Cercetăroare a literaturii și
poetă, doctor în filologie, lector universitar, născută în anul 1985,
absolventă a Facultății de Istorie și Filologie a Universității din Tirana,
autoare a unor lucrări științifice apreciate, precum “Cum se creează realitatea
literaturi albaneze contemporane pornind de la informarea mediatică„, ”Nuvela
albaneză contemporană”, „Terminologia în edițiile dedicate eseului”, ”Tradiția
și etnia ca impiedicare a alterării în romanul ‘Cercuri‘ de
Martin Camaj” etc.
Tu ai irosit timpul nostru
Fără cuvinte, în reci tăceri
Ai dăruit vidului zilele noastre
albe
Am fi putut fi o iubire de
copilași
Lumină ce ține trupurile
suspendate
Cât de tare, mai mult decât pe
Domnul
Care se ivea între respirațiile
noastre
Ai iubit neantul liniștit
Adormirea conștiinței
Haosul ce mistuie sute de flori
răsărite în tine.
Acum mierea zilelor noastre este
Letargia dimineților
Și nopțile goale plinde de ochi
Privind din pereți
Ca somnul zilelor cu dureri de
cap
Și ritmul felinei trezite noaptea
Orele care hrănesc clădirea
sufletului de odinioară
Înfrumusețarea genelor
plângătoare
Și dantelele magice ale vechilor
ferestre
Sunt la fel energie și inerție
Ele nu-ntreabă de clipele pentru
care am murit
Ne-am uitat lumina aurelor
noastre albe
Degetele noastre împletite, una
Cu simfonia frunzelor
Și psalmii revărsați în cer de
iubirea noastră
De când n-au mai simțit buzele
dulceață
n-au mai atins frumusețea lunii
pline
Universul se extinde, totul
se-ndepărtează...
Ne unim doar în eterul sunetelor
În durerea cărnii deschise
Vezi roșul revărsat de miezul
nopții peste streșinile noastre
Îngerii căzuți care tac zâmbind?
Tu zilele noastre le-ai trecut
una după alta
Precum mărgelele negre-n firul
uitării
Renii în pădurile viselor i-am
înecat
Cu demonii noștri ai durerii
Iar acum... acum tu ești umbra
beznei
Pe care dorința mea o
îmbrățișează în fiecare dimineață
Căci lumina se hrănește cu
îmbrățișări curate
dimineața
Căci florile învie de dorul tău
și mireasma mea.
Noi, cu aureole negre pe cap
Ne mândrim de vid și neputințe.
N-am câștigat nici pe cea mai
bună clipă
De păcatele triste împotriva-ne.
M-ai invitat în frigul nopții
fără stele
Ca să-nsingurăm împreună
singurătatea.
M-am otrăvit îndelung conștientă
De mult, dintr-un timp
făr-de-timp.
Ne-am sărutat tristețea dintre
priviri
Neîntâlnite în lumină albă...
Și s-au lșungit umbrele
conștiințelor
Ca să se-nnece adânc în fluviu,
Și s-au întins lenjeriile paturilor
Ca să-mbrace câmpii pustii de
suflet.
Și avem otravă-n plămâni
Și avem gunoi înlăuntru
Așteptând lumina din alte lumi.
Ne-a rămas în gât sufletul nopții
Ce o vom voma profan și noroios.
Și grabnic se răstoarnă șiroaiele
Ploii peste aurele negre ale
nopții...
Sunt în inima mea
Mai multe feluri de roșu
Care lucesc și se ofilesc
Precum soarele pe capul sfinților
Ca niște bule de sânge cresc și
pleznesc.
Tu erai
Roșul ce tangou respira
Sânge cald strălucitor.
Eu eram
Roșul trandafirilorvisând la rouă
de sărutări.
Noi eram
Bestia cu sânge-ntunecat în
gheare
De la sfâșierea reciprocă.
Noi suntem
Vin întunecat de sânge
Care nebunia preschimbă-n
salvare.
Eu sunt
O navă cu pânze roșii
Pășind spre marea-nflăcărată-n
asfințit.
Tu ești
Roșul ascuns al lavei
Ascuns după coaja cenușie.
Timpul nostru este
O pană roșie de pasăre
Căzând încet spre nesfârșit
Perfecți ca trandafirul
Jertfiți ca inima mea ruptă-n
două
În mijlocul ninsorii
Roșie
Roșie
Roșie.
Știu
Că te știu
Te cunosc
înainte ca
Pomii să fi
avut rădăcini
Pe atunci marea
avea tenul meu
Și tu mistuiai
cu raze aurii albastrul
Și totuși tu
ești mult
mai mult
de atât.
Da, da, pe tine
Te-am atins
Mai înainte de
a cunoaște
Culorile
Chiar înainte
de
A fi fost
Nume
Și totuși eram
mult
mai mult
de atât.
Am fost
Ai unul-altuia
Înainte ca
zâmbetele să aibă buze
Și iubirea –
priviri
Chiar înainte
ca cântecul
Să plămădească
cerurile și norii
Și totuși
suntem mult
mai mult
de atât.
Am cunoscut
Înainte să trag
aerul
Adulmecat-am
moartea noastră
Suntem mișcare
Ce nu poate
încremeni
Zborul clipei
Și totuși
puteam fi mult
mai mult
de atât.
Goală cu
picături de tristețe acoperiți ochii
Se topește cu
apa mătăsoasa piele de lumină,
Subțire ca
voalul ceții îmbracă nuferii
Părul palid
părăsit pe mal,
Nimeni nu poate
dărui dragoste ca ea
Doamna lagunei
cu ochii de sare,
Alunecă apa
printre degete
Repaus nu
cunoaște deși toți se odihnesc în ea,
Patria lunii e aceeași cu a ei
Se-ntâlnesc în nopțile cu lună
plină,
Apa ei adâncă,
fântână neagră-n noaptea fără stele
Când el
s-a-nnecat zâmbitor în adâncul ei,
I-a lăsat
trupul să piară, ca să aibă
Drept robi
tristețile sale veșnice,
Doamna lagunei
goale amar udată
Topește-n ape
timpul ei nefolositor,
Viața ei e steaua
dimineții
Luminând marea
pentr-ntâia oară,
Viața lui,
dansul bărbatului nordic
Cu pași grei ce
cheamă războaiele,
Ce-i atrage,
deci, departe de lumea asta
Ce împlinește
fiii tăcuți ai sunetelor,
Tristețea vine
cu pași lenți
A venit s-o ia
de mână pe doamna lagunei.
Iubirea e
spațiu
Unde visele
noastre se-ntâlnesc
Spațiu cu
simțuri dublate
Cu demoni și
îngeri îmbrățișați
În pacea
așteptării marii fericiri
E cântecul
pieptului
Auzit printre
tăcerea frunzelor
Ochii vindecând
orbirea
Cu care
suportăm greutatea trupurilor
În așteptarea
veșniciei promise
Frăgezimea
spațiului între mâini
Timpul care
sapă-n durere
Frumusețea ta
fugară
Spectrul
culorilor monotone ale sărutului
Luna pe care o
ascundem în priviri
Transformarea
angoasantă
A chipurilor
sinelui întru oglindirea
Noastră-n ochii
cei mai iubiți
Urcând scările
ce ne duc spre
Cel mai aprins
foc al împlinirii
Iubirea se
zbate cu vremelnicia
Unei flori
albastre de primăvară
Fiind singura
dovadă că nuk suntem
Părăsiți în
trupurile noastre ca niște sclavi
Iubirea ne face
mare eternă
Iubirea e
spațiu
Prezentare și traducere: A.-Ch.Kuciuk ©