Kolegu im Gh., shkencëtar i ri dhe i varfër, gati
gjithmonë i parruar, por jo mjekërrosh, veshur si me rrecka, nuk shkruan letërsi,
duket gjithmonë i paushqyer sa duhet, me njëpalë sy të muzgët dhe me kapitjen e
ndritshme të dikujt që është caktuar të flasë në emër të dy a tre popujve, -
tek më rrëfehej për hulumtimet që po bënte ndaj një shkrimtari të famshëm
bashkëkohor, përkthyer në nuk-di-sa gjuhë dhe që shet libra më shumë nga
ç’shesin furrat e bukës bukë: “Më vjen keq t’ju them, por puna e tij ka marrë
fund prej kohësh. Iu paguan deri më tash aq artikuj me lëvdata në gazetat më të
mëdha, iu paguan aq udhëtime e pushime e promovime jashtë e brenda vendit, iu
morën aq intervista, iu kushtuan aq filma dokumentarë, na e mpinë trurin duke
na thënë radhazi se ‘nuk i ka mangësitë
në karakter, por në vepër / nuk i ka mangësitë në vepër, por në karakter / i
falen të gjitha, se ka qënë kundërshtar i regjimit / nuk mund t’i falen të
gjitha, se u ka thurur himne diktatorëve’ etj, iu dhanë aq çmime, gjer edhe
për paqe rajonale e mirëkuptim ndërfetar, madje pati edhe çmime që u shpikën
enkas për të, s’mbeti universitet province pa e bërë doctor honoris causa,
kushedi në sa vende është qytetar nderi, ndonëse në disa syresh s’ka qenë kurrë
veçse si turist, iu kushtuan disa monografi dhe vëllime bibliografikë, mbi
dhjetë tubime me rastin e përvjetorit të lindjes, ose të faktit që s’ka vdekur
i ri, ia gjen librat edhe nëpër mall-e, farmaci e pompa benzine, ia has fytyrën
edhe nëpër dritaret e autobusëve – dhe prapë asgjë… Më falni, por s’para del
qartë çfarë u arrit nga e gjithë kjo lavdi. Apo vetëm fakti që sa më shumë
autorë stërmundohen të kenë fatin e tij?! Mos më thoni se kanë në plan të mos u
mbetet asgjë për pas vdekjes…”
***
Colegul meu Gh.,
tânăr și sărac cercetător, aproape mereu nebărbierit, dar nu bărbos, îmbrăcat
parcă în zdrențe, nu scrie literatură, pare nehrănit cum trebuie, cu niște ochi
apuși, cu oboseala strălucită a cuiva ales să vorbească în numele a două sau trei
popoare – în timp ce-mi povestea despre cercetările pe care le făcea despre
cărțile unui faimos autor contemporan, tradus în nu știu câte limbi și care
vinde căți mai mult decât ”Pâine”-a pâini: ”Îmi pare rău să vă spun, dar treaba
lui a luat sfârșit de mult. I-au fost plătite până acum articole lăudăroase în
cele mai mari ziare, i-au fost plătite atâtea călătorii și vacanțe și promovări
aici și-n străinătate, i-au fost luate atâtea interviuri, i-au fost dedicate
atâtea documentare, ne-au amorțit creierii spunându-ne zi și noapte că n-are lipsuri în caracter, ci în operă / n-are
lacune în operă, ci-n caracter / i se pot ierta toate, că a fost opozant al
regimului represiv / nu i se pot
ierta toate, că a ridicat în slăvi dictatorii etc., i s-au
acordat atâtea premii, până și pentru pacea regională și înțelegere
inter-religioasă, ba chiar au apărut premii inventate special pentru el, n-a
rămas universitate de province care să nu-l facă doctor honoris causa, cine
știe în câte locuri e cetățean de onoare, deși în unle dintre ele n-a călcat
vreodată decât ca turist, i-au fost dedicate câteva monografii și volume
bibliografice, peste zece întruniri festive cu ocazia zilei de naștere, sau
pentru că n-a murit tânăr, îi găsești cărțile și prin mall-uri, farmacii și benzinării,
îi vezi fața și prin ferestrele autobuzelor – și tot nimic... Iertați-mă, dar
nu prea iese clar ce a ieșit în urma acestei glorii. Sau doar faptul că din ce
în ce mai mulți autori se străduiesc să aibă norocul lui?! Să nu-m spuneți că
au în plan să nu le rămână nimic în urmă după moarte...”
Ardian-Christian Kyçyku