MITRUSH KUTELI: Nenea Braho din Shkumbanore



De când înverzeau salciile iazului şi până când se înroșeau şi se scuturau frunzele umbrarului, noi, copiii satului, eram în fiecare zi şi în fiecare clipă oaspeții nepoftiți ai lui Nenea Braho din Shkumbanore. Dorul acesta atât de mare faţă de zbuciumul apei spumoase, de trăncăneala morii şi de înfățișarea şi aroma făinii, îl moștenisem de la colegii noştri mai în vârstă, pe care, unul după altul, îi răpea munca la câmp şi la munte, armata şi pribegia.
Nu ştiu cum, dar şi astăzi, după atâţia ani de exil, când îmi aduc aminte de acea mânecă a satului: moara veche din Shkumbanore, cu acoperişul albit şi cocoşat sub crengile nucului, de muşchiul verde al roţii, de lianele atârnate, de spuma albă care ieşea cu furie sub formă de mii de stropi şi curcubeuri, precum şi de apa bătută a morii, pe care o beam cu pumnii, fără a ne sătura, spun, când îmi aduc aminte de toate acestea, în inimă îmi vine şi mă apasă o melancolie pe care nu pot s-o exprim în cuvinte şi nici s-o pun pe hârtie.
Parcă îl văd şi acum pe Nenea Braho al nostru, acolo, sub umbra pergolei, sub nuc, călind pietrele vechi sau cioplind în lemn vreo figurină, vreo rândunică, atunci când noi ieşeam fâşt şi fâşt din lianele părţii de jos a iazului, cu picioarele ude până deasupra genunchilor şi cu feţele încinse. Nenea Braho rămăsese aşa cum fusese dintotdeauna: de statură mică, firav, cu umerii cocoşaţi de bătrâneţe, albit de la cap până la picioare.
Noi îl salutam bucuroşi:
- Spor la muncă, Nenea Braho!
- Bine te-am găsit, Nenea Braho!
- Vă salutăm, Nenea Braho!
Puţin mai târziu se auzea ciripitul subţire al unei coţofane mici, care abia reuşea să iasă, oftând, din tufiş - pierzându-şi drumul şi rămânând în urmă - îmbujorată aidoma cornului din decembrie.
- Ţănătate, nena Blao! Ţănătate, ţănătate!
Răspunsul stăpânului morii se schimba în funcţie de dauna şi încurcăturile în care-l băgasem cu o zi în urmă. Pentru noi însă, era la fel, deoarece îl ştiam pe Nenea Braho al nostru şi nu ne preocupa faptul că, supărat fiind, rămânea neschimbat, tot atât de bun, tot atât de drăguţ. Nenea Braho ne iubea, Nenea Braho se plictisea când era singur.
Apoi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ne aşezam nepoftiţi pe pajiştea fragedă, în faţa uşii, şi mâncam crap-crup prunele acre, pe care le culegeam prin podgorii, ca şi cum ar fi fost proprietatea noastră. Mâncam până când ne ameţeau gingiile şi dinţii, iar acea acrime a gurii nu reuşea să ne-o îndulcească nici apa bătută a morii.
Când pagubele noastre depăşeau orice limită, dat fiind că uneori rupeam câte un ciorchine necopt din pergolă, spărgeam cu pietre vreo ţiglă de pe acoperiş (nu eram noi de vină, ci vrăbiile care se opreau tocmai acolo, la vârf, ca să ciocănească muşchi sau fire de iarbă, noi neavând alt caz mai potrivit ca să le vânăm), sau, jucându-ne, neintenţionat, deviam apa din jgheabul morii. Nenea Braho ne urmărea până la marginea iazului şi de acolo ne striga:
- Ah, şmecherilor! Dacă vă prinde Qamil…! Dacă Qamil pune mâna pe voi, vă va lungi urechile, ca pe nişte opinci…
La început, ne-a fost teamă de acel Qamil necunoscut, care ar veni să calce peste drepturile de care ne bucuram la moara din Shkumbanore, transformându-ne urechile în opinci. De aceea înfundam sălciile, lianele şi tufişurile. Această situaţie însă, n-a durat multă vreme. Într-o zi, simţindu-se în apele sale, Nenea Braho ne-a mărturisit că Qamil, nepotul lui, se afla de ani buni în Valahia[1] sau în Vulaha Misirului[2] - nici el însuşi nu ştia exact unde - şi în curând urma să vină, ca să intre în posesia morii. Din acea zi, am prins curaj şi nu mai ieşeam din brazdă, aşteptând ca Nenea Braho să se potolească, iar noi să ne putem întoarce din nou lângă pajişte.
Aşa trecea vremea pe atunci: apa curgea, moara măcina, făina dulce umplea cu mirosul ei plăcut toată mâneca satului, Nenea Braho călea şi împrospăta pietrele vechi, noi creşteam cu zilele.
Foarte ciudat: Nenea Braho niciodată nu se oprea din muncă. Muncind îl găseam, muncind îl lăsam! Când n-avea pietre de călit şi nici foi de roţi de pregătit, cobora la poalele morii, pentru a repara câte ceva, ca toate piesele să mai reziste oleacă, până la întoarcerea lui Qamil care avea să facă din vechea moară o „fambrică amvropiană”. Apoi Nenea Braho se apuca de alte treburi: repara coşul sau podul, sau îi punea vreun sprijinitor de lemn umbrarului. Când nu făcea niciuna din aceste treburi, în aşteptarea vreunui client - care nu se putea şti cum scăpase din ambuscadele puse pe calea lui de alte mori mai bune, înşiruite de-a lungul iazului – toca încet, cârşt-cârşt, cu un cuţit, nişte tutun kârgeal, pe care îl sădea cu mâna lui pe o suprafaţă cam cât două rogojine, în faţa morii. Pe acest loc Nenea Braho întindea straturi subţiri de îngrăşăminte, deoarece acestea întăresc tutunul şi îl fac să scârţăie când e fumat.
- Destul ai muncit, Nenea Braho, că eşti în vârstă! - îi spuneau clienţii, încârcându-şi sacii.
- În vârstă, în vârstă, dar treaba trebuie făcută - răspundea Nenea Braho. - Iată, încă puţin, până-mi va veni nepotul înapoi, după aia o să renunţ la muncă, o să las totul pe mâna lui, voi lua mătăniile şi voi sta la umbră.
Aşa spunea Nenea Braho: să stea la umbră cu mătăniile în mână, dar noi ştiam că mai avea încă vreo două alte dorinţe: să-l însoare pe Qamil, ca acesta să-i facă nişte nepoţi, mulţi nepoţi, şi să transforme moara din Shkumbanore într-o „fambrică amvropiană”[3], dotând-o cu două pietre, care să se învârte atât de repede, încât ochiul omului să nu fie în stare să le urmărească, scoţând o făină subţire, moale, ca toată lumea să iasă din minţi.

Câteodată, ca să-şi gonească gândurile triste, dat fiind că Qamil prea întârzia pe acele meleaguri îndepărtate, iar moara, ogorul, livada şi casa riscau să rămână fără stăpân şi fără moştenitor, Nenea Braho ne învăţa să facem câte un fluier, un bucium, un caval şi alte instrumente muzicale din lemn de castan, sau de salcie. În amurgurile liniştite ale primăverii, ne fericea cu vechi poveşti cu comori ascunse în peşteri fără fund, în care nu poate călca piciorul omului, sau sub pietre mari pline de semne cioplite pe ele; ne vorbea despre fantome, care veneau noaptea să-i dărâme moara, sau despre vitejiile unor bărbaţi faimoşi, ca Petro Căpetenia, care se luptase şi fusese ucis la cele două Pietre Albe; Shahin Matraku cu ai săi, sau haiducul Kajo Babjeni[4], viteji cărora poporul le dedicase cântece, ale căror ecouri ajunseseră vii până în zilele noastre. Cu Haiducul Kajo, spunea Nenea Braho, fusese prieten la cataramă din fragedă copilărie, eroul venind deseori la moară, urmărit fiind de cohortele guvernului otoman. Apoi, Nenea Braho îşi rupea firul poveştii, deoarece fruntea i se întuneca de vreo durere profundă. Atunci ne întreba:
- Aţi auzit, măi căpeteniilor (aşa ne spunea: căpetenii, fiindcă, după părerea sa, nu exista pe lumea aceasta lucru mai bun decât să fi „căpetenie”, adică comandant, şi să te lupţi), cine este cral în ţara noastră?
Pentru Nenea Braho, toţi străinii, care ne călcaseră ţara, erau „crali”. Cel mai rău dintre toţi era cralul din Karadak. Urmau alţii, pe rând: cel al Sârbilor era urecheat, cel al Grecilor era limbăreţ, iar cel al Bulgarilor - rotogol. După aceea, mai veneau alţi câţiva, „mai mărunţi”, cum ar fi cralul Franţuzilor - zgârcit şi ursuz; cralul Nemţilor - pântecos şi sângeros; cralul Englezilor - intrigant înrăit.
La întrebarea sa, noi răspundeam la unison, cu o voce care semăna cu împuşcătura:
- Albania.
- Albania?!
- Albania! Albania!
Bătrânul rămânea surprins, căzând pradă unor gânduri profunde. Turc văzuse, sârb, grec şi bulgar văzuse; chiar austriac şi neamţ. Văzuse, de asemenea, franţuz şi calacul. Cu toţii intraseră şi ieşiseră prin războaie şi terori. Cralul Sărbilor ne călcase de multe ori ţara, proclamând-o „Serbia Veche”, omorâse şi chinuise, arsese şi dezonorase, golise grânare şi hambare, răpise mii de capete de animale, înfometase multă lume. Cralul Bulgarilor, la rândul lui, proclamase ţara noastră drept „Bulgaria Veche”, ucisese, torturase şi dezonorase, golise numeroase sate, surghiunind bătrâni, femei şi copii, departe, spre Scopie, ba chiar şi mai încolo: în Serbia şi Bulgaria, de unde nu s-au mai întors niciodată. La fel procedaseră şi ceilalţi, lăsând în urma lor morminte şi orfani. Cralul Nemţilor adusese foametea, cel al Franţuzilor - bolile şi murdăria. Aceşti crali se războiseră aici şi între ei. Ne ruinaseră ţara, apoi fuseseră înghiţiţi tot de acest pământ. Şi iată, venise ziua ca Nenea Braho să audă că pusese piciorul peste ţară un nou cral: Albania[5].
Ne-a mai întrebat:
- Când a venit, bre, acest nou cral?
- A fost aici dintotdeauna, Nenea Braho - răspundeam iarăşi noi, ca o rafală de gloanţe.
- Cine a fost, bre, cralul acesta?
- Albaniiiia!
Nenea Braho rămânea pe jumătate uimit, pe jumătate ameţit de aiurelile noastre, se tot gândea şi o lua de la capăt:
- De o generaţie de om eu sunt aici, la Shkumbanore, fără să fi auzit vreodată de numele acestui nou cral!
- Este vechi, Nenea Braho, foarte vechi. Vechi precum munţii, precum Dumnezeu! - strigam noi, amintindu-ne de spusele învăţătorului din sat despre pelasgii şi ilirii, pe care îi amestecam cu Pyrhus[6], cu Skanderbeg şi cu Ismail Qemal[7].
Nenea Braho îşi scărpina barba căruntă, făcea un semn cu capul, îşi dădea mai jos chipiul, până la gropiţa gâtului, apoi ţipa la noi la fel de enervat ca şi apa aceea albă plină de stropi care ieşea din roata morii:
- Cine l-a făcut, bre?
- Skanderbeg!
Când a auzit pentru prima dată de numele lui Skanderbeg, s-a potolit aidoma morii căreia i se pune o piedică pentru a nu mai poată măcina. Era gata să ne creadă. A lăsat la o parte toporul, şi-a făcut o ţigară, şi-a apris-o cu iască, a scos fumul prin nări şi prin gură şi s-a uitat la fiecare dintre noi, pe rând. Noi tăceam, ca să nu-l încingem şi mai tare, ca să nu ne gonească din pajiştea morii, unde mirosul făinii era atât de dulce şi cântecul neîntrerupt al roţii ne făcea fericiţi.
Târziu, când umbrele nopţii începeau să se urce pe înălţimile munţilor şi când bubuitul morii devenea mai clar, bătrânul ne întreba din nou dacă a venit prin lupte grele. Noi, cu mintea care funcţiona precum flacăra focului, îi povesteam despre câteva dintre miracolele săbiei şi calului lui Skanderbeg, pe care le exageram şi le multiplicam prin adăugirea vreunei minuni împrumutate din basme. Îi spuneam cum cucerise Skanderbeg castelul de la Kruja, cum ridicase steagul roşu cu vulturul bicefal negru la mijloc şi cum îi învinsese pe turci. Când ne îndepărtam de moară, probabil nenea Braho auzise cântecul nostru, pe care îl intonam cu voce înaltă şi o închideam cu versurile:

Regele Albaniei,
Faimosul Skanderbeg…


În zilele de mâine şi de poimâine şi în altele, ne-a întrebat iarăşi despre faptele lui Skanderbeg: ce făcuse anume, dacă era înalt şi puternic ş.a.m.d. Noi i-am înşiruit tot ceea ce ştiam, l-am glorificat cât puteam pe eroul nostru iubit, pe care îl simţeam atât de apropiat încât uitam că murise undeva la Lesh, crezând că încă mai trăia şi lupta în munţi. Nenea Braho ne-a ascultat în tăcere, privindu-ne în ochi, nu ne a mai certat pentru ţiglele sparte, nici pentru prunele acre, furate de noi. Până la urmă a spus:
- Este mare viteaz?
- Mare, Nenea Braho, ca nimeni pe lumea asta! Pământul tremură când Skanderbeg trece călare.
- Se luptă?
- Ehe! Se luptă şi se zbuciumă. Taie cu sabia.
- Dar tovarăşi de luptă, are?
- Mulţi, Nenea Braho, mulţi! Pe Tanush, pe Arianit, pe Dukagjin, pe Muzaka[8]. Cu toţii sunt nişte lei.
- Bine. Acum plecaţi că se întunecă şi apar fantomele.
Am plecat, cum ne-a ordonat, lăsându-l pe gânduri la pragul uşii, printre numeroşii licuricii, care ieşeau din salcii, din liane, din tufişuri, aducându-şi cereale proaspete. Dar licuriciul cel mai mare era ţigara lui Nenea Braho, care scânteia în întuneric. Pe drum, ca de obicei, am interpretat cântecul lui Skanderbeg.
Târziu ne-am dat seama de ce Nenea Braho al nostru ne întrebase atât de amănunţit despre Skanderbeg şi de ce cădea pradă a gândurilor ori de câteori îi auzea numele.
Într-o zi am găsit uşa morii închisă cu acel lacăt mare, care cântărea o ocă. Aşa ceva nu se întâmplase niciodată. Apa morii deviase şi se vărsa direct în râu. Prin micile bălţi sărea vreo broască sărmană, în căutarea umidităţii. Celelalte stăteau împreună, la un loc, cu gura căscată, cu ochii umflaţi îndreptaţi spre cer. Împrejur era linişte mare. Acum, dacă am dori, am putea culege toată pergola, puteam face orice. Dar niciunul dintre noi nu şi-a întins mâna să ia vreun fruct acru. Moara, ogorul, întreg teritoriul împrejur păreau ca fiinţe neînsufleţite, deoarece sufletul lor fusese nenea Braho. Iar Nenea Braho nu mai era acolo. Roata morii se oprise, nu se simţea miros de făină. Am bătut la uşă cu toţii laolaltă, strigând:
- Nenea Braho! Nenea Braho!
Ciorile s-au speriat, dar nimeni nu ne-a dat răspuns. Am coborât jos şi am văzut roata, cu piedica pusă pe dinţii săi.
- Ce facem?
- Să intrăm înăuntru. Poate…
Să intrăm, dar cum să intrăm? Unul a spus s intrăm din acoperiş, cum face coţofana; al doilea, prin tavan, ca jderul; al treilea, prin roată, ca şarpele. Fiecare insista în varianta proprie. Am tras la sorţi: a câştigat coţofana. Acoperişul era jos. Am pus o scândură şi ne-am urcat unul câte unul, pe rând, având grijă ca să nu spargem ţiglele acoperite de muşchi şi de ierburi. Am intrat în zona tavanului. Şobolanii s-au speriat şi au fugit.
- Nenea Braho!
Moara s-a zbuciumat dinăuntru. Am strigat de două sau de trei ori şi, auzind ecoul vocilor noastre, ne-a apucat frica. Am coborât din acoperiş. Ce a fost şi asta? Unul a spus că nenea Braho se dusese sus, la pădurea castanelor, ca să taie vreun butuc sau scândură, cum făcea deseori. Bine, bine, dar dacă ar fi acolo, ar veni până aici, în urechile noastre, zgomotul toporului. Am ascultat atent: niciun topor… Ne-am întors în sat foarte trişti, purtând ştirea că Nenea Braho se pierduse, probabil fusese prins de fantome şi dus nu se ştia unde. Adulţii râdeau:
Fantomele nu se ating de el, că îi sunt cunoştinţe. Ele pun mâna pe vreun băiat tânăr, când înfloresc pomii.
Dar Nenea Braho s-a pierdut fără urme…
Nu s-a pierdut, nu! Probabil s-a dus undeva.
Cu căderea serii am aflat tot ce se întâmplase.
În ziua aceea, Nenea Braho se îmbrăcase în fustanela tradiţională cu trei sute de pliuri, pe care o ţinea într-un coş, pusese geaca albă ca zăpada, pantalonii şi pistolul la brâu. Pe scurt: devenise un ginere. Din tavan scosese o puşcă lungă, cu ţeava cât un „pat” pentru a dormi în el patruzeci de găini una lângă alta (această puşcă model vechi, cu capcană, o moştenise de la tatăl său, înainte de a se ivi puşti noi, mai moderne), umpluse vezmet cu praf şi gloanţe, îşi aranjase frumos pe cap şapca şi se îndreptase spre oraş.
De ce, oare?
Să se întâlnească cu Skanderbeg şi să stea de vorbă cu el despre chestia lui Qamil.
Drumul spre oraş cădea în cotă. Mânecile lui Nenea Braho făceau fap-fup, pliurile fustanelei fap-fup; aceasta era acum două palme mai lungă şi trei palme mai lată decât în tinereţe. Umbra corpului şi umbra puştii alunecau, îndoindu-se prin tufişuri şi ierburi sălbatice.
La intrarea în oraş însă, l-au oprit patru sau cinci din aceia care erau în slujba noului cral. Ei erau îmbrăcaţi în haine cenuşii, pline de dungi, plăci şi curele, la cap aveau şepci cu vulturi, vorbeau cu dificultate, pe nas:
- Ce vreţi de la mine, bre?
- Aruncă-ţi puşca!
- Cine, bre?
- Tu! Aruncă-ţi tufecul!
- Eu să-mi arunc tufecul? Vino să mi-l iei! Din gaura de unde trage!
Spunând acestea, a lovit cu coatele mânecile gecii, s-a aşezat în spatele unui bolovan, a luat ţintă şi era să facă ravagii în carne vie.
- Lăsaţi-mă să trec, altfel vă prefac în praf şi pulbere!
Acolo, din fericire, s-a aflat un om înţelept şi milostiv, care nu vroia vărsare de sânge. El l-a întrebat cu o voce blândă:
- Cine eşti, bătrâne? De unde vii?
- Sunt căpetenia Braho din Shkumbanore! Dar voi ce sunteţi, bre?
- Albanezi.
Acest cuvânt i-a încălzit câtuşi de puţin inima, dar încă nu a avut încredere în el.
- De unde aţi venit, bre?
- Din Albania.
- Cu Skanderbeg sunteţi?
- Cu Skanderbeg.
- Eu vreau să vorbesc personal cu căpetenia voastră, deoarece am o treabă cu el.
Ei şi-au schimbat privirile, au zâmbit şi i-au spus:
- Hai să te ducem la el.
Dar Nenea Braho continua să rămână în spatele bolovanului, gata să tragă. I -a întrebat:
- Pe cuvânt de onoare, bărbaţilor?
- Pe cuvânt de onoare.
- Bine, voi veni.
Şi-a părăsit ambuscada, a pus puşca pe umăr şi i-a urmat prin piaţă. Pe drum, li s-au adăugat mai mulţi oameni, mari şi mici, care întrebau: „Cine este această căpetenie cu tufec lung ca pe vremuri? Din ce peşteră sau grotă a ieşit? Cine i-a dat de mâncare? Nu cumva vine să-şi ceară iertare?” Astfel, l-au dus cu mare vâlvă la subprefect.
La biroul acestuia era multă lume. În mijlocul ei era subprefectul - un om grăsuţ, cu mustaţă ondulată, îmbrăcat aproape ca un european, dar cu un chipiu negru pe cap. Fără dufec[9]. Avea doar un pistol, la stănga, sub geacă. Lui Nenea Braho nu prea i-a plăcut. Unul dintre aceia care îl aduseră aici pe Nenea Braho, l-a salutat pe subprefect punând palma pe vulturul şepcii, s-a apropiat de acesta, spunându-i ceva la ureche. Bătrânul s-a uitat la el suspicios şi nu-şi lua mâna de la puşca cu ţeava lungă, care ajungea până la tavan. Ochii îi sclipeau. Subprefectul l-a privit, a tuşit şi i-a spus că Albania acum nu permitea ca oamenii să poartă armă fără permis.
- Care Albanie, bre? - a strigat Nenea Braho tare de tot, parcă s-ar afla lângă roata morii, care te face să-ţi pierzi auzul, ridicându-te sus cu zbuciumul său.
- Albania, guvernul ţării, - l-a lămurit cu zâmbetul pe buze un locotenent, subţirel şi isteţ, cu două pistoale atârnate la brâu - unul la dreapta, altul la stânga - acum ţara noastră este apărată de armată.
- Dar ţie, de ce ţi-a dat două pistoale, iar mie niciuna? - l-a întrerupt Nenea Braho. – Eu sunt bărbat, nu sunt femeie. Bărbatul nu poate să rămână fără armă. Mă auzi, sau nu mă auzi?
Toţii cei aflaţi în birou s-au uitat în ochii unui altuia, după care au râs atât de mult încât era să se spargă geamurile ferestrelor.
Ciudat lucru: toţi aceşti bărbaţi - subprefectul, locotenentul, ostaşii şi ceilalţi - vorbeau în albaneză, ca tine şi mine!
Nenea Braho i-a privit pe rând, întrebându-i cu o voce sălbatică, ca şi cum să fi fost judecătorul lor:
- Dar voi ce sunteţi, bre?
- Albanezi. Guvernăm ţara, o apărăm.
Lui Nenea Braho i-a venit să râdă şi să întrebe, aşa cum râdea şi întreba cândva căpetenia Kajo Babjeni: „De luat model, zău! V-aţi adunat cap peste cap şi pretindeţi că apăraţi ţara…” - dar s-a stăpânit şi nu a reacţionat. A întors-o altfel.
- Dar cine este cel mare al vostru?
- La care „cel mare”, te referi, nene căpetenie?
- La Skanderbeg, la cel dintâi al vostru? Mi-au spus că este viteaz şi cine este viteaz, este şi bun. Am venit să stau de vorbă cu el şi să-i spun păsurile.
Oamenii au rămas fără gură. Până când au revenit în fire şi să răspundă, nenea Braho s-a aşezat pe îndelete, pe pod, cu puşca alături şi a început să povestească despre durerile nenumărate, care îl loviseră în inimă: pe fiul cel marei-l omorâse cralul Sârbilor, când ne călcase şi ne jefuise ţara; ceilalţi băieţi şi nepoţi ai săi se stinseseră în acel an când plecase Neamţul lăsându-ne foametea şi venise Franţuzul cu bolile; cum rămăsese fără nimeni acasă fiind în pericol să-i se desfiinţeze neamul; cum moara din Shkumbanore era gata să se prăbuşească, iar ogorul n-are cine să-l lucreze. Nu s-a plîns de noi, cei mici. Le-a spus că nepotul său, Qamil, plecase în pribegie, fără să-i trimită o vorbă sau o scrisoare, iar lumea se aştepta ca el să moară, astfel putând să-i acapareze moara, averea şi să-i închidă uşa.
Toţi cei aflaţi în acea încăpere - localnici, dibrani, koloniari - au fost atât de profund mişcaţi, încât au plâns cu hohote. Niciunul dintre acei bărbaţi însă, nu a putut să-i îndeplinească dorinţa de a vorbi cap la cap cu cel mai mare al lor, cu Skanderbeg. Pe de altă parte, nimeni nu a avut curajul să-i spună că Skanderbeg murise de cinci sute de ani… Nu vroiau să-i rănească inima şi speranţa. Subprefectul a şi pus mâna pe peniţă, a scris pe hârtie numele Qamil, fiul lui Smail Braho din Shkumbanore şi i-a promis, prin cuvântul de onoare, că îi va găsi urmele oriunde s-ar afla, îndemnându-l să se întoarcă acasă.
Între timp, nenea Braho îşi revenise şi le-a spus, tot cu vocea ridicată:
Asculta vreau ca Qamil să vină acasă, să-mi deschidă uşa, ca să nu-mi pierd neamul. Asta vreau. Transmiteţi din partea mea marelui vostru, lui Skanderbeg, salutările mele. Să ne trăiască la fel ca munţii noştri, împreună cu fiii săi! Să-i spuneţi că eu, căpetenia Braho din Shkumbanore, îl îmbrăţişez şi îi mulţumesc pentru că-mi va aduce acasă nepotul. Când va avea avea lupte cu cralii, să ne cheme, vom fi alături de el eu cu nepotul şi, dacă va fi nevoie, ne vom lupta până la moarte.
Apoi, pe neaşteptate, vocea sa a devenit foarte severă:
- Să vină Qamil. Nu îmi place surghiunul, nu vreau bani de pribegie. Vom trăi aici aşa cum au trăit cei care au fost înaintea noastră. Dacă nu a fi vrut să se întoarcă, jur pentru această ţărănă, pentru aceste pietre şi pentru această pâine că, într-una din zilele, o să mă hotărâsc să-mi iau puşca şi, cu ea în mână, o să ajung în Valahia sau în Vullaka, oriunde ar fi, o să-l trag de ureche şi o să-l aduc la moară. M-aţi auzit, sau nu?
Spunând acestea, şi-a pus mâna pe pistol, ca să vadă dacă mai era acolo, şi-a aruncat cureaua puştii peste umăr, şi-a aranjat fesul, s-a închinat puţin ca vârful puştii să nu lovească pragul de sus şi a ieşit afară plin de mândrie.
Din toată acea tevatură, lui Nenea Braho i-a rămas tocmai porecla de „Skanderbeg”. Cu acest nou nume l-au botezat, pomenindu-l între ei, oamenii din acel sat şi din satele învecinate, care veneau să macine grâul la moara din Shkumbanore, dar aveau grijă să nu-i atragă atenţia. Într-adevăr, faţa lui Nenea Braho semăna leit cu cea a lui Skanderbeg: ea era fină, barba - albă ca zăpada, nasul ca al unui vultur. Şi întotdeauna implacabil, ca un albanez adevărat.
După aceea, în moara lui Nenea Braho viaţa a continuat să curgă cum curgea cândva: fără chinuri pentru noi, cei mici, cu multe suferinţe şi dureri pentru Nenea Braho al nostru.
A trecut vara, a venit toamna, iar, după ea - iarna. Acum la Nenea Braho poposeau mai mulţi muşterii, dat fiind că oameni îşi terminaseră treburile câmpului şi aveau timp la dispoziţie să macine şi să stea de vorbă. Sigur că organizau şi nunţi, vizite reciproce, care necesitau multă făină şi multă pâine. Când s-a răcit vremea, Nenea Braho s-a obişnuit cu aprinderea unui foc mare cu buşteni şi butuci, la vatra mare a morii. Acolo se încălzeau clienţii, care stăteau la coadă ca să macine, cu mantelele pe umeri. Nenea Braho renunţase la pălăria verii şi acum pusese pe cap o şapcă, care cândva fusese roşie, iar acum culoarea sa îmbina cu cea a făinii şi cu cea a sudorii. La urechi legase o batistă groasă, iar pe deasupra gecii îmbrăcase mantaua. Iarna, toată valea râului se umplea de o ceaţă albă, pomii se încărcau cu bucăţi de gheaţă, jgheabul lăsa jos bucăţi de gheaţă albe şi strălucitoare. Când bătea vântul şi ningea, noi, copiii satului, nu ieşeam din casă, dar, imediat ce vremea se îmbunătăţea, ne adunam cu toţii şi ne îndreptam spre moara din Shkumbanore ca să prindem mierle, ciocănitori, porumbei sălbatici, sticleţi, găiţe, nagâţi şi altele, care veneau în stoluri atrase de lumină. Tot acolo deseori ne jucam sub jgheab: le loveam cu băţul bucăţile de gheaţă care, spărgându-se, cădeau jos, emanând un zgomot asemănător cu cel al tragerii cu puşca. Când ne era foarte frig, intram înăuntru, în moară, ca să încălzim mâinile înroşite, ameţite. Pe Nenea Braho îl găseam totdeauna acolo, lângă foc, ori singur, ori cu prieteni. Fumând întruna tutun cârgeal, în aceste cazuri el nu ne spunea niciodată un cuvânt rău. Deşi suferea ca şarpele sub piatră, iarna. Suferea cumplit, dar nu se lăsa învins.
La începutul verii, când salciile iazului deveniseră suculente, a avut loc o întâmplare nemaiauzită până atunci: s-a întors Qamil din Valahia! Subprefectul se ţinuse de cuvânt, trimisese ştire acolo unde fusese necesar. Imediat, Nenea Braho, mândru fiind, parcă s-a întinerit. Trupul cocoşat parcă i s-a îndreptat. Mânecile gecii, care, până în acele clipe, îi stăteau atârnate ca crengile salciilor din morminte, au început să se legene din nou, ca pe vremuri bune, zburând de la un mal la altul. Noi, băieţanii satului, am devenit, deodată, mai cuminţi, mai ascultători, nu mai treceam peste gardul impus de un nou stăpân, puternic. Ehe, apusese acea vreme când fuseserăm şi noi un fel de stăpâni al mânecii satului şi când făceam tot ce doream! Nenea Braho nu mai ne lua în seamă, nu se uita deloc la noi. Salcia şi castanul erau pline de suc, el însă nu ne mai invita ca înainte să ne facă instrumente din acei pomi. Nu mai avea timp să se ocupe de noi. Era bucuros. Ochii îi străluceau. Visa să-l insoare pe Qamil, să-şi deschidă calea moştenirii neamului, spre necazul duşmanilor.
Această bucurie însă, aprinsă cu întârziere, aidoma soarelui care iese câteodată din nori, luminând din nou, în drumul spre apus, nu a durat mult. Cea dintâi vorbă rea a auzit-o în sat: se spunea că Qamil nu adusese bani din Valahia şi trăia pe banii bătrânului. Cu acei bani, pe care acesta din urmă îi adunase cu atâta chinuri, ca să-i aibă la bătrâneţe şi pentru înmormântare. Qamil inventase o minciună cum că banii pe care îi câştigase în Valahia, îi fuseseră furaţi pe drumul de întoarcere, sătenii însă, care ţi-o „citeau” hârtia chiar dacă o ţineai în buzunar, nu îi dădeau crezare. Se mai spunea că în curând Qamil ar face praf şi pulbere averea lui Nenea Braho, ar vinde-o, pînă la prag, ba necruţându-l nici pe acesta.
Într-adevăr, după puţin timp, am auzit că pe capul lui Nenea Braho se abătuseră noi necazuri, mai negre decât cele vechi. Până atunci suferise, dar avusese ceva important: speranţa. Acum nu mai avea nimic… Deoarece pribegia îl stricase rău de tot pe Qamil. Acesta stătea zile şi nopţi în cafenelele oraşului, jucând cărţi, aruncând zarurile. Şi nu ca să se distreze, fără să cheltuiască bani, „pentru sport”, cum se obişnuia să se spună atunci, ci pe bani grei. Practica toate felurile de jocuri de noroc, pe care le născocise mintea odihnită a omului. Din când în când se juca şi tablă: şeşbeş, dorgiar, mars… Avusese o manta, iar acum nu-o mai avea; avusese o pereche de bocanci, şi nici pe ei nu-i mai avea. O blană, o eşarfă scumpă de la Istanbul, nişte bijuterii… Într-o zi, deşi era mai şi vreme caldă, Ikbal cartoforul, un băieţan înalt şi subţirel, ieşise la plimbare îmbrăcat în blana lui Qamil, purtând în picioare pantofii lui Qamil, cu eşarfa scumpă de la Istanbul în jurul gâtului, care îi aparţinuse tot lui Qamil. Şi se fălea că le obţinuse, învingându-l pe el la jocuri. Satul le ştia pe toate. Qamil răspăndise zvonul că, imediat ce o să-i vină în mână „zarul cel norocos” o să recupereze din nou pe cele pierdute, lăsându-l nud pe Ikbal. „Zarul norocos” însă n-avea de gând să vină, deoarece Ikbal cunoştea numeroase şmecherii. Aşadar, în loc ca să câştige câte ceva, Qamil pierdea în continuare alte lucruri. Până la urmă, a rămas fără un sfanţ în buzunare, s-a împrumutat, scufundându-se din ce în ce mai mult în disperare. Nenea Braho avusese în posesie câteva animale, pe care i le încredinţase unui prieten muntean, ca să le îngrijească şi să le înmulţească. Qamil s-a dus acolo, le-a luat, le-a dus în oraş şi le-a vândut pe toate. Apoi a sărit peste găinile şi raţele morii. Le-a vândut şi pe ele, iar banii obţinuţi i-a pierdut din nou la joc. Rareori, când îi venea pentru o clipă „zarul norocos” (se spunea că Ikbal îi dădea expres câte o mică şansă de câştig, ca să-l „îndulcească” ), cinstea toată lumea din cârciumă, întorcându-se în sat fără nimic, beat criţă, intonând câte un cântec de la golanii Valahiei. Pe deasupra, înjura, ţipa cât nu se poate mai urât. Deseori nu ajungea deloc acasă, dormind prin şanţuri, fiind în pericol să fie sfâşiat de câinii satului, care nu-l cunoşteau. Astfel, în doar câteva luni, punga bătrânului s-a epuizat. Animalele şi păsările - la fel. În ogorul morii au pătruns boii vecinului, acesta devenind noul proprietar al său. Vecinul în cauză, de multă vreme pusese ochii pe acel teren şi, iată, acum, venise momentul să-l cumpere de la Qamil. Acesta îl păcălea pe bătrân spunându-i că urma să se ocupe de mari afaceri şi să câştige bani grei. La un moment dat a răspândit zvonul că o să-i vină în curând din exil banii pe care îi lăsase acolo în grija cuiva. Până ar veni banii, a mai vândut castanii şi ochii i-a pus pe moară, acolo însă nu i-a mai mers. „Nu!” i-a spus categoric bătrânul.
Într-o zi, stând cuminţi pe pajiştea morii şi vorbind cu Nenea Braho, care îşi petrecea timpul tăind o bucată de lemn cu un topor, am auzit jgrap-jgrup nişte paşi pe caldarâm: erau paşii lui Qamil, care acum purta opinci încuiate. Peste câteva momente l-am văzut pe partea superioară a morii, printre salcii. S-a oprit o clipă, ne-a privit urât, a tuşit sec, a luat un lemn din gard şi a alergat ca un lup pe caldarâmul îngust, care cobora spre moară. Noi am sărit în sus şi ne-am împrăştiat ca un stol de sticleţi atacaţi de uliu. Ne-am ascuns unde am putut: prin salcii, prin liane şi prin tufişuri. Inima ne bătea tare, deoarece ştiam că Qamil era foarte periculos. Dar nu ne îndepărtam mai mult. Săteam acolo, tăcuţi, aşteptând să plece. Qamil s-a apropiat de bătrân cu lemnul-băţ în mână. Acum era îmbrăcat în şalvari din lână de capră, pe care îi găsise în casa stinsă a tatălui şi a fraţilor săi. Era frumos, înalt, cu sprâncene negre, dar degeaba.
- Hă, bătrânule, ţi-au venit minţile la cap?
Iată aşa: nici spor la muncă, nici salut, ci „ţi-au venit minţile la cap”.
Nenea Braho şi-a ridicat capul, l-a privit cu nişte ochi înlăcrimaţi, pe care apoi i-a îndreptat spre pământ, a continuat să se ocupe de cioplitul lemnului, cum se obişnuise toată viaţa.
- Bătrâne - i-a spus din nou Qamil, acum cu o voce ameninţătoare, - cu tine vorbesc. De ce nu-mi răspunzi?
Bătrânul tot toc-toc, dar noi îi priveam mâinile care îi tremurau şi ne temeam ca, fără să vrea o să le taie. Atunci Qamil a explodat:
- Vorbeşte, drăcie!
Nenea Braho a lăsat la o parte toporul, şi-a pus mâna pe frunte şi s-a uitat atent la nepot.
- De ce te uiţi aşa la mine? Nu mă cunoşti, oare? Nu m-ai văzut vreodată?
Noi, deşi mici, văzuserăm şi auziserăm să se vorbească de multe acte violente în lume, dar ceva ca asta nu văzusem şi nici nu auzisem. Până atunci nimeni nu îndrăznise să se poarte astfel cu Nenea Braho al nostru.
- Ce vrei, bre? - l-a întrebat Nenea Braho.
- Aşa, da! Gura ţi-a revenit, dar minţile? Dacă nu pui moara pe numele meu, lasă-mă s-o ipotechez ca să mă pot împrumuta. Şi ţi-o dau iarăşi înapoi, peste două-trei luni.
Şi, în timp ce bătrânul îl privea în tăcere, Qamil a adăugat:
- Vrei nu vrei, moara este a mea. A mea şi voi pune mâna pe ea chiar dacă dinţii tăi vor deveni mari ca ai calului. Tu eşti cu un picior la mormânt. Mâine te băgăm într-un coşciug şi gata! Dă-mi o ştampila de bună voie.
Aşadar, Qamil a continuat să-l jignească din ce în ce mai rău. Atunci Nenea Braho i-a răspuns:
- Ascultă, tu, odrasla lui Smail Braho! Moara n-o dau până la ultima suflare! Nu-o dau, bre! O am moştenire de la tatăl meu şi vreau să mor ca stăpân al ei. Pe celelalte, câte aveam, ţi le-am dat, fiindcă erau ale mele. Le cumpărasem cu sudoarea frunţii.
- Mare lucru ai făcut!… O palmă de pământ, cât o rogojină. Bre, bre!..
- Cât o rogojină, dar cumpărasem acel pământ cu ocaua, muncind din greu zi şi noapte şi economisind din pâinea zilnică. Urcam în castani, tăiam lemne, ţeseam coşuri, le vindeam. Moara nu ţi-o dau, nu!
Şi-a dat capul jos, obosit - mai mult întristat decât ostenit - a adunat nişte rumeguş, l-a aruncat într-o parte şi a ameţit.
- Mi-ai înnegrit inima, tu, fiul lui Smail Braho. Cărbune mi-ai făcut-o…
Vocea bătrânului părea udată de lacrimi.
- Speram să-mi albeşti zilele de bătrâneţe, să te văd în rândul bărbaţilor, să ne invidieze lumea, tu însă m-ai dărâmat. Pleacă de aici, dacă mai ai un pic de suflet! Cară-te!
Qamil stătea în picioare privindu-l cu dispreţ. Noi stăteam ascunşi şi strângeam pumnii fragezi. Aşa, mici, cum eram, îndrăzneam să sărim în ajutorul lui Nenea Braho, dacă ne chema şi ne părea rău că nu eram mari ca să-l luăm la bataie pe răutăciosul de Qamil.
- Dacă mai ai un pic de suflet de om, băiete, cară-te. - a repetat Nenea Braho - nu vreau să te mai văd. Mă dor ochii.
Noi am ieşit din locurile unde ne ascunsesem, luaserăm în mâini nişte pietre, pregătindu-se să-l lovim pe Qamil.
- Ai înnebunit, bătrâne. Ai devenit copil. Iată, ca aceştia ai devenit - a spus Qamil, îndreptând degetul spre noi.
- Aceştia sunt mici şi dulci, aşa cum ai fost tu cândva. Când ai plecat în exil, m-am împrumutat ca să poţi ajunge acolo. Datoria am achitat-o cu greutate, plătind dobânzi peste dobânzi. Nu ar fi trebuit să te duci în pribegie, fiindcă aici îţi mergeau treburile strună. - Ai stat acolo atâţia ani, devenind golan şi te-ai întors să vinzi tot ce am, să mă pui jos acum, la bătrâneţe. Ruşine, bre!
- Ai înnebunit, bătrâne, ai devenit bufniţă. Dar să ştii: moara va fi a mea - a spus Qamil, şi-a bătut cu pumnul pe piept, şi-a întors spatele şi a plecat.
- Doamne Dumnezeule! Ce nenorocit!…
Vocea lui nenea Braho parcă era udă cu lacrimi, pe care le ţinea în frâu, înghiţindu-le. Plângea dinăuntru. Noi nu îndrăzneam să ne apropiem de el, stăteam câţiva paşi mai departe, ruşinaţi. Nenea Braho al nostru, care nu vroia să ştie de niciunul dintre cralii care ne călcaseră ţara, care îndurase toate necazurile, - atâtea decese în familie! - acum era plin de tristeţe. După câteva clipe şi-a ridicat ochii, ne-a privit şi a explodat:
- Duceţi-vă şi voi! Să nu vă mai văd! Acum sunteţi buni, dar mâine veţi deveni răi, ca nemernicul acesta!
Noi ne-am îndepărtat cu capul jos, ca nişte vinovaţi fără vină.
Aşadar, toată vara şi începutul toamnei, Nenea Braho a împietrit, a îndurat orice, dar nepotului nu i-a dat-o moara: nici ca s-o vândă, nici s-o ipotecheze. Până la urmă, aşa cum fusese scris: într-una din acele zile, bătrânul şi moara din Shkumbanore s-au unit pentru totdeauna.
Asta s-a întâmplat pe la finele toamnei, când se adună şi se storc norii. Valea s-a întunecat, a sfulgerat, a tunat atât de tare, încât au tremurat munţii. Şi de data aceasta, noi, copiii satului, am fost musafiri nepoftiţi ai lui Nenea Braho al nostru. Dar acesta nu ne a ţinut mult la moară. „Plecaţi, ne-a spus, deoarce acum va veni răul şi va intra în moară!” Am intrat în liane şi salcii, dar el ne-a strigat” „Nu acolo, băieţi, că vă îneacă! Sus, duceţi-vă sus, peste drum!” ne-a venit să râdem: răul avea doar un fir de apă, cât le trebuia raţelor, iar el ne spunea că poate să ne înnece!
De data aceasta însă vocea lui nenea Braho suna atât de imperativ, atât de diferit de cea cu care deja ne obişnuisem, încât ne-am lăsat convinşi: am traversat drumul şi ne-am poziţionat sub prunul lui Zyko. Nenea Braho a luat prăşitoarea şi a urcat sus, a pus mâna pe roată şi a făcut ca apa iazului să intre în albia răului. Noi am rămas surprinşi şi am spus: „De ce face aşa nenea Braho al nostru? Şi-a ieşit din minţi!” S-a întors repede de acolo - ud şi plin de noroi, - a lăsat la o parte prăşitoarea, a pus mâna pe tufecul din tavan, l-a încărcat şi l-a lipit de umăr.
În acel moment s-a produs o mare nenorocire, care ne-a asurzit şi ne-a ameţit. Era în curs de a veni râul: sălbatic, galben, cu crete de spumă. A curs timp de câteva clipe, a devenit mai mare, urcându-se din ce în ce mai sus, a şters gardul care limita iazul, l-a trântit jos şi s-a aruncat spre moară. Nenea Braho a tras din tufec. Aşa făcea mereu când venea râul, ca să-l potolească, să-l devieze. Trăsnetul puştii cu ţeava lungă în general era foarte puternic, dar de data aceasta abia s-a auzit, deoarece zbuciumul apei fusese şi mai tare. Nenea Braho l-a încărcat încă o dată şi a tras întruna, pam! Apoi iarăşi şi iarăşi. Noi săream în sus de bucurie şi strigam:
- Trage, nenea Braho, trage!
- Tlage, nena Blao! Tlage la lău!
Nenea Braho încărca puşca şi trăgea cu ea ca în tinereţe: praf de puşcă, gloanţe, cârpe, din nou gloanţe… şi iarăşi bam! Nu economisea nimic. Ca la război, ba chiar mai dur. De data aceasta duşmanul era foarte puternic: răul însuşi.
Dar, în ciuda faptului că trăgea în râu, acesta din urmă devenea mai mare, mai lat: tulbure, ameninţător. Curgând cu repeziciune, el ducea jos pietre şi butuci, stejari întregi, care loveau cu mânie zidurile seci ale morii. Pe crestele spumante vedeam din când ân când trunchi mari şi strigam fără întrerupere:
- Dăi în el, Nenea Braho!
- Dă-i, Nena Blao!
Într-o clipită de ochi, râul a crescut încă câteva palme, bătând şi mai tare zidurile uscate ale morii. Sfulgera, bubuia, tuna, a început să plouă, urmată de grindină. Am pus mâinile la cap, ne-am udat până în măduva oaselor, dar prunul lui Zyko nu vroiam să-l părăsim. Suprafaţa apei s-a umplut cu ierburi înălbite.
Ce a fost şi asta? Tufecul lui Nenea Braho nu s-a mai auzit. Probabil i se terminase sau i se udase praful puştii, sau nu mai avea putere amnarul. Nenea Braho a intrat acum înăuntru, în moară şi în acea clipă s-a auzit un zbucium mare. Se răsturnase jgheabul, deoarece răul erodase şi răpise toţi stâlpii care îl sprijineau. Noi am ţipat terorizaţi, înlăcrimând:
- Nenea Braho, Nenea Braho!..
Vocile noastre fragede însă nu erau nimic în comparaţie cu bubuitul râului; glasul nostru abia îl auzeam noi înşine. Grindina a sistat, ploaia însă a continuat.
- O oaie!
- Două, trei, patru!
- Obobo, turma lui Qazim!
Din poarta deschisă a morii, a izbucnit un alt râu. Noi ştiam că nenea Braho era tare şi de o viaţă întreagă îl cunoştea râul său, totuşi frica a prins rădăcini în inimile noastre. Vreo doi - trei inşi n-au mai răbdat: au coborât jos, pe drumul mare, şi cu lacrimi în ochi, au început să strige prin sat că râul era pe cale să-l înece pe nenea Braho. Noi am stat pe loc, strigând cât puteam:
- Neneeea Braaaaho! Ieeeşi, Nenea Braaaho! Oooo!
Râul ni se părea acum ca monştrii de basme. El aducea cu sine întreg muntele, lovind în temeliile morii. Acum apa pătrundea din partea de sus şi ieşea prin uşă. Ne-am apropiat atât de mult, încât apa tulbure ne ajungea până în genunchi. Din locul unde eram, am mai auzit sunetul puştii lui Nenea Braho şi ne-am liniştit. Nenea Braho al nostru se războia, nenea Braho al nostru nu se predea.
- Dăi, Nenea Braho!
Peste o clipă, am strigat altfel:
- Ieşi, Nenea Braho!
Şi plângeam cu lacrimi fierbinţi. Acum ne-am răzgândit pentru toate relele care îi cauzasem cândva stăpânului morii şi ne-am jurat să nu mai culegem prunele acre, să nu mai spargem ţiglele cu pietre, să dăm cu pietre la Qamil cartoforul.
Şi când ne legam prin jurământ, sus, pe acoperiş, s-a ivit ţeava tufecului lui nenea Braho, apoi geaca, fesul lui. Am strigat cu toţii:
- Ieşi, Nenea Braho!
- Iesi, Nena Blao!
Bucuria noastră însă n-a durat prea mult. Apa smulsese temeliile morii. S-a auzit un zgomot infernal: acoperişul s-a mişcat din loc şi, alunecând în jos, s-a prăbuşit pe valurile tulburi împreună cu Nenea Braho al nostru.
Noi am sărit în sus, am trântit mâinile terorizaţi şi am luat drumul spre sat, plângând în hohote:
- Vai, nenea Braho! Nenea Braho! Nenea Braho!
- Vai, Nenea Braho!
Në rumanisht / În româneşte: Kopi Kyçyku

[1] Sub această denumire erau cunoscute Ţările Române.
[2] Denumirea veche a Egiptului.
[3] Deformare a sintagmei „fabrică europeană”.
[4] Haiduci albanezi din sudul ţării, iubiţi şi sprijiniţi de popor.
[5] Încă nu fusese proclamată independenţa statului albanez, Albania reprezentând atunci doar o provincie a Imperiului Otoman, parte a teritoriilor cunoscute sub denumirea de «Turcia europeană».
[6] Rege ilir.
[7] Diplomat şi om de stat albanez (24 ianuarie 1844, Vlora, Albania-26 ianuarie 1919, Perugia, Italia), a proclamat independenţa de stat a Albaniei, în oraşul Vlora, la 28 noiembrie 1912.
[8] Prinţi creştini albanezi, aliaţi fideli ai lui Skanderbeg.
[9] Puşcă, turc.
-->
Pseudonimul lui Dhimitër Pasko, prozator, poet, critic literar, economist, jurnalist şi traducător (Pogradec, 1907-Tirana, 1967). A studiat ştiinţele economice la Bucureşti. Autor al volumelor: "Nopţi albaneze", "Poetica lui Lasgush Poradeci", "Ago Jakupi şi alte povestiri", "Kapllan Aga al lui Şaban Sabia", "Cântece şi strigăte din oraşul incendiat", "Asalt şi lacrimi", "Poemul Sfântului Naum", "Fan Noli - traducător şi critic literar", "Într-un colţ al Iliriei de jos", "Exil şi întoarcere" etc. Publicăm această superbă poveste – cuprinsă, de altfel, şi în antologia ”Frumuseţea care ucide”, Librarium Haemus, Bucureşti 2006 – în semn de recunoştinţă pentru ceea ce spaţiul mioritic i-a adus literaturii albaneze moderne şi nu numai.

No comments: