Poetul stă ca un fetus între două spaţii ce se exclud unilateral: lumea a(cea)sta, patricidă – şi Creatorul, îndumnezeind-o doar prin iubire şi neînchipuită îndurare. Fetusul se află cu inima întru Dumnezeu, iar cu trupul suspendat, visând în versuri deseori briliante la o armonie primordială, devastată treptat de pragmatism şi refuz al poeticului (citeşte: idealismului). Traianus (n. 1969) scrie o poezie destul de intraductibilă, din ce în ce mai singulară, izolată de „răcirea dragostei în mulţi”, dar o poezie pe care niciodată nu este târziu, pentru nimeni, s-o trăiască şi să şi-o asume, cel puţin în solitudinea demitizantă a conştientizării nimicniciei. Atunci fetusul se naşte fericit în amândouă lumile, la fel cum cineva, oricine, moare împăcat.
Poeti rri si një fetus mes dy hapësirash që përjashtohen për shkak të njerës syresh: kjo botë, atvrasëse – dhe Krijuesi, që e perëndizon vetëm me dashuri dhe durim të papërfytyrueshëm. Fetusi është me zemrën në Zot e me trupin pezull, duke ëndërruar në e me vargje shpesh brilante një harmoni të parme, dyndur shkallë-shkallë nga pragmatizmi dhe kundërshtim i poetikes (lexo: idealizmit) Trajanus (lindur më 1969) shkruan një poezi mjaft të papërkthyeshme[1], gjithnjë e më të vetmitare, ngujuar nga “ftohja e dashurisë në shumë njerëz”, por një poezi për të cilën kurrë nuk është vonë, për askënd, që ta përjetojë e ta marrë përsipër të paktën në vetminë çmitizuese të atij që vetëdijësohet për asgjënë e vet. Atëbotë fetusi lindet i lumtur në të dyja botët, njëlloj siç dikush, gjithkush, vdes me shpirt të paqtuar.
Dr. Ardian Kyçyku
[1] Në numurat e ardhshëm, Revista Haemus do të botojë një cikël në shqip të Trajanusit / În numerele următoare, Revista Haemus va publica un ciclu poetic în albaneză al lui Traianus.
Crucea Cuvîntului
Azi am cricificat Cuvîntul,
Pe cruce de cuvînt l-am pus,
Era cu lacrima mea uns,
O cruce era tot pămîntul,
Pe care-n cer născuţii morţi
Pe inimi o duceau în toţi.
***
Fost-am tînăr, lujer foarte
Şi nu mă gîndeam la moarte,
Da’moartea era aproape,
Mai aproape de pleoape.
Fost-am tînăr ca un crin,
Da’moartea-mi era vecin
Şi mă legăna sub bolţi
Să fiu stareţ peste morţi,
Peste morţii morţilor
La hotarul bolţilor,
Pînă cînd m-am răsculat
Şi de-atunci, reînviat,
Văduvit în veci de moarte,
Tînăr mi-s. Da’nu mi-s foarte.
Epistolă sobornicească
El nu-i aici. S-a fost, să-l mai avem,
Din moarte scoborît într-un Poem.
Cîntec scris cu Dumnezeu
Sunt mulţumit că am acces la răni,
La taina lor – amurg însîngerat,
Bolire sfîntă, îngeresc păcat,
Muzică singură, ce-o sorb din căni
La nevăzutul verbelor Palat.
Mă guvernează zilnic ineditul,
Izvoare recitesc din viitor.
Eu sunt pe veci mormîntul clipelor,
Mormînt ales ce-şi triluie–asfinţitul
Şi nu apune,-n ciuda orelor.
Sunt mulţumit că pot s-alerg spre sine
Şi pe Iisus să-l rump dintre ruine.
Mama
În mine port pe cea de m-a purtat
Şi mi-a spălat cu vămi doar sufletul.
Îngeri din Dumnezeu zburînd veniră
Contaminîndu-se de glasul ei.
Şi ea, de Dumnezeu contaminată,
Acum seceră grînele din cer.
Tristeţea i-a dat aripi şi prin noapte
Cu trup de alăută o aud
Lucind pe fruntea-mi – stea înveşnicită –
Prin întunericul ce-i este fiu.
***
Înainte de-a mă fi ştiut
M-am născut.
Înainte de-a mă fi născut
M-am ştiut.
Înainte de-a mă fi trăit
M-am murit.
Înainte de-a mă fi murit
M-am trăit.
Şi aşa din viaţă-n viaţă
Noapte-am fost, nu dimineaţă,
Şi din moarte-n moarte, vai, –
Rai de iad şi iad de rai.
Lume, cui să mă mai dai?!
Dialog cu tăcerea
Oraşu-acesta mi-a furat aseară
Inima-n care locuiseşi tu.
Ţi-i soră veşnicia, însă nu
Vrea să-mi ofere-adresa ta stelară.
Suntem două tăceri monumentale
Şi-n noi adăpostim atîta cer,
Dar azi cînd ne-am pierdut cui să mă cer,
Şi cui să te mai ceri, cînd se prăvale
Întregul univers cu tot cu rai
Şi sufletu-mi barbar ucis de-un nai?
***
Singurătatea are gust divin,
Parfumul ei a îmbătat tot burgul
Ce poartă numele-mi de peregrin.
Singurătatea-i este Demiurgul.
Aici, numai aici sunt fericit.
N-am cunoscut un mai ales deliciu.
Singurătatea-i marele meu viciu.
Miros a sunet îndumnezeit.
Din toate mi-i cupolă doar gîndirea
Lucrînd continuu din amurg în zi.
Privesc apusul. Iată poezia
Pe care n-am s-o scriu în veşnicii!
În van îmbrăţişînd singurătatea,
Repaos altfel caut şi-l găsesc.
Repaos mi-i murirea ce-o trăiesc,
Braţele-i fine mi-or închide cartea
Şi singur cuc, de vrajă desfrunzit,
Voi fi doar clinchet îndumnezeit.
Ceaslov
Duce-m-aş şi m-aş tot duce
Buciumaş la o răscruce,
La răscrucea raiului,
Măiculiţa craiului
Să-mi dea poruncire scrisă
Cu lacrima ei nestinsă.
Duce-m-aş şi tot aş merge,
Flori din Domnul aş culege
Să le-mpart străinilor,
Mai marii stăpînilor
Să-mi dea voie fără grabă
Să-mi port rănile prin iarbă
Şi-ntr-o zi din crinul dulce
Să fiu cucului o cruce.
***
Un orb, pe care nu-l ajută nimeni
Să traverseze cerul, am ajuns.
Dacă mă-ntreb, tăcerea mi-i răspuns
Şi în palatul inimii nu-mi vine
Decît un cîntec cu vecie uns.
Sunt trist de cînd m-a părăsit Tristeţea
Şi cu murirea ei m-am stins şi eu,
De dorul ei mi-i dor ca de blîndeţea
Maicii din cer. Doar ea-mi va da mereu
Străluminarea, soră cu tandreţea,
Să-mi îmbrac sufletul cu Dumnezeu.
***
Sărbătorire prin vorbire, graiul,
Sărbătorire prin trăire, raiul –
Logos etern rămas nedescifrat.
Lumină arde-te – s-ajungi Lumină.
Ca spiritul divin din stea divină
Prin harfa de tăceri sacralizat.