Fragment din "De virus illustribus"
M-am trezit nespus de jenat: Tocmai când întreaga omenire nu mai fusese vreodată așa de conectată și inter-conectată, eu mai fusesem o dată, cu mulți ani în urmă, când wireless-ul era fir. Am avut tendința să bănuiesc că poate nu (mai) făceam parte din omenire. Poate îmi greșisem masca sau chipul, ca să-mi pot păstra calitatea (sau cantitatea?) de membru al omenirii. Dar nu (mă) puteam minți: fusesem o dată incredibil de conectat, odată. Nu trecuseră decât patru decenii și ceva. Eram în clasa a șaptea, tot octombrie, dar nu sfâșietor de frumos, fiindcă încă nu-mi pierdusem credința că nu trăiesc inutil. Tata îmi spusese că televiziunea italiană va transmite „Nopțile Cabiriei”, o capodoperă a cinematografiei mondiale din toate timpurile. Nu era chiar pentru vârsta mea, dar nu se știa când avea să se mai ivească această șansă. Tata știa că dădeam sticlele goale de lapte în schimbul biletelor la film și că eram în stare să mă mut la cinematograf, dar nu știa cu exactitate cât de precoce eram. A zis: „Să dea Dumnezeu să meargă!” Între martie și sfârșit de octombrie, la Tirana puteau fi prinse peste douăzeci de canale italiene de televiziune. În fiecare seară, la ora 20.00, statul albanez permitea urmărirea știrilor de la RAI, care erau întrerupte doar când apăreau Papa de la Roma sau președintele SUA. Bruiajul îndreptat spre televiziunile iugoslave nu le atingea pe cele italienești. Era greu să alegi printre programe. Și te cuprindea o tristețe fără margini când vremea se strica pe neașteptate și „muștele” umpleau ecranul în care, până atunci, tremurând de frică, te hrăneai cu străinătate. Mai multă lume se ruga atunci să fie vreme bună, decât libertate.
„Nopțile Cabiriei” a început la
ora 22.30. Octombrie părea al nostru.
Tata avusese o zi foarte lungă și a adormit pe fotoliu, cu expresia omului care
gustă o capodoperă din somn. Eram atât de vrăjit, încât n-am observat că
doarme. La fix trei sferturi de oră de la premieră,
un vânt parcă tras de ghinion, a devastat ecranul, a deformat, a profanat totul,
mi-a rănit grav magia. Erau clipe în care inventam înjurături sau duceam în
extremă înjurăturile știute. Nu ajutau nici când atingeau nivelul invocațiilor.
Nu aveam cheia, ca să pot urca deasupra blocului și să repar sau să mișc
antena. Am tras cablul de mai multe ori, sperând că va readuce magia, dar el
s-a rupt. M-am așezat disperat, gata să plâng de nervi, în fața televizorului,
și am mușcat cablul.
Atunci s-a produs miracolul sau conectarea.
Am urmărit „Nopțile Cabiriei” cu
cablul în dinți, așa cum mi-aș fi
strâns inima, ca să nu-mi iasă sufletul sau invers.
Din păcate, nu m-am mai putut conecta altă dată, deși mă deconectasem
convins că, de atunci încolo, voi putea urmări toate filmele posibile.
N-a funcționat nici la alte televiziuni. Chiar nimic nu era de mult ca
înainte, iar de acum înainte, nimic
n-avea să mai fie la fel. Totuși, un sentiment de ușurare cuprindea mai
ales reprezentanții elitelor intelectuale când auzeau că înainte nu fusese bine, iar de acum înainte,
fiindcă nimic n-avea să mai fie ca înainte, totul va fi bine. Dar înainte eu
fusesem conectat probabil ca nimeni altul, iar acum nu păream a face parte din
omenire.
- Acest înainte – m-a scuturat
Sufleurul – stă dovadă că avem toată posteritatea
în față. Nu?
- Dar câte normalități sunt? – întreba colegul recitit și citat dintr-un roman în română. La câte normalități are
dreptul omul într-o viață în care îți dorești moartea? Măi, poate ar trebui să
ne dorim viața, ca să murim când trebuie…
Eram de mult convins că-i poți da o replică convingătoare chiar Morții sau
Vieții, dar nu și unor personaje proprii. Nici nu puteai să-i faci să tacă,
nici nu puteai scăpa de ei când deranjau armonia lăuntrică a unui text. Nu te
putea ajuta nici vreun virus. De-a lungul arestului său la domiciliu, Ion D. Sîrbu
începuse să vorbească cu propriile personaje care se dovediseră mai vii și mai
confortabile decât majoritatea celor (încă) vii. Eufemistic vorbind, a fost o
formă de autism al lumii față de scriitor, nu al lui față de lume, deși, în
unele cazuri, autism pe autism se scoate. Vorbeam și eu cu ale mele, de la
începuturi, știind că erau foarte diferite ca ființe, altfel la ce bun atâta
risipă de cuvinte?! Dacă ar fi fost variațiuni ale mele, puteam vorbi singur,
așa cum deseori scriam singur. În
atâtea discuții, nu-mi auzisem niciodată vocea printre vocile lor. Scrierile pe
care le publicasem deja, dar și modul cum trăiam, dovedeau clar că eram altfel conectat
cu ele și nu le foloseam ca pe niște scuturi sau măști rafinate pentru a nu
deveni dușmanul corectitudinii politice, economice sau artistice. Poetul din „De
virus illustribus”, de pildă, avea în comun cu mine doar sărăcia și traiul în
umbră. Desigur, umbra respectivă era o mască de tip superior, dar nu atât de
paradigmatică încât să ne facă frați întru gândire sau percepție a lumii. Din
acest punct de vedere, lucrurile erau la fel ca înainte: Priveam (în ochi) personajele
cam la fel cum m-ar fi privit sau mă priveau ele. Doar că lor le era mai ușor
nu doar fiindcă le era scris să moară cumva după mine, ci pentru că trăiau în
cărți sau manuscrise, unde mie îmi era și mai greu decât în viață, de câte ori
ajungeam propriul personaj. (...)
* De la making of.