ANTON PASHKU: Ceasul

Prozator, dramaturg şi eseist albanez din Kosova (1937-1995), personalitate unică în proza albaneză, autor al volumelor: "Povestiri”, "Sincopa", "Oh", "Kiasina", "Gof", "Rugăciunile serii", "Tragedii moderne", "Povestiri fantastice" etc.



Alături de el, acum erau doi inşi: ceasul şi scheletul. Într-adevăr, ceasul îl avea în buzunar, iar scheletul, acum, neapărat ar trebui să fie în semi-întunericul camerei muzeului, acolo, la acel colţ, alături de marele păun, descreiarat de nu se ştie când. În acel loc întotdeauna stăpâneşte o tăcere plăcută, care este deranjată de şuşoteala numeroşilor vizitatori, care nu se opresc nicăieri, uitându-se la schelet doar în treacăt. Acesta nu a rămas niciodată surprins de ce niciodată vizitatorii nu stau mai mult lângă el. Ei nu sunt ca el; nu sunt interesaţi de oasele sale goale, seci şi lipsite de viaţă. Pe individul acesta însă şi, acum îl pătrundea un simţ inexplicabil faţă de acel schelet, care, mai ales în ultima vreme, îi trezea atâtea gânduri, împreună cu dorinţa de a sta mai mult în faţa lui. La prima vedere, nu era nimic deosebit în acel schelet ciudat, în acel craniu, în acel pumn de oase. Era ca orice alt schelet de om, dar nu unul mare. Era mic. Fiecare component al lui era scurt: şi oasele picioarelor, şi oasele pieptului, şi cele ale mâinilor. Tot ceea ce vedea ochiul, era mic. Aceste oase, fără îndoială, i-au aparţinut unui om mărunt. A propos, cât de mic ar fi fost acel om, al cărui schelet stătea acum în acel colţ al muzeului? Probabil n-a fost mai mic decât al tatălui său. Nu. Nicidecum. Îşi aducea aminte de propriul tată. El, de asemenea, fusese mărunt. Îşi aducea aminte şi de chipul său palid, de mustaţa neagră, de nasul drept, dar mic, de ridurile frunţii, de ochii săi, în care se afla ceva parcă stins prin forţă, ceva strâns şi strivit de mult, părăsit la margine ca valul împins de membrele navei, ca valul, care apoi se topeşte încet şi, la un moment dat, se contopeşte cu suprafaţa mării. Acum i s-a recreat complet în minte înfăţişarea acelui pitic, ce părea şi mai mic lângă mama sa înaltă. Şi l-a închipuit cu ţigara pe buze, aşezat la locul său obişnuit, acolo, lângă fereastră, uitându-se ori la iazul, care şerpuieşte prin grădină, ori la proprii genunchi, totdeauna scufundat în tot felul de gânduri. Rareori vorbea. Îi plăcea tăcerea şi, în tăcere, câteodată îşi îndrepta pe neaşteptate ochii spre ceasul vechi de perete, îl privea îndelung şi atent, iar apoi, din nou se uita pe genunchi, ofta profund, trăgea din ţigară şi, prin fumul ei, se uita din nou îngândurat la iazul din grădină.

Despre acel iaz aproape nu vorbise niciodată cu el. Nici acum nu-şi dă seama cu ce anume îl atrăsese şi, probabil, îl chinuise, acea linie îngustă (o privea cu o tristeţe inexplicabilă), prin care apa curgea atât de repede, răspândind în grădină murmurul său lent, dar foarte plăcut, mai ales în cursul nopţii. Cândva acel iaz era murdar, deoarece pe spinarea sa înnotau mereu diverse mizerii. Dar, după ce canalizarea oraşului a fost pusă la punct, iazul a devenit curat. Acum, sora cea mică îşi lansa „corăbiile” pe apă, fiindcă mama nu îi mai interzicea să se joace pe marginea iazului, cum făcuse cândva. Ele navigau repede acum; iazul le transporta cu avânt şi sora se bucura foarte tare văzând cum se legănau peste valurile abia vizibile. Şi tata îşi urmărea navigarea lor, lăsând însă impresia că nu prea lua parte la bucuria fiicei sale, cum că nu luase totul în serios. Altfel, de ce se uita întruna la ceas? Într-adevăr, în afara tic-tac-ului ceasului bătrân, părea că nimic altceva nu-l interesa atât de mult. Mai ales după căderea ceasului pe podea.

Or ceasul căzuse din cauza lui, adică a fiului. O dată, acesta urcase pe scaun ca să-şi ia o carte din dulapul aflat lângă ceas. Dar, într-o clipă, îşi pierduse echilibrul, se înclinase ici-acolo şi, până la urmă, atinsese ceasul cu cotul braţului şi, împreună cu ceasul, căzuse pe duşumea. Nu-i scăpase nicio picătură de lacrimă de frica tatălui terorizat, pentru care ceasul era lucrul cel mai costisitor al casei, deoarece îi rămăsese ca amintire din partea bunicului. După ce luase ceasul în braţe, ca pe un bebeluş, constatând că nu mai funcţiona, tatăl îl pusese încet pe masă, trăgându-l pe fiu tare de urechi. Apoi dusese ceasul la ceasornicar, dar ceasul nu mai lucra ca înainte. Ceasul vechi de perete, scumpul ceas al tatălui, acum rămânea în urmă, devenind motivul certurilor periodice dintre tată şi fiu.

Foarte rar mergea normal. Acest lucru nu-i plăcea fiului, deoarece, din cauza ceasului, i-se puneau în cârcă absenţe nemotivate la şcoală.

Ah, pentru el devenise un ceas blestemat, care, deşi îl turnau în fiecare seară, continua să rămână în urmă cu câteva minute. Din cauza ceasului, avea probleme mari, mai ales cu pârcălabul clasei, care considera majoritatea întârzierilor drept absenţe. De multe ori spusese că ar trebui să-şi cumpere un ceas nou, un ceas bun, care nu te păcăleşte, demn de încrederea omului. Tatăl însă, nici nu vroia să audă de aşa ceva.

De fapt, era vorba de un lucru neînsemnat, dar din cauza lui se certa mereu cu tata, care era foarte dur, ba era chiar gata să-l pălmuiască pe fiu, convins fiind că dreptatea era de partea sa, adică a tatălui. În aceste cazuri, fiul nu era în stare să-l înţeleagă deloc pe tată. Dar nici el nu era capabil să înţeleagă motivul. Fiecare dintre ei se simţea mulţumit când îl învingea pe celălalt cu vorbele. Fiul însă, niciodată nu era convins că fusese învins de el. Tatăl, de asemenea, părea că niciodată nu era convins că fusese învins vreodată de către fi-su.

Eh, acum acele certuri îi păreau mărunţişuri copilăreşti, iar cândva nu fuseseră deloc aşa. Uneori, certurile mergeau atât de departe, încât, dacă nu intervenea mama, nu se ştie ce consecinţe ar fi avut. Şi aceste certuri nu se învârteau doar în jurul ceasului vechi, deşi acesta era mereu un motiv. Se mai pomeneau încă o mie de alte lucruri: se certau despre noile modele de haine, care nu erau nici pe departe pe placul şi pe gusturile tatălui; despre cântecele noi, despre ritmurile noi, şi, mai ales, despre melodiile moderne, care îi plăceau atât de mult fiului, în timp ce tatălui parcă îi perforau urechile, obişnuite cu alte cântece, care acum se intonau mai degrabă în casele sătenilor. Tatăl lua foc şi atunci când fiul începea să se refere la nişte chestii, teribile pentru tatăl, dar despre care băiatului îi vorbeau în fiecare zi profesorii de istorie, de geografie, de biologie… Iar, când avea de gând să-l aţâţe şi mai mult, îi spunea ironic: „Tată, ştii să-mi povesteşti câte ceva despre barca lui Noe?… Spune-mi cine au fost Adam şi Eva… Ah, Doamne fereşte, ce fel de creatură este Luciferul acela, care arde şi se coace în flăcările iadului… Cine ştie ce soi de piele are, că nici nu arde şi nici nu se prăjeşte niciodată!…” . Tata se supăra brusc, foarte tare şi ţipa, îi spunea fiului să se ducă naibii, acesta însă nu-şi pierdea liniştea, ridicându-se în picioare numai când se ridica şi tata. Atunci alerga în jurul mesei, urmat de tata. Când tata se apropia de el ca să-l prindă, fiul se ducea să se ascundă în sânul mamei, care spunea: „Dumnezeul fie între voi… Bărbate!.. Fiule!… Dumnezeule!” Apoi se instala o tăcere profundă. În mijlocul acelei tăceri tata părea foarte tragic, îl durea sufletul şi se hotâra să nu-l mai atace pe acel om, care i se împotrivea atât de aspru tuturor gândurilor sale. Îl lăsa în pace, îl lăsa să se scufunde în acea tăcere şi să stea de vorbă cu el însuşi, fără să se uite la nimeni aflat în jurul său, îl lăsa să privească în linişte, cu admiraţie, ceasul vechi de perete, pe care fiul îl ura atât de mult din cauza întârzierilor la şcoală; să se uite, cu tristeţe inexplicabilă, la iazul care şerpuieşte prin grădină, la acel iaz care lua cu sine „corăbiile” frumoase ale surorii mici, care, la rândul ei, se bucura enorm, văzându-le răpite şi legănate de valurile abia vizibile. Cine ştie ce fel de gânduri îl invadau pa tată în acele momente. Doar rareori îi scăpa vreun zâmbet, care exprima un soi de disperare incomprehensibilă, un fel de durere inexplicabilă. Era un zâmbet enigmatic chiar şi atunci când îi era clar sensul său. Îi părea o enigmă uriaşă şi foarte dificilă de rezolvat. Aşa i se părea. Dar nu numai ea. Atunci i s-a părut enigmatic şi acel vis, pe care tata le-a povestit cu vreo două zile înainte de a muri. Acel vis ciudat, pe care îl povestise tatăl său încet, tot uitându-se la genunchi. Îl povestise, străduindu-se să-şi ascundă cât mai mult posibil propria îngrijorare, acea îngrijorare trădată ritmic de propria voce, care din când în când tremura, se rupea.

Le povestise cum visase o mocirlă întinsă. Noroi. Apele sale - stătute. O mocirlă care mirosea urât. În jurul ei palatele erau înalte şi noi. Zgomot de maşini. Tineri pe marginea mocirlei. Tineri purtând câte un ceas mare de mână. Ceasul său ofta, rămânând şase ore în urma altora. Zâmbetul tinerilor. Chipul posomorât al fiului său. Şi cuvintele sale: „Tată, vino!” Unde? Se afla în mijlocul mocirlei. Să pornească spre propriul fiu, în direcţia băieţilor zâmbitori, cu ceasul său rămas şase ore în urmă? Iarăşi cuvintele fiului: ”Tată, vino, ieşi de acolo, ieşi afară!” Cum? Să-i urmeze, pe el şi pe ceilalţi? „Tată, aruncă-ţi ceasul, că nu-ţi este de folos!” Zău? Ce să fac? Se afla în mocirlă. Ţinea ceasul în mână şi n-avea de gând să-l arunce. Tinerii continuau să râdă. Ceasurile lor ciripeau. Ele erau cu şase ore înaintea ceasului tatălui. Cum să procedeze? Făcuse vreo doi paşi. Piciorul călcase pe nişte oase ciudate. Era să cadă pe pământ. Îşi băgase mâna în apă, scoţând de acolo un schelet. Şi pe mâna acelui schelet văzuse un ceas ruginit. Sigur că el nu funcţiona, fiind umplut cu apă şi noroi de mocirlă. L-a aruncat. Apoi făcuse încă vreo doi-trei paşi. Picioarele acum călcaseră pe schelete şi cranii. A avut sentimentul că tăia ceva cu fierestrăul. Da, tăia noroiul mocirlei. Iar ceasurile ciripeau, arătând ora exactă. Tinerii râdeau de ceasul lui, care rămăsese cu şase ore în urmă. „Tată, aruncă-ţi ceasul!” Îl durea sufletul. Cum să-şi arunce ceasul? Ah, ceasul. Bunicul. Iar palatele cresc, se înalţă din ce în ce mai mult spre cer. Şi tinerii creşteau, devenind mai înalţi. Ceasurile lor nu rămâneau cu niciun minut în urmă. Zgomotul maşinilor. Noroiul până la gât. Ceasul şi-l purta în mâna pe care o pusese pe cap. Miros urât. O mână deasupra mocirlei. Ceasul cade. O mână piere în noroi. Un ceas piere. Taie cu ferăstrăul.

Nici mama, nici fiul nu-i spuseseră nimic la sfârşitul acelei poveşti visate. Toţi trei tăcuseră timp îndelungat. La un moment dat, mama a făcut un efort să-l liniştească, spunându-i că nu ar trebui să-l preocupe acel vis. Tatăl se uitase dureros la mamă.

Fiul, şi mai târziu, se gândise mult la acel vis al tatălui. El şi mai ales ceasul şi scheletul, l-au interesat mereu. O dată a vrut să-i dea ceasul vechi ţiganului care adună diverse lucruri pe care apoi le vinde pe nimic. Mama însă, îşi exprimase dorinţa ca ceasul vechi de perete să rămână în continuare acolo. Îi spusese că din momentul decesului tatălui, ceasul îi aparţinea numai şi numai ei. Acesta înţelesese mesajul. Apoi ea îi dăduse nişte bani ca să-şi cumpere un ceas nou de mână, pe care fiul acum îl ducea la ceasornicar, ca să-i pună o noauă curea şi să-l poarte pentru prima dată. Mergea frecându-şi ceasul nou-nouţ în buzunar, gândindu-se în acelaşi timp la ceasul vechi de perete şi la scheletul aflat în semi-întunericul muzeului.

1959


În română de Kopi Kyçyku

No comments: