Scriitor de expresie
macedoneană și albaneză, diplomat, profesor și academician născut la 14 august
1941, autor al Sagăi Balcanice (Cărțile tatălui, Vremea caprelor, Muzeul
ateismului ș.a.) tradusă în numeroase limbi străine și apreciate la
superlativ.
Libra
Çdo libër i ri ngjallte gëzim të madh
në shpirtin e babait.
Megjithëse ishim një familje e
madhe, jetonim në një shtëpi të vogël. Çdo pëllëmbë e shtëpisë, edhe ashtu e
tejngarkuar me praninë tonë, ishte e mbushur me sende të ndryshme. S’kishte
kënd ku, sikur të vihej qoftë edhe një libër, të mos prishej rendi me të cilin
ishim mësuar vite me radhë.
Kështu, mund ta merrni me mend se sa
të drejtë kishte nëna të mërzitej për çdo libër të ri që blinte babai, në radhë
të parë pse ishim shumë ngushtë në shtëpi, e pastaj edhe për shkak të
zvogëlimit të buxhetit familjar. Mirëpo, nëna, si një vitore e vërtetë e vatrës
familjare, gjithmonë zbulonte ndonjë vend për librat e rinj, qoftë edhe jashtë
bibliotekës dëng të babait. Kështu, ajo bëhej edhe bibliotekare e padukshme e librave
të babait. Dhe kur babai kërkonte ndonjë libër, për të cilin s’ishte i sigurt
në e kishte, nëna do të kjujtohej se për cilin ishte fjala dhe ashtu qetë-qetë
do ta nxirrte nga ndonjë skutë e sajuar në mur dhe, si pa u vënë re, do ta
linte mbi tryezën e punës të babait, i cili, ashtu i përhumbur, i sodiste
raftet e bibliotekës në kërkim të librit që i duhej, po me kujdes e ruante edhe
mendimin që duhej ta formësonte.
Kur kjo qetësi prishej prej hapërimeve
të lehta të nënës që largohej, hapërime që si pëshpëritje lajmëronin se libri
ishte gjetur, atëherë babai përmendej.
Cărți
Orice nouă carte trezea o mare bucurie
în sufletul lui tata.
Deși eram o familie mare, trăiam într-o
casă mică. Fiecare palmă a casei – și așa prea încărcată de prezența noastră –
era plină cu diferite lucruri. Nu exista loc în care, dacă s-ar fi pus o
singură cărticică, să nu se strice rânduiala cu care ne obișnuisem de ani de
zile.
Astfel vă puteți închipui câtă dreptate
avea mama să se supere după fiecare nouă carte cumpărată de tata, în primul
rând pentru că eram prea înghesuiți, și apoi din cauza micșorării bugetului
familiei. Dar mama, ca o adevărată stăpână a casei, mereu descoperea câte un
locșor pentru cărțile noi, fie și în afara bibliotecii arhipline a lui tata.
Astfel mama devenea bibliotecara invizibilă a cărților lui tata. Și când tata căuta
vreo carte, despre care nu era sigur că o are, mama își aducea aminte cu
exactitate și, în liniște, o scotea din vreun sertăraș născocit pe perete și,
parcă nevăzută, o lăsa pe masa de lucru a lui tata, în timp ce el, pierdut,
controla rafturile bibliotecii, dar cu mare grijă își păstra și gândul căruia
trebuie să-i dea formă.
Câdn liniștea se strica de pașii mamei
plecând – pași care anunțau ca o șoaptă că volumul fusese găsit – tata își
revenea în fire.
Din Luan Starova: ”Cărțile tatălui”