Prozator, poet, dramaturg, eseist, editor şi profesor de
literatură (Shkodra, 1903-Roma, 1975). A studiat literatura la Padova, în
Italia. Autor al volumelor: “Umbra munţilor”, “Negustor de steaguri”
"Chemarea lui Skanderbeg", "Urma anotimpurilor",
"Simfonia vulturilor", "Gustul pâinii dospite",
"Oglinzile lui Narcis", "Leagănul de aur", "Lună
însângerată" etc. A înfiinţat în
Italia importante centre universitare de studii ale civilizaţiei albaneze,
precum şi reviste de literatură, cultură şi spiritualitate.
Iubit-am basmul lui Narcis cu tot elanul sângelui meu primăvăratic. Şi
pretutindeni şi mereu am căutat oglinzi în care să mă oglindesc.
Narcis m-am botezat în zilele primelor mele tinereţi, fără a presimţi pe
atunci câtă tristeţe-mi va cauza mai târziu acest nume de floare. Dar oare nu
sunt proaspete şi jocurile copilăriei, sănătoase şi neprihănite? Pe urmă, când
înaintăm în vârstă, oare nu repetăm aceleaşi jocuri în gând, adică în
realitate? Şi atunci ele nu mai sunt proaspete şi curate ca odinioară, ci
tulburi şi tulburătoare, slăbitoare ale trupului şi-ale sufletului.
Din fragedă copilărie, iubit-am apele, fie ele curgătoare, fie nemişcate,
valurile strălucitoare, suprafeţele acvatice cristaline, atât de atrăgătoare
pentru Narcis cel visător.
Îmi aduc aminte de o noapte pe la jumătatea lui mai. O noapte fără lună.
Shkodra fusese învelită peste tot de întuneric, un întuneric des care nu te
lăsa să vezi nici măcar la o palmă departe. Curtea casei părea pierdută parcă-n
străfundurile unei mări maronii, împreună cu duzii, cu teii şi cu micuţul
foişor. Întunericul era dublat şi de tăcerea ce domnea dimprejur. Miresme de
frunze şi plante abia născute, peste care domnea suflarea ispititoare a
florilor, stăteau parcă suspendate-n nemişcarea aerului. Cu puţine nopţi
înainte, mahalalele Shkodrei cântau sub fluturarea frunzelor. Acum, când primul
şi cel de al doilea Sfânt Gheorghe
trecuseră, oraşul se odihnea în pace deplină, obosit parcă de focul dansurilor.
Doar cerul fierbea, plin de stele, peste acel întuneric nemărginit: stele
îndepărtate, strălucind blând, tăcut, sus, foarte sus, în spaţii supreme, de
unde nicio rază nu izbutea să lumineze pământul.
Mi s-a părut că-n depărtări începu să sune un fel de voce adormită, dar
pătrunzătoare. Am stat la pândă. Nu cobora acea voce din cercurile cereşti,
unde Calea Lactee se lungea însorită aidoma unei străzi misterioase presărată
cu praf de mărgăritare. De unde venea, atunci? Nici eu nu mi-am dat seama.
Desigur, venea dintr-o mare îndepărtare, sau poate şi dintr-un loc foarte
apropiat: adâncul propriului meu suflet.
Mi se părea că recunosc în acea voce susurul apelor ce parcurg în lung şi-n
lat pământul albanez.
Albanie, mireasă a apelor, dulceaţa ta vie împrospătează visele nopţilor
mele.
Coboară vesel din munţi Drina şi Mat şi Erzen şi Seman şi Vjosa[1],
dansând precum nişte cuscri tineri, prinşi mână de mână. Şi niciodată cântecul
lor nu piere. Chiar şi-n cele mai negre zile de necaz şi jale acel cântec sună
şi se răspândeşte ca un epitalam binecuvântător.
Un alt fluviu m-a răpit atunci pe neaşteptate, în valurile sale puternice.
Sângele albanez, cel nu seacă niciodată, ci, așa cum Drina trece de la o vale
la alta, curge de la strămoşi la strănepoţi, de la un veac la altul. Fluviu
bogat, izvorând din cele mai vechi izvoare ale neamului omenesc, curge mereu
generos şi puternic, într-un spirit semnat de degetul Dumnezeului Însuşi.
M-am simţit parte a lui şi parte a destinului acelui fluviu.
Dădaca ce l-a crescut pe genunchii ei pe tata şi care m-a crescut mai
târziu şi pe mine, îmi povestea:
„Într-o noapte de mai, ni te-a dăruit
Dumnezeu tocmai la rădăcina trandafirului ce-nfloreşte lângă fântână. Nu ştiu
bine cine te-a adus în curtea noastră. Poate vreun înger alb, alunecând pe raza
lunii de atunci, sau poate Sirena Fântânii, cea care cunoaşte căile subterane
şi le aduce mamelor prunci din împărăţiile îndepărtate ale Zării. Eu, în zorii
zilei, când am ieşit să mulg vaca, te-am găsit plângând gol-puşcă la rădăcina
trandafirului, plin de pământ albit de roua dimineţii. Şi te-am luat în braţe
şi te-am dus la mama ta, care te aştepta. Şi te-am spălat şi te-am pus în
leagăn colorat, cioplit în fruntea bazarului şi te-am învelit în pătură roşie”.
Cu buzele-i veştejite şi cu gura lipsită de dinţi, bătrâna dădacă i-a adus
mereu somnul pruncului din acel leagăn, dorindu-i printre cântece străvechi un
destin cât mai strălucit, şi i-a luminat primele cărări ale vieţii cu lumină
aurită de legende. Oare, cine va cânta gloria voastră, bătrâne ale Albaniei? Cu
legende şi mândre balade, voi aţi mărit inima acestui mic popor.
Şi în acel întuneric des, şi-n tăcerea apăsătoare a nopţii de mai mi-am
adus aminte pe neaşteptate de povestea dădacei mele şi am ieşit în curte.
Păşind cu ochii închişi, am ajuns până la fântână, atras parcă de o putere a
destinului.
Simţeam în beznă prezenţa copacilor cu ramuri întinse deasupra curţii,
crengile în care circula esenţa primăverii; simţeam respiraţia frunzelor noi;
simţeam bucuria încă timidă a fructelor ce creşteau strecurate-n prospeţimea
frunzelor; simţeam mişcarea mută, în inima pomilor, a lichidului ce se-ndulcea,
devenind must; simţeam briza răcoroasă ce ieşea din fântână, atingând blând
piatra cioplită. Dar de văzut nu vedeam nimic.
În mod straniu însă, simţeam şi auzeam fără a vedea nimic, în bezna acelei
nopţi de mai, Shkodra care se întindea dincolo de zidurile curţii, răpită parcă
de un vis plin de presimţiri tragice, sub stelele îndepărtate ce se frământau
în spaţiile nemărginite ale bolţii cereşti. Iar dincolo de Shkodra, printre
munţii Albaniei, urechea smulgea din inima tăcerii vocile izvoarelor, ale
pârâiaşelor, ale râurilor.
Cu mâinile-mi întinse în faţă, schimbând paşii cu grijă, căutat-am gura
fântânii. Imediat după ce am atins-o, piatra rece mi-a transmis un freamăt în
tot corpul. Sângele a clocotit în toate mădularele mele. Acea apă adâncă,
parcurgând drumuri subterane, venea din munţi. Se amestecau în ea valurile lui
Kiri[2] şi
Drina. Iar Drina adună toate pârâiaşele munţilor Toskëriei şi Ghegëriei[3] şi
ale Albaniei Centrale.
Şi eu eram fântână şi inima-mi, curgând prin matca numeroaselor generaţii,
aduna sângele albanez din cele mai îndepărtate spaţii şi vremi.
Lângă un trandafir înflorit, într-un mai îndepărtat, începuse anotimpul meu
omenesc.
Simţeam cum sufletu-mi începea să se extindă, pornind din acea curte
înconjurată de ziduri şi copaci imenși, trecând prin cartierele Shkodrei, prin
câmpii şi munţi ale Ghegëriei, prin Toskëria întreagă, şi prin ţări şi zări
străine, unde trăiesc oameni cu sânge ca al meu.
Dar nu era un sentiment prea clar. Ceva ca o negură
subţire-mi învelea sentimentul. Inima se înveselea de puterea acestui
sentiment, pe când mintea-mi încă tânără obosea străduindu-se să-i cuprindă
măreţia. O iubire deschisă şi necunoscută îmi ispitea inima, neliniştindu-o.
Suferinţa, numai suferinţa îi dăruieşte lumină experienţei, şi nu trufia ce
caută-n tinereţe izvorul exaltărilor şi ale revelaţiilor.
Înţelepciune, Înţelepciune – divinitate a maturităţii, doar tu ne salvezi
de ameţeala născocirilor şi ne scoţi la limanul raţiunii. Dar maturitatea pe
care o aduci, e plătită cu multe lacrimi şi jertfe.
Pe atunci, în anotimpul înflorit al tinereţii, în zadar chemam – printre
ispite multicolore – Înţelepciunea, deoarece viciile lumii ieşeau mereu mai
tari şi învingeau.
Ca să-i fac de ciudă Înţelepciunii, care ne învaţă să fim smeriţi, Narcis
m-am botezat, căci acest nume antic mi s-a părut mai benefic pentru poezia-mi
ce căuta izvoare de plăceri unde să se oglindească. Şi m-am aplecat deasupra
fiecărei oglinzi lucioase, ca să privesc frumuseţea viciului meu.
Târziu, prea târziu, căutând visele prin oglinzile nesătule ale vieţii,
găsit-am pe neaşteptate adevărata mea faţă. Şi-n
acele clipe dulcele nume al lui Narcis a căpătat un gust prea amar în buzele
mele.
Înţelepciune, Înţelepciune, divinitate mohorâtă ce străluceşti într-o
lumină rece tocmai când visele apun – nu vreau să-ţi fiu recunoscător pentru
clipele-n care mi-ai sfâşiat voalul superb ce acoperea viaţa cea goală.
Strigat-am: Trăiască frumosul vis ce minte! Trăiască încrederea în frumosul vis
ce minte!
Azi sunt poate sărman, căci mă mint cu greu. Focul voluptăţilor rafinate
mi-a ars carnea-n pat, dar mi-a copt şi sufletul. Un tremur preadulce a rămas
totuşi în pat şi-n trup, şi turma anilor, apăsând cu greutatea lor peste mine,
nu l-a putut distruge: a rămas cenuşa cântecului pe buzele mele.
Aurul viselor tinereţii a cam ruginit, dar faţa unei divinităţi superbe
trimite dinspre crengile înzăpezite ale sufletului raze de nestins: este
obrazul Poeziei, mireasa sufletului meu.
Nu mă mai chem Narcis astăzi, când mândria nu mai este virtutea mea cea mai
de preţ. Azi nu mai admir ca altădată mitul celui ce a căzut şi s-a-nnecat în
apa propriei frumuseţi, nu-l mai admir ca-n primăverile mele fragede, dar nici
nu-l dispreţuiesc, fiindcă m-a ajutat să-mi găsesc adevărata faţă.
Într-o noapte întunecată de mai şi de adâncă tăcere, la fântâna din curtea
casei părinteşti, am simţit cum, în bezna ce mă împiedica să mă văd, o altă
faţă se apropia de a mea, o faţă încremenită, dar cu tenul catifelat şi cu
nişte trăsături dulci, răpitoare. Era Sirena Fântânii, oare? A vorbit? N-am
auzit niciun sunet. Dar câteva cuvinte mute produceau un ecou în profunzimile
ascunse ale sufletului meu.
„Nu-ţi înneca amarul experienţei în
cenuşa primei Poezii dăruită de generoasele Zâne. Te-ai căutat pe tine însuţi,
bătând cărările abrupte ale vieţii. Căutarea fericirii te-a aruncat în
paradisuri mincinoase. Fără a te zdrobi de greşeli şi străduinţe, nu se poate
ajunge la limanul tihnit al Înţelepciunii. Eşti vlăstarul unui neam plin de
suferinţe. Oare nu-ţi dai seama că-n dorinţele tale fierb dorinţele
generaţiilor ce n-au cunoscut nici măcar o clipă de fericire pe această lume?
Oare nu pricepi că sângele albanez, care n-a putut înflori printre hăurile
întunericului, se zbate să-şi ia porţia fericirii care, până acum, i-a fost
refuzată? Nu simţi în gura ta setea strămoşilor care s-au născut şi s-au stins
în vremuri de blestem şi jale, setea de o soartă cât de cât luminoasă, ce le-a
ars sufletul plin de dor? Năpastele coboară peste sufletele albanezilor aidoma
unor turme de corbi şi aduc doar doliu. Deschide-ţi ochii de altădată, ochii
visătorului Narcis. Caută-ţi adevărata faţă. Străduieşte-te să găseşti
fericirea la care visează sângele tău. Şi nu uita că acest sânge se-ntinde şi-n
afara trupului tău, ca o mare imensă, iar tu nu eşti decât un val mărunt al
acestei mări. Îndepărtează-ți necazurile şi lasă lumina speranţei să curgă
degrabă în sufletul tău din ochii miresei tale, Poezia, pe al cărei har nici
cele mai nemiloase dezamăgiri, nici cea mai cruntă ignoranţă umană nu-l pot
învinge”.
Era întuneric. Acum îmi dau seama că, de mi s-ar fi dat ocazia să mă
oglindesc în adâncimile fântânii, aş fi izbutit să-mi găsesc adevăratul chip.
În română: Kopi Kyçyku
[3] Principalele regiuni ale Albaniei, în care sunt vorbite
cele două dialecte ale limbii albaneze: gheg
şi tosk. Acesta din urmă a stat la
baza formării limbii albaneze
oficiale.