În cartea sa „Epigrama în literatura română” prof. univ. dr. Elis Râpeanu
dă o definiţie – după mine – cuprinzătoare speciei: „Epigrama este o formă
(oarecum) fixă de poezie, în mod preponderent catren, aparţinând genului liric,
cu un conţinut satiric, umoristic, aforistic sau poetic, ce ţine de ascuţime şi
de arta ingeniozităţii, având o structură binară ce-i conferă simetrie şi o
opoziţie între argument şi contraargument, structură ce naşte o tensiune numită
„epigramatică” (mecanism epigramatic), descărcându-se printr-o
„scânteie”-surpriză ce poartă numele poantă”.
Aşadar, ca expresie a creaţiei, epigrama aparţine organic literaturii,
fiind o specie a genului liric. Evident, ea nu are „profunzime” şi nici orizont
abisal ori metafizic, dar rămâne o specie literară viguroasă şi cu o vitalitate
uimitoare cu precădere prin efectele ei „de suprafaţă”, prin însăşi
ingeniozitatea jocurilor sale spirituale, cu un final surprinzător, ingenios,
având ca efect râsul. Se spune că râsul este cea mai percutantă expresie a
spiritului critic şi a încrederii în îndreptarea greşelilor, el sancţionează
scăderile comportamentale ale semenilor şi se produce numai în faţa
remediabilului. Ceea ce nu se poate îndrepta este de plâns. Horaţiu, marele
poet al antichităţii, ne transmite îndemnul „Ridentem dicere verum”, adică să
spui adevărul râzând, iar poetul francez de Santeul „Castigat ridento mores”,
sunând în româneşte „Îndreaptă moravurile prin râs”. Mai aproape de timpurile
noastre, academicianul Mihai Ralea nota că râsul, sub învelişul spiritului,
este poate cea mai înaltă formă de civilizaţie, un derivativ ingenios pentru
impulsivitate şi violenţă. Râsul şi Inchiziţia nu sălăşluiesc laolaltă.
Democraţia încurajează râsul, tirania îl detestă şi îl oprimă.
Pe lângă efectul comic, cei cu simţul umorului apreciază la o epigramă
reuşită eleganţa scriiturii, rigurozitatea construcţiei versului şi
rafinamentul cu care este condus suspansul până la poanta din final. Se poate
deci spune că talentul de epigramist este un har aparte, pe care nu îl are
orice scriitor. Cu el te naşti dar îl şi cultivi. Regretatul Mircea Trifu,
primul preşedinte al Uniunii Epigramiştilor din România, împărţea epigramele în
două subdiviziuni: cele care îţi alungă gândurile şi cele care te pun pe gânduri.
Ce-ţi alungă gândurile lecturând cartea de faţă? În primul rând uşurinţa cu
care autorul recurge la un limbaj lesne de perceput, în care suverană nu este
vorba de dragul vorbei, ci situaţia comentată, faptul în sine, fără înflorituri
şi zorzoane semantice, cu luciditatea şi profunzimea bunului moralist ce-şi
dispută apartenenţa la eşalonul slujitorilor scrisului literar. Ce ne pune pe
gânduri este multitudinea de fisuri în moralitatea comunităţii în care trăim,
valorile strâmbe sau deturnate ale unei societăţi anapoda.
Că lucrurile stau astfel rezultă şi din catrenul adresat unui ales al
obştii: „Munca lui e numai chin,/ Căci lucrează doct şi cult/ Pentru
neam cât mai puţin,/ Pentru neamuri cât mai mult”. Râvnei unor aleşi
ai poporului întru propria chiverniseală autorul le supune următoarea ipostază
ce se intersectează cu infracţionalitatea: „Prădalnici, şmecheri, aroganţi,/
Ei n-au nici pic de remuşcare/ Căci fură, după guvernanţi,/ Ce-a
mai rămas prin buzunare”. Cum se stabileşte ierarhia valorilor în sistemul
politic actual? Autorul are un punct de vedere ce nu poate fi ignorat: „Constat
că mulţi au tot urcat/ Pe a ierarhiei scară/ Doar după ce-au
acumulat/ Incompetenţa necesară”. Un catren de o cuceritoare nobleţe
este cel dedicat vitalităţii ţăranului român care a înfruntat vicisitudinile
secolelor de împilări şi nevolnicii cu care s-a confruntat de-a lungul unei
istorii zbuciumate: „Oricare omului i-i rasa/ Şi – oricât e moartea
de păgână,/ Îl ocoleşte cea cu coasa/ Pe cel ce are-o sapă-n mână”.
Prezenţa ocaziţionată de hazardul nefast al istoriei, a etnicilor ruşi pe
cuprinsul ţării sale îi oferă lui Gheorghe Bâlici prilejul unor comentarii
acide, dar şi în registru şăgalnic: Calea ferată din Republica Moldova „E
bună calea ce ferată,/ Dar inima îmi este arsă/ Că ruşii au
făcut-o lată,/ În loc s-o fi făcut... întoarsă”. Sau: Moldoveanul
în Rusia „În ţara nordică-i străin,/ Lui însă nici măcar nu-i
pasă:/ Cu-atâţia ce-n Moldova vin/ Străin e şi la el acasă”...
Şi, totuşi, pezevenchiul de autor devine conciliant în anumite situaţii ...mai
aparte: „Eu sunt ţăran din talpă lată,/ Am ţara-n inimă şi-n gând:/
Cu ruşii nu m-aş da vreodată,/ Dar cu rusoaicele, oricând!”
Înzestrat cu darul observaţiei dublat de un spirit omniprezent, Gheorghe
Bâlici şi-a consolidat faima şi datorită numeroaselor premii obţinute la
importante concursuri şi festivaluri naţionale, a prezenţei constante în
antologiile şi culegerile de umor apărute la noi în ultimii douăzeci de ani,
precum şi a celor nouă cărţi pe care le-a publicat până acum. Las, deci,
cititorilor plăcerea unei lecturi savuroase şi penetrante şi bucuria de a
descoperi articulaţiile unui veritabil tratat vesel de tipologie umană, de
caracterologie şi de morală.
La Gheorghe Bâlici inteligenţa spontană, umorul fin, spiritul prospectiv şi
plăcerea de a şugui, peste care a presărat câteva fărâmături de maliţie, sunt
parte inalienabilă a structurii sale creatoare, încât te întrebi dacă el s-a
lăsat ispitit de epigramă sau epigrama i-a aşezat coroniţa pe frunte.