“disciplinară”, sau şi fără să se întâmple aşa ceva – nu avea vreo explicaţie.
Nu avea vreo explicaţie nici aruncarea în celula “disciplinară”, la care m-au
băgat de două ori, ţinându-mă de fiecare dată timp de douăzeci de zile, la
sfârşitul iernii, respectiv la venirea verii, şi, după cum mi-au mărturisit
co-suferinzii mei, de acolo ieşisem cu chipul “vopsit” în culoare pământie, sau
maron, aidoma celei din partea de jos a zidurilor curţii. Acum însă, mi-au
schimbat camera fără să fiu mai înainte în celula “disciplinară”. Iată că acum
făceam dus-întors-uri prin cealaltă curte de aerisire, la o oră
diferită, dar totuşi cu o diferenţă foarte mică. Şi ceilalţi deţinuţi erau
diferiţi, aproape pe niciunul nu-l mai întâlnisem înainte de a veni la această
încăpere. În orice caz, acolo, la închisoarea din Burrel, deşi fiecare încăpere
era o mică lume închisă şi nu mai puţin sfârşită în sine decât monadele
lui Leibniz, sau probabil tocmai deoarece era astfel, după cum
se exprima protagonistul acestei istorii, care va apărea puţin mai târziu,
oamenii într-un fel se cunoşteau reciproc în ciuda faptului că nu se
întâlniseră vreodată, datorită cuvintelor sau poveştilor celor pe care îi
văzuseră mai devreme, la alte încăperi, şi astfel, după aceea cuvântul devenea
om când te întâlneai cu cineva despre care auziseşi mai înainte, într-o altă
încăpere, astfel omul devenea din nou cuvânt şi aşa la nesfârşit. Căci,
într-adevăr, convorbirile nu se sfârşeau. Aşa cum, în acelaşi timp, ceva
straniu, era nemăsurată şi tăcerea celor închişi. Şi, lucru la fel de ciudat:
timpul reuşea să îmbine acest dublu nesfârşit al convorbirilor şi al tăcerii.
Eram, aşadar, într-una din curţile de aerisire ale
închisorii, într-o zi de septembrie 1987. Aici începe întâmplarea pe care vreau
să v-o povestesc, cu un fragment citat după memorie, dintr-o
scriere a lui Walter Benjamin. Umblând, stăteam de vorbă cu un deţinut, Mark
Gjoka[1], sau Mark Shpendi[2], de fapt era continuarea unei convorbiri începute
cu câteva zile în urmă, de când mă aduseseră la această nouă încăpere. Simţeam
că acel dialog urma să se prelungească la nesfârşit. Pe Mark abia îl
cunoscusem, despre el însă, auzisem destul de multe din gura unui co-suferind
rămas la încăperea din care eu abia fusesem mutat. În opinia fostului coleg de
celulă, Mark Gjoka sau Mark Shpendi, era dotat cu un intelect ieşit din comun.
Aceeaşi impresie am avut-o şi eu, cel puţin datorită curiozităţii atât de
ascuţite a interlocutorului meu în privinţa cărţilor pe care nu le citise, nu
reuşise să le răsfoiască, cărţi dintre cele mai diverse domenii, dar care
cărţi, după părerea mea, judecând după modul cum el punea întrebările, până la
urmă aveau de a face cu acel domeniu numit filozofie. Deosebit de uimitoare era
capacitatea sa de a cita, extrem de des, totdeauna corect şi la locul potrivit,
din acele puţine lucruri pe care le răsfoise. Am verificat că era vorba de
reproduceri aproape exacte, cu vreo lipsă minusculă, care nu le deforma
conţinutul, ceea ce părea întâmplător fără vreo explicaţie anume. La un moment
dat, mi-am exprimat uimirea, pomenindu-i de visul lui Walter Benjamin de a scrie
un text compus numai din citate. Atunci el a vrut să afle cine era Walter
Benjamin, care la vremea aceea nu se publicase deloc în Albania, ba chiar nu
ştiu dacă se găsea vreo operă a lui în Biblioteca Naţională, inclusiv la fondul R,
literă care stigmatiza cărţile încuiate în fondul rezervat, aceeaşi stigmă a
deţinuţilor recidivişti. În orice caz, înainte de a fi închis, eu avusesem
posibilitatea să citesc scrieri ale lui Walter Benjamin, publicate în Occident,
profitând de privilegiile oferite de faptul că eram fiul premierului de atunci
al Albaniei. Răspunzând la întrebarea interlocutorului meu, am încercat să
conturez portretul lui Walter Benjamin, afinitatea acestuia cu Şcoala de la
Frankfurt, pe care interlocutorul meu, de asemenea, nu o cunoştea. Din acest
motiv, mi-am asumat misiunea să-i dau nişte explicaţii în privinţa ei, inclusiv
nişte consideraţii generale despre caracterul scrierilor lui Walter Benjamin.
Mi-aş fi dorit să-i vorbesc mai mult şi mai amănunţit, fără a mă teme să am să
par plin de mine, deoarece riscul respectiv era înlăturat numaidecât de
curiozitatea lui, însă nu ştiam mai multe. Pe de altă parte, îmi era şi mai
greu din cauza naturii scrierilor lui Walter Benjamin, ceva fragmentar, aflat
la graniţa dintre filozofie şi literatură, cu o deasă îmbinare metaforică.
Între-timp, influenţat, probabil, de interlocutorul meu, am citat din Walter
Benjamin, ceva foarte poetic, de altfel printre cele mai renumite, de aceea şi
întâlnită peste tot, ceea ce sărea câtuşi de puţin în ajutorul memoriei sale.
Totuşi, asocierea rămânea foarte vagă. Este vorba despre un comentariu privind
tabloul Angelus Novus al lui Paul Klee. Atât de profund a fost
mişcat Walter Benjamin de la acest tablou, încât, imediat după ce l-a văzut, nu
numai că l-a cumpărat, în 1920 sau în1921, la casa pictorului respectiv, ci a
şi înfiinţat o revistă omonimă. În opinia lui Walter Benjamin, figura
prezentată la acest tablou este îngerul istoriei, împins mereu în sus şi în
faţă de către o putere invizibilă, aidoma vânturilor, dar cu faţa întotdeauna
întoarsă în spate, spre trecut, cu privirea în jos, spre grămezile ruinelor
aparţinând vremurilor vechi şi noi. Aceasta a fost cu aproximaţie
citarea mea după memorie, ba chiar un palimpsest dublu, deoarece
reproduc cuvintele aşa cum îmi vin acum în minte, cuvintele de
pe vremea aceea, după ani de-a rândul şi după răsturnări propriu-zise. Mark
Gjoka sau Mark Shpendi, asculta în tăcere. De la continuarea convorbirilor
noastre pe teme similare, care urmau să se prelungească de-a lungul unui an şi
ceva, am constatat tulburat că în acea citare din Walter Benjamin
interlocutorul şi ascultătorul meu erau alternativi. În orice caz,
vrând-nevrând, atinsesem unele fire mintale şi nervoase foarte subţiri ale lui,
act ce urma să aibă în adâncul său un răsunet de Sauri, sau, probabil, invers:
aceste fire subţiri tremurau necontenit, aţâţate de viscolele istoriei, iar
cuvintele mele nu erau altceva decât un ecou cu totul întâmplător. Sau, cine
ştie, toată această este o prefacere a unui viitor vis şi a unei reverii tot
mai târzii, mai ciudată decât visarea, care, până la urmă, m-a îndemnat să
povestesc toate acestea. Sau, din nou invers, viitorul vis urma să devină
oglinda deformată a celor abia povestite şi prevestitoare a destinului
protagonistului acestei poveşti, partea din spate a oglinzii memoriei.
Sinuciderea rămasă în suspans
Mark Gjoka sau Mark Shpendi, din genunea Nikaj-Mërturi,
cu studii liceale întrerupte, după spusele unui co-suferind, era dotat cu un
intelect de temut. Acel co-suferind avea obiceiul să exagereze şi să umfle
lucrurile, ceea ce era în conformitate cu condiţiile de izolare extremă, dar în
cazul de faţă era cu total altfel. Cu timpul m-am convins că avea dreptate. De
asemenea, îmi povestise că Mark, acolo, la închisoarea din Burrel, încercase să
se sinucidă. ACEST fapt însă, nu avea legătură, profundă sau superficială, cu
calificarea minţii sale ca fiind una de temut. Nu, acel co-suferind
îmi vorbise despre o disperare neagră, despre o criză
depresivă şi nevroză carcerală, adică despre o stare deloc străină omului
închis. Aşa cum nu este neobişnuită nici încercarea sau cel puţin ispita
sinuciderii. Eu pot afirma că nimeni nu cunoştea motivul, în sensul pe care
acesta îl are în astfel de întâmplări. Voi reveni la acest subiect, dar după ce
vă voi povesti ce l-a precedat.
Despre fugă şi sinucidere
La închisoarea din Burrel nu îţi permiteau să stai singur
în cameră. Dacă erai bolnav şi aveai voie de la medic să stai în cameră de-a
lungul timpului de aerisire, gardianul, de regulă, cerea ca vreun alt
întemniţat să rămână alături de cel bolnav. Nu ştiu de ce la închisoarea din
Burrel se insista aşa de mult împotriva singurătăţii omului. Alternativele în
acest caz ar fi fost două. Unu: înlăturarea fugii potenţiale. Pentru a înlătura
fuga, nu ţi se permitea să ai vreun pix metalic, rezerve de pix din metal,
precum şi articole alimentare cu aciditate: lămâie, praf de lămâie sau oţet.
Zidurile erau din ciment, nu din chirpici, aşa cum îţi vine să crezi pornind de
la impresia iniţială că te-au adus la un depozit de CAP. Chiar dacă pereţii ar
fi fost într-adevăr din chirpici, nu-mi pot da seama de ce rezerva din metal să
fie mai periculoasă decât lingura, fie şi ruptă, după o regulă neîncălcată.
Atunci, acolo, la închisoarea din Burrel nu mă gândeam la aşa ceva. De aceea nu
am cerut de la vreun întemniţat să mă lămurească dacă aluminiul lingurii rupte
era sau nu mai periculos în a roade pereţii din chirpici sau din beton, decât
bronzul sau un aliaj similar aflat în compoziţia rezervei metalice a pixului.
Răspunsul la această întrebare am încercat să-l dau cu ani mai târziu, când
treceam printr-o străduţă îngustă din Quartier Latin, la Paris, într-o
dimineaţă străvezie de iarnă. Era o uliţă golită, necunoscută, tăcută, cu total
diferită de cea din faţa închisorii. Tocmai atunci m-am întrebat de ce, din ce
cauză, în temniţa de la Burrel ţi-era interzis să stai singur, deşi aceasta era
o întrebare la care dădusem de mult răspunsul cuvenit. Acelaşi lucru făcusem şi
cu un prieten la Bisbal de Priorat, la singura cafenea al acestui sat din
Catalonia de Sud. Posibilele explicaţii, aşadar, erau două. În afară de
înlăturarea fugii, la limita influenţei exercitate de prezenţa unui alt om în a
scoate din mintea celuilalt acel gând nebunatic, aidoma altor ideii de acest
gen, create de singurătate, similare cu îndoiala tot atât de nebunatică a
conducerii închisorii, în ciuda măsurilor preventive respective, sau chiar din
cauza acestora, în opinia mea mai exista o a doua explicaţie, oricât de
incredibilă şi absurdă ar părea. Cea de-a doua explicaţie ar fi înlăturarea
sinuciderii. Ea devine credibilă numai dacă acceptăm că aceştia,
după cum se chema puterea de atunci în jargonul celor închişi, pretindeau că
erau egali cu Dumnezeu în privinţa puterii de a cauza sau de a opri moartea,
sau, mai exact, se autocalificau locţiitorii lui Dumnezeu, ceva între voinţa
care face dreptate şi fatalitate, respectiv indispensabilitatea naturală, în
funcţie de modul cum este închipuit Dumnezeul, pe care aceştia îl
considerau inexistent. În consecinţă, dacă nu te-au condamnat la moarte, sau ai
reuşit să scapi de ea, nu ai dreptul să te sinucizi, deoarece trebuie să-ţi
suporţi cealaltă pedeapsă, cea cu închisoarea. Poţi să mori în temniţă din
cauza bătrâneţii sau din cauza condiţiilor grele de închisoare, sau din ambele
motive, dar aceasta, nu ca sinuciderea, este o moarte pe care n-o ai în mână,
n-o posezi, nu tu decizi. Deci, nu pur şi simplu datorită faptului că
sinuciderea nu este o moarte înceată. Ca atare, încetinită, ar fi şi cea
cauzată de greva foamei. Nimeni nu te opreşte să faci greva foamei, aceştia
te lasă să suferi până în ultima clipă, să te pişi, dacă nu eşti în stare să te
duci la toaletă şi dacă nu ai ajuns până la greva setei, îmi spunea un
co-suferind cu mai multă experienţă, aceştia sunt capabili să te lase,
după cum au procedat cu deţinutul cutare, până când, după şaizeci şi cinci de
zile, i s-a umflat capul, şi: numai viaţa îţi este în pericol,
te prind ca pe o cârpă şi te duc la spital, unde-ţi bagă hrană cu sondă, prin
nas. Iar, dacă eşti în pragul morţii din cauza condiţiilor grele din
închisoare, nimeni nu te duce la spital. Aşadar, un duşman mai puţin,
după expresia obişnuită a gardienilor, rostită la toate decesele de acest gen,
deşi, pe de altă parte, se străduiesc să oprească şi să preîntâmpine orice
sinucidere. Aici nu intră asemănarea cu Dumnezeu, urma să-mi
spună un coleg ucrainean, la Bled din Slovenia, în pauza dintre două mese
rotunde, în cadrul unei întâlniri internaţionale de scriitori, ca şi cum ar
căuta ceva cât mai apropiată cu raţiunea sănătoasă. Conform moralei socialiste, nu-ţi
aparţineai ţie, ci societăţii, de aceea sinuciderea era condamnabilă
din punct de vedere moral, aici însă nu are loc, nu se cuprinde
înlocuirea lui Dumnezeu, insista el, într-o engleză curgătoare, care
însă suna oarecum forţată din cauza accentuării peste măsură a lui h.
Conversaţia fusese deschisă cu o noapte în urmă, la taverna hotelului, colegul
ucrainean arătându-se interesat de închisorile regimului lui Enver Hodja,
imediat după ce aflase că nu împlinisem încă un an de când ieşisem din ele. El,
în schimb, în loc de închisoare, suferise într-un spital psihiatric. I-am dat
răspunsul la o altă întâlnire internaţională de scriitori, după trei ani, tot
la Bled, la sfârşitul dezbaterilor în jurul meselor rotunde, uitându-mă din
când în când, pierdut, peste geam, la negura crepusculară a lacului de munte,
la micuţa insulă aflată în mijlocul lacului, precum şi la clopotul unei
biserici de monahi, construită tot acolo. I-am vorbit despre casca de
motociclist, pironită zi şi noapte pe capul celui condamnat la moarte, potrivit
unui regulament sovietic, pe care celălalt îl cunoştea, la fel ca lanţurile
care îl legau pe cel condamnat cu pedeapsa capitală la picioare şi la mâini,
inclusiv sfoara cu care îl legau, aidoma unui animal pregătit pentru abator,
chiar şi când se spăla sau se ducea la toaletă. Cel puţin, am crezut că acestea
nu-i erau necunoscute. Aşadar, măsuri preventive împotriva sinuciderii erau
luate din momentul sentinţei condamnării la moarte, nu mai devreme. Colegul
ucrainean îşi scutura părul tufos şi barba gălbenie, uitându-se, şi el, din
când în când, înspre lac. Între-timp, mă străduiam să-l lămuresc că tocmai aceştia îţi
dădeau pedeapsa capitală, te condamnau la moarte, sinuciderea devenea şi mai
nepermisă decât de dragul normelor moralei socialiste. În acele împrejurări,
aşa ceva avea de a face cu puterea de a cauza, respectiv de a opri moartea,
substituindu-se Providenţei. Colegul ucrainean mă asculta cu ochii larg
deschişi şi, la un moment dat, am avut impresia că albastrul ochilor săi a
început să treacă spre alb tocmai când făceam eforturi să-i demonstrez cum aceştia consideră
permisă sinuciderea, da, aşa i-am spus, folosind timpul prezent, consideră
sinuciderea ca pe ceva permis, cu condiţia însă ca ea să fie cauzată de aceştia
înşişi. Deoarece, altfel decât fuga, care la închisoarea din Burrel
avusese loc doar o singură dată şi într-un mod cu totul diferit de perforarea
zidurilor cu mijloace interzise din metal sau acide, dar, şi de data aceasta,
fugarii au fost prinşi foarte repede, unul dintre ei fiind ucis în timp ce
fugea. Cu acea ocazie, măsurile preventive au devenit şi mai dure, presupunând
preîntâmpinarea altor incidente de acest gen, altele decât fuga. În ceea ce
priveşte sinuciderile, acestea, la închisoarea din Burrel erau dese, mai ales
printre persoane lăsate singure dinadins, izolate în celule “disciplinare”.
Aproape în fiecare celulă avuseseră loc sinucideri la barele de fier de la
ferestre, iar pe scândurile celulei, cu câteva momente înaintea sinuciderii,
condamnatul îşi scrisese numele şi data înfăptuirii actului sus menţionat.
Această ultimă urmă am văzut-o la ambele celule în care am fost închis, iar din
gura celorlalţi întemniţaţi am aflat că acelaşi lucru se întâmplase aproape în
orice altă celulă. Această densitate de sinucideri în celule, care se
considerau locurile cele mai supravegheate, nu putea fi explicată altfel, dacă
avem în vedere absenţa acestui act la celelalte medii ale închisorii, respectiv
eşuarea tentativelor de sinucidere datorită intervenţiei personalului
închisorii, cum s-a întâmplat în cazul la care mă voi referi puţin mai târziu.
Şi nici nu puteam să explic altfel interzicerea rămânerii singur în cameră,
decât pentru a înlătura o eventuală fugă, deşi fuga care avusese loc doar o
singură dată nu se petrecuse în condiţii de singurătate. S-ar putea însă ca
fuga şi sinuciderea să constituie acelaşi lucru, dacă sinuciderea ar fi
singurul mod posibil de a fugi. Mark Gjoka, sau Mark Shpendi, după cum vom
vedea, din moment ce nu a reuşit să-şi pună capăt zilelor, s-a pus în căutarea
fugii, apelând la meditări singuratice legate de necunoscutele fiinţei şi
sensurile lor, ceea ce nu poate avea un sfârşit, sau, potrivit expresiei sale,
este un sfârşit curgător, un drum care se deplasează, prefăcut în râu,
aidoma fluviilor invizibile în mijlocul mării. Şi am impresia că prea
lungile discuţii peripatetice din curtea de aerisire sunt imagini inevitabil
palide ale meditărilor sale în singurătate. Şi, probabil, singurătatea era
combătută în temniţa de la Burrel tocmai ca atare, ca o singurătate,
aşa îmi spune interlocutorul meu, într-o zi cu soare şi cu zăpadă îngheţată,
care scârţâia sub paşii noştri, la finele ultimei ierni din anul 1987. Abia
ceruse ca întreg timpul pedepsei să şi-l petreacă în celulă, aşa cum erau
ţinuţi, în condiţii ceva mai bune decât acele ale pedepsei disciplinare, câţiva
închişi cu probleme psihice, sau alţii extrem de periculoşi, ale căror cuvinte
nu trebuiau să fie auzite nici de către puşcăriaşii incorigibili. Lui
Mark însă, nu i-a fost acceptată cererea. Probabil dat fiindcă încercase să se
sinucidă. Dacă i-ar fi fost aprobată, urmam să meditez, fiindu-mi teamă de mine
însumi, păşind în grabă printr-o străduţă întunecoasă din Cartierul Gotic, la
Barcelona, poate urmărindu-i umbra, dacă i-ar fi fost luată în seamă cererea,
aceasta ar fi fost confirmarea teribilă a explicaţiilor mele neconvingătoare,
legate de substituirea lui Dumnezeu. Sau nu, putea fi chiar contrariul, adică
refuzul acelei cereri, a unui om care a încercat să-şi ia viaţa, constituie
dovada acestei substituiri. Aşa cum o dovedeşte şi lupta atât de insistentă
dusă împotriva singurătăţii, pentru a te simţi tot timpul supravegheat. În
orice caz, Mark Gjoka, sau Mark Shpendi, de data aceasta nu era în căutarea
sinuciderii, aşa ceva nu urma să-o facă nici mai târziu, mai ales că în
singurătate supravegherea era şi mai aspră. Aşadar, nu poţi afla de ce aceştia nu
i-au îndeplinit dorinţa acestui om închis. Sau, probabil, şi lipsa unui motiv
acceptabil constituie o substituire a lui Dumnezeu.
Sinuciderea rămasă în suspans, continuare
Iată şi încercarea lui Mark de a se sinucide. De câteva
zile nu ieşise deloc pentru aerisire, pretinzând că este bolnav. Aceasta a
durat până când gardianul, din neglijenţă, într-o după amiază, l-a lăsat să
rămână singur în cameră, fără însoţitor. Medicul deţinut îi recomandase lui
Mark să stea în pat. Şi nu întâmplător: Mark vomitase foarte des. Această
lămurire mi-a oferit-o medicul Blerim Krasniqi, neîncercând să risipească vreo
urmă de răspundere legată de tentativa de sinucidere. Blerim Krasniqi, medicul
condamnat ca agent iugoslav la câţiva ani după ce fugise din Kosova pentru a
cere azil politic în ţara unde albanezii trăiau liberi, iar Mark
Gjoka, sau Mark Shpendi, aproape în aceeaşi zonă de graniţă, dar cu câţiva ani
mai târziu, reuşise să fugă într-o direcţie opusă. De acolo, după o lună,
oficialităţile iugoslave l-au trimis înapoi, conform unei înţelegeri secrete
inter-guvernamentale, sau li s-a părut un element dubios. Deci, Blerim Krasniqi
nu m-a minţit când mi-a mărturisit că Mark într-adevăr fusese bolnav. Şi nu
aveam niciun motiv să nu-i dau crezare, dat fiindcă îl cunoscusem foarte bine
şi l-am descris în amănunt într-o altă carte. Nu era în stare însă, să-mi
explice dacă Mark îşi provocase singur vomatele, ca să stea în cameră, aşa cum
a şi reuşit. Zile de-a rândul. Până când, într-o după amiază, a rămas singur.
Gardianul, la un moment dat, avusese o îndoială, un fel de îngrijorare neclară
şi de rău augur. Cel puţin aşa urma să-i mărturisească unui deţinut, făcând o
autoconfesiune, aproape oftând, tremurat, imediat după ceea întâmplare. Ca în
vis, începuse să păşească încet prin culoarul îngust, între deşert şi tăcere,
înspre încăperea unde îl lăsase pe deţinutul bolnav, permiţându-i să rămână
singur, fără nimeni alături. Probabil pe gardian îl chinuise sentimentul
conştient sau inconştient al datoriei, sau, poate un soldat, din afară, de la
turnul de pază de la incintă a închisorii, l-a anunţat pe gardian la telefon că
undeva, la una dintre ferestruicile închisorii se zăreau nişte mişcări ciudate.
În orice caz, gardianul se referă la o şübe, la o stare de chin,
în timp ce avea o premoniţie rea, şi, iată, a ajuns la poartă.
La încăperea din spatele ei, 6/3, se afla un deţinut; gardianul a lăsat
deschisă ferestruica porţii, fără să-şi dea seama de ce, probabil ca la
celulele de pedeapsă, unde deţinuţii stau închişi singuri şi în care
ferestruicile porţilor, mai ales în cursul nopţii, de regulă, sunt lăsate
deschise, deşi acum este zi, o zi tâmpită, posomorâtă, şi s-ar
putea să fi avut un presentiment şi a lăsat deschisă ferestruica, acelaşi
presentiment care l-a adus orbeşte la pragul acestei porţi. Şi, prin
ferestruică, la fel ca în picturile flamande, în care fondul îndepărtat, peste
un dreptunghi deschis constituie lucrul cel mai important, încă înainte de a-şi
apropia ochiul la ferestruică, îl vede pe deţinut spânzurat de fiarele
ferestruicii. Se grăbeşte să găsească, prin mulţimea cheilor, cheia potrivită
pentru deschiderea porţii, a descuiat-o până la urmă, acum însă nu ştie ce să
facă. Cel spânzurat încă n-a murit, iniţial gardianul nu izbuteşte să-i scoată
sfoara din gât, fiindcă sinucigaşul a ocupat o poziţie prea dificilă, suindu-se
deasupra scândurii puse peste şirul de saltele, la colţul cel mai apropiat al
ferestruicii. Între-timp, gardianul se apleacă din răsputeri, ajungând până la
omul spânzurat, de la ferestruică îl cheamă cu voce înaltă pe soldatul aflat la
centura externă a turnului de pază. După aceea, coboară din pat, pune mâna pe
picioarele spânzuratului şi îl ridică, îl lasă din nou în jos, urcând încă o
dată până la pat, din nou cere ajutor, în gol, cel spânzurat încă nu a murit,
se pare că a scăpat cu viaţa; au venit până la urmă alţi poliţişti, anunţaţi de
soldatul de afară, gardianul şi-a pierdut noţiunea timpului şi echilibrul
mintal, fără să-şi dea seama cât a durat acest coşmar. Este cutremurat, simte
durere faţă acest deţinut, care a fost la un pas de capătul zilelor, în mod
violent, dar, totodată ar fi vrut să-l bată, era cât pe aci să mă
trimită să lucrez cu lopata la CAP, urma să-i mărturisească unuia.
În orice caz, nu a trecut nicio săptămână şi gardianul n-a mai fost văzut prin
ambianţele închisorii. Acest gardian nu ştia atunci că smulsese din ghearele
morţii un om dotat cu o minte neobişnuită, n-avea de unde să ştie aşa ceva, dar
nici nu a schimbat nimic în legătură cu viitorul destin al acestei minţi
neobişnuite, care a continuat să fie la fel de necunoscută şi pierdută, ca şi
cum să-şi fi dus sinuciderea la bun sfârşit.
Tăcere din nou
Puţină tăcere, cât o respiraţie în suspensie.
Echinocţiu şi R
În echinocţiul de primăvară, ziua se egalează cu noaptea,
lumina – cu întunericul. Acelaşi lucru, sau inversul, se întâmplă cu
echinocţiul de toamnă, noaptea se egalează cu ziua, întunericul – cu lumina.
Efortul lui Mark Gjoka de a se sinucide coincide cu echinocţiul de primăvară,
parcă pentru el viaţa s-a egalat cu moartea. Şi o atare coincidenţă îmi
injectează teama cum că probabil acest efort s-ar repeta la echinocţiul de
toamnă, care era peste câteva zile. Această frică prejudiciată îmi venea
desigur de la teroarea ideii de sinucidere a omului cu care începusem să
dialoghez, şi, cu atât mai mult, dat fiindcă celălalt co-suferind, cel care îmi
vorbise la început, când mă aflam la cealaltă încăpere, despre Mark Gjoka sau
Mark Shpendi, făcând legătura între tentativa acestuia de a-şi lua viaţa, şi o nevroză
carcerală, o criză depresivă sau o depresiune
neagră, îmi vorbise şi despre o fixaţie de fatalitate, care
avea de a face cu echinocţiul, iar acesta din urmă era legată cu un calcul
mistic al lui Mark, făcut imediat după ce a fost arestat. Potrivit acestui
calcul, echinocţiul de primăvară din anul 1987, era reprezentat de ziua sau de
noaptea ieşirii lui Mark din închisoare înainte de termen, iar această ieşire
din închisoare nu a avut loc, cu atât mai mult că, între-timp, cu opt ani în
urmă, el fusese condamnat din nou. Într-adevăr, celălalt deţinut nu înţelesese
ce a vrut să spună Mark Gjoka de câte ori s-a referit la echinocţiile
istoriei şi ale vieţii, lungi precum zilele şi nopţile neschimbate în cursul anotimpurilor,
la poluri, toate acestea aveau în orice caz un sens alegoric, un fel
de alegorie ce punea semnul întrebării asupra dialecticii, parodizând-o şi care
nu avea legătură cu vreun calcul mistic. De altfel, nuanţa mistică putea fi
prezentă, câtuşi de puţin, în vorbele sale, când intra, fără ezitare, în
sferele astrofizicii, neavând nici cea mai mică legătură cu eliberarea lui din
închisoare, exceptând faptul că aceste meditaţii cu voce reprezentau cumva câte
o fugă, o scăpare. Şi, deoarece temniţa este locul schimbului de vise şi de
aiureli, unde visul şi aiureala unuia pe neaşteptate devin ale altuia, celălalt
deţinut, pe al cărui nume nu vreau să-l pomenesc, căci deja este o persoană
publică foarte cunoscută în Albania, vrând-nevrând îi înhiba lui Mark propriile
aiureli privind timpul eliberării din închisoare în urma vreunui eveniment
politic important, înainte de termen, şi de două ori se apropiase el de ziua
“precoce”, dar, în ambele cazuri, această zi fusese amânată, între-timp neavând
loc nimic altceva, în afară de o a doua recondamnare a lui Mark, adică a treia
condamnare. După două luni, în noiembrie 1987, au venit în vizită delegaţii de
înalte oficialităţi vest-germane şi, puţin mai târziu, elene, iar mai apoi
iarăşi personalităţi vest-germane, inclusiv vice-primministrul Genscher,
respectiv premierul bavarez Franz Josef Straus, aproape jumătatea guvernului
elen, din nou Genscher, toate fiind nişte vizite ciudate, toate într-o perioadă
foarte scurtă. Mi-a fost teamă ca nu cumva pe celălalt deţinut urmau să-l
condamne pentru a patra oară. Dar, iată că au trecut câteva luni şi nimic de
acest gen nu s-a întâmplat, ba, dimpotrivă, din gura lui Blerim Krasniqi, care,
în calitate de medic, avea dreptul să se întâlnească cu deţinuţi aflaţi la
toate sectoarele închisorii, am auzit că întemniţatul sus menţionat făcuse de
data asta doar nişte glume, spunând ici-colo, în prezenţa gardienilor, tovarăşul
Genscher, fără să facă vreo asociere între delegaţiile străine pe de o
parte şi eliberarea sa înainte de termen. Acestea însă, nu ar avea nici o
legătură cauzală cu motivul unei a treia condamnări eventuale.
În ceea ce mă priveşte, încă nu intrasem la deţinuţii R,
considerând aceasta ca pe ceva întru totul posibil, întâmplare pe care mi-o
închipuiam într-un viitor atemporal, care, pare-se, este la fel ca pentru prima
dată: dacă nu ţi se întâmplă, într-adevăr nu-ţi vine să crezi că şi tu vei avea
parte de aşa ceva, aidoma multora, şi aşa cum ţi-ai imaginat-o pentru tine
însuţi. După ce ai avut parte de ea, ţi se pare şi mai incredibil să se mai
repete. Aşa s-ar putea să fi fost şi cu Mark, fără îndoială şi cu celălalt
deţinut, care mereu îşi atribuia o zi de eliberare înainte de termen. La fel
procedase şi cu Mark, explicând într-un fel şi tentativa lui Mark de a se
sinucide. În orice caz, îmi era teamă că acesta urma să repete tentativa de
sinucidere la echinocţiul de toamnă, la câteva zile după convorbirea sus
citată, în cursul căreia i-am vorbit despre Walter Benjamin, nu însă şi despre
sinuciderea lui Walter Benjamin. Nu-mi aduceam aminte unde auzisem că cel care
a eşuat o dată la tentativa de a-şi lua viaţa, sau, mai precis, cel
care a efectuat o sinucidere eşuată, nu mai repetă încercarea. Mai
târziu, după ce am ieşit din închisoare, am citit diverse cărţi de psihologie,
care spun că acest lucru este un fals. La vremea aceea, nu ştiam că Walter
Benjamin fusese deja pregătit o dată să-şi ia viaţa, la un hotel din Nisa, în
iulie 1932, după ce îşi scrisese testamentul, ba chiar anunţase într-un fel sau
altul, prin scrisori, pe unele dintre cele mai apropiate persoane. Iar Mark
Gjoka sau Mark Shpendi, la începutul primăverii anului 1987, a mers
chiar mai departe, reuşind să retrăiască clipa interminabilă între viaţă şi
moarte, prin trecerea bruscă de la lumină la neantul gol, iar apoi invers, fără
intermediar, sau probabil prin intermediul imaginilor unei lumi îndepărtate
compusă din vis, dar pe care imagini le uitai între-timp, imediat ce-ţi
reveneai complet în fire, fie şi vag, pierdut. Lumina şi întunericul, viaţa şi
moartea, se ciocnesc dur faţă în faţă – oglindiri bruşte şi reciproc opuse, tot
rămânând împărţite şi egale în privinţa voinţei omului care comite o sinucidere
eşuată. Poate că vreo mişcare intenţionat nepăsătoare la fereastră, în timpul
legării sforii de fiarele, a atras atenţia soldatului din turnul de pază, care
l-a anunţat prin telefon pe gardian. Sau, după alte supoziţii, trei fire de
pânză, devenite codiţă, care pot ţine greutatea unui corp atârnat: lucrat cu
răbdare, noaptea, chiar preţ de câteva nopţi în şir, a atras atenţia vreunuia
dintre deţinuţi. Acesta fiind adormit pe jumătate, nu i-a dat importanţă. Iar
celălalt continua, cu aceeaşi răbdare şi grijă, ca făşiile de pânză să fie cât
mai bine unite, ca nodul să alunece şi să îi strângă cât mai puternic gâtul.
Dar, deşi l-a uns bine cu săpun, ceva nu merge, împiedicând nodul să alunece
până la capăt. El se opreşte undeva, la graniţa dintre viaţă şi moarte – o
linie extrem de îngustă, sau o prăpastie interminabilă. Sau, după alte
presupuneri, eforturile de sinucidere eşuată ascund nişte amănunte pe care nu
ni le putem închipui şi care au determinat între-timp sfârşitul întâmplării, în
aşa fel încât să ni se pară ca un sfârşit cu totul întâmplător. Probabil că
este vorba de un pas înspre moarte, dar şi de întoarcere din lumea celor morţi,
până când se realizează definitiv lipsa de întoarcere. Până la urmă însă,
oricât de falsă ar fi supoziţia potrivit căreia sinuciderea nu se repetă, Mark
Gjoka, sau Mark Shpendi, după eşuarea actului de sinucidere, efectuat şi
totodată rămas în suspensie, n-avea să mai facă tentative de acest gen, nici la
echinocţiul din toamna anului 1987, nici mai târziu.
Fantoma sau cauza
Chiar dacă nu m-aş fi temut că Mark ar potea repeta
tentativa de a-şi lua viaţa peste câteva zile, tocmai de echinocţiul de toamnă,
nu i-aş fi vorbit despre sinuciderea lui Walter Benjamin la Port Bou. Poate că
aici intervine vreo altă frică de a mea, şi mai neagră, potrivit căreia
înfăţişarea îndepărtată şi înceţoşată a lui Walter Benjamin crea un fel de
mimetism firesc şi inevitabil aidoma asemănării destinelor a doi gemeni
dintr-un basm vechi, sau ca o proorocire întunecată şi totodată captivantă prin
soarta celuilalt. Ceea ce, într-adevăr, o presimţisem, în măsura în care
premoniţiile rezultă a fi adevărate, în tăcerea interlocutorului meu, după ce-i
vorbisem de alegoria lui Walter Benjamin legată de tabloul lui Paul Klee, sau
aşa mi se pare acum, după ce, cu aproape un an mai târziu, îl visasem pe Walter
Benjamin, când răsfoiam cărţi şi reviste noi sau vechi, găsind urme periodice
ale vieţii şi ale morţii sale, precum şi de-a lungul continuităţii unei
sinucideri rămase în suspensie. În orice caz, chiar şi fără aceste temeri, nu
i-aş fi vorbit despre sinuciderea lui Walter Benjamin, nici în acea zi, şi nici
în zilele, săptămânile şi lunile următoare, pur şi simplu pentru că el
niciodată nu a pomenit de tentativa de a se sinucide, ba chiar şi la sinucidere
în general nu s-a referit niciodată. Despre moarte, da, am vorbit. Şi s-ar
putea ca, pornind de aici, prin această piesă a Weltanschauung-ului
său, absolut eclectic, un soi de caleidoscop care cu greu poate fi numit Weltanschauung, la
fel ca la frânturile unei oglinzi, pe care le vedem pieziş, transversal, şi
care comunică între ele, plămădind un labirint de reflecţii, poate fi prinsă
într-un fel vag partea invizibilă a sinuciderii care a fost descrisă mai sus.
Astfel, departe de întrebările fără răspuns privind moartea, care aveau ca
sistem de referinţă faimoasa zicală a lui Lucreţiu, din acea carte pe care
interlocutorul meu o citise de câteva ori, fiind printre puţinele publicate,
sau, mai precis, singura care trata probleme filozofice de această natură, deci
zicala lui Lucreţiu, potrivit căreia când sunt eu, nu este moartea şi când
este moartea, nu sunt eu, zicală ce duce din nou şi iarăşi spre cercetarea
întrebărilor cine sunt eu sau ce sunt eu şi
la întrebări legate de misterul fiinţei, departe de aceste întrebări fără
răspuns şi departe de cele două experienţe ale lui în faţa a două procese
judiciare şi în faţa eventualităţii de a fi condamnat la moarte, care, a
posteriori, îl duceau spre închipuirea imposibilă a neantului, departe de
toate acestea, deci, avea două vise. Şi trebuie să spun că gândirea figurată,
aşa cum se întâmplă din când în când în vise, sau în descrierea lucrurilor,
inclusiv în povestirea unui eveniment, era modul preferat de gândire a
interlocutorului meu. Probabil şi acesta trezea acel sentiment firesc de
afinitate sau de asemănare cu Walter Benjamin, lucru pe care l-am constatat din
clipa în care i-am vorbit despre tabloul lui Paul Klee şi care avea să mă
împiedice să vorbesc mai târziu despre Walter Benjamin. Dar, în ambele aceste
vise, gândirea rămâne suspendată, la fel ca sinuciderea nerealizată a lui Mark
Shpendi, sau Mark Gjoka, deci între bezna cuvintelor pronunţate şi strălucirea
orbitoare a celor nerostite. Şi numai prin intuiţie, ca în ceaţă sau ca orbul
în căutarea mâinilor, am fi putut atinge contururile şi formele morţii şi
astfel, urmărindu-le, am putea ajunge pe partea invizibilă a sinuciderii sale.
La cauză, dacă se poate vorbi de aşa ceva. Sau la vagi semne
polisemantice care exprimă lipsa cauzei sau prezenţa ei imposibil de a fi
exprimată.
(va urma)
[1] Se citeşte Marc Ghióka.
[2] Se citeşte Şpéndi. În limba albaneză, are şi
sensul Pasărea.
Bashkim Shehu (Başkím
Şéhu), prozator, eseist şi scenarist albanez născut la Tirana în anul 1955,
licenţiat în filologie, este unul dintre fiii lui Mehmet Shehu, prim ministru
timp de trei decenii în Albania comunistă, găsit mort în condiții neelucidate
în anul 1981. După damnarea lui Shehu ca poliagent, familia sa a fost distrusă
nemilos, Bashkim fiind condamnat la 7 ani de închisoare pentru agitaţiune
şi propagandă, suferind în cele mai rău famate lagăre ale dictaturii
albaneze. Este autorul volumelor Toamna fricii, Cercul, Blestemul sau
nefiinţa autorului, Spovedanie împreună cu un mormânt gol, Orfeu în Noul
Zululand, Răscrucea şi hăurile, Moara ce înghiţea suflete, Şarpele şi alţi
eroi, Ultima călătorie a lui Aga Ymer etc., unele premiate și traduse
în mai multe limbi. Trăieşte la Barcelona.