Poetă, eseistă şi traducătoare
născută în anul 1968 la Elbasan, Albania, autoare a volumelor "Ochii
somnambulei" (1994), "Clopotele de duminică" (1995),
„Semi-cubism” (1997), “Antipastorală” (1999), ” Măduva galbenă” (2000), “
Fresco” (SUA, 2002) etc. Este considerată o voce de prim rang a noii poezii de
limbă albaneză.
Conştiinţă trunchiată
(Ndërgjegje e gjymtuar)
Liliacule,
conştiinţa
ta trunchiată
orbeşte,
lovindu-se de lumină!
Groznic
e să adormi şi să te trezeşti
Cu
pasărea asta neagră-n suflet.
Cu tine
(Me ty)
Mă
voi aşeza pe colţul buzei tale
Ca
o stâncă lângă o cascadă
Sigură
că nu mă va răpi fluviul cuvintelor.
Mă
voi aşeza-ntr-un colţ al ochiului tău
Ca
un nufăr răsărit lângă mal
Cu
petale minuscule – să nu-ţi acopăr privirea.
Că eu ce sunt, la urma urmei?
Un
val îngheţat în spaţiu
Smuls
din marea sufletului tău
Întinzi
mâinile să mă prinzi şi nu poţi.
Plecat-au
păsările
(Ikën
zogjtë)
Plecat-au
păsările
Plecat-au
şi drept junghi lăsat-au cuiburile
Ca
pe nişte pahare iarna umplut-a cuiburile cu ploaie
Le-a
umplut le-a băut
Le-a
băut s-a îmbătat
De
singurătate.
Clopotele
duminicale
(Këmbanat e
së dielës)
Sufletul
meu
Se lovește ca o limbă
De
fețele metalice ale clopotului.
Ascultaţi
Ascultaţi
Este
clopotul de duminică
Clopotul
slujbei mari de duminică
Oamenii
ascultă predicile pentru o viaţă-ntreagă
Fără-de-păcat
Şi-şi
aduc aminte să depună
Flori
prin cimitire.
Iarna pe câmpiile cu porumb
Intrase iarna
și saxofonul vântului
se-ncolăcea
precum cobra
Urmărind în treacăt câmpurile cu porumb
rădăcinile rămase
ghearele păsărilor iluzorii
volanul de sub degete rămâne gheață
și luna-și lipește chipul murdar de parbrizul din spate
aidoma copiilor părăsiți și curioși
din periferii
Două case goale colo-n adânc
dinții tăioși ai șoarecelui de câmp
scormonind să găsească
puținul rămas
din roșiaticul anotimp al secerișului
Mașina se oprește la asfințit
bărbatul iese și-și aprinde o țigară
trage puternic din ea
trage disperarea câmpului cu ambii plămâni
și câmpul trage disperarea lui până-n bronhii
apoi
cu același vârf al pantofului strivește filtrul rămas al țigării
sigilând vechiul lor legământ
fără speranță
fatal
Șah
(Shah)
E toamnă. Venele de
pe marmură
se umflă de ploi.
Mormintele rudelor mele
cu doar patru degete de timnp între ele
puse la rând
ca un șir de mașini blocate
la răscruce cu calea ferată.
Războiul s-a dus. Acel mâner de fierar
ce-i ținea cândva, ca pe niște degete, împreună
s-a aruncat, nefolositor, încolo.
Afară, sunt doar niște necunoscuți
așteptând să treacă trenul
pe partea cealaltă a drumului…
Mirosul pământului
Îți amintește de casa
Unde lipsește un ceas atârnat de perete.
Le curăț cu grijă numele
Anii… ca niște răni minuscule pe genunchi
Dragostea… care acum ustură mai puțin
Decât un ghimpe de trandafir.
La intrarea-n cimitir
Paznicul joacă șah singur în gheretă.
Omul fără pământ
Eu sunt om fără pământ
tot ce dețin
mi-e scris diagonal pe față –
o ”fragile” pe pachetele de transport între sărbători.
Iar bunicul meu se zgâlțâia cu proprietatea sa
Precum bestia și cursa
Fără a mai include un terț la sfidă.
Era un duel de crai
Joc fără viclenie, fără surprize, cu runde regulate de armistițiu
Și fără răni mici; ea te răpește întreg.
Pașii lui erau mari. Privirea – o plantă carnivoră
un spațiu curat de insecte și dubii.
Și când pământul fu primul pe care-l lăsă
el a văzut trădarea înfăptuită-ntre timp în spatele său:
cum dudul arunca umbre peste curtea vecinului
cum nevastă-sa-și scosese un ciorap de mânie înainte să moară
și băieții îmbătrâneau neînsurați.
Bunicul meu n-a construit un turn. A ales limba orizontală
ca să vorbească cu Dumnezeu: cumpărând pământ fără capăt. Cumpărând continuitate
și oricum a hulit
când spusese clar:
”tu n-ai putere de a gândi mâinele”
Eu sunt altfel; sunt om fără pământ
și nimic nu se-ntâmplă-n spatele meu.
eu sunt mereu la timpul potrivit –
ziarul umed al zilei
lipindu-se de primul camion care trece.
Deţinuţii
Deținuții,
vinovați și nevinovați
când ies, au aceeași expresie de față –
patriarhul proaspăt căzut din tron.
Trecând pragul
el își aplecă capul, în ciuda înălțimii medii.
Același lucru fac beduinii
când intră-n cortul
pe care l-au cărat toată ziua în spinare.
Pereții, perdelele curate și mirosul de var
evocă sentimentul războiului rece
când războiul tocmai s-a sfârșit.
În ziua următoare, cearșafurile lui au fost atârnate spre aerisire
în mijlocul curții, ca după prima noapte a nunții,
petele virginității.
Fețe întunecate de soare
l-au înconjurat, numai ochi și urechi
”Ce vis ai visat aseară?”
Visele deținutului
sunte pergamene
care se sfințesc grație capitolelor pierdute.
Sora lui tocmai i-a descoperit un nou obicei:
bucăți de pâine ascunse prin buzunare și sub pat
și tăiatul neîntrerupt al lemnelor pentru iarnă.
Ce era panica asta toată?
Ce putea fi mai rău decât anii de pușcărie?
Dreptul de a alege
Neputând.
Prezentare și traducere: A.-Ch.Kuciuk ©