ŞEILA AZIS: Turcia între Orient şi Occident (Turqia mes Lindjes dhe Perëndimit)

TURCIA ŞI MINORITATEA KURDĂ


Populaţia kurdă reprezintă cea mai numeroasă minoritate naţională din Turcia.

Alături de arabi, persani şi armeni, kurzii sunt unul din popoarele cele mai vechi care au populat regiunea ce cuprinde Taurusul Central Armean şi Zagros, cunoscută sub denumirea de Kurdistan. Situaţi în inima Orientului Apropiat, ei reprezintă un popor în jur de 25 – 30 milioane de locuitori, împrăştiaţi în Turcia, Iran, Irak şi Siria, ca şi în Armenia şi Georgia.

Limba acestora face parte din grupa iraniană a limbilor indo-europene, cunoscând mai multe dialecte. În cadrul Kurdistanului turc, dialectele cele mai răspândite sunt cele ale triburilor kurmandji şi zaza.

Kurzii pot fi împărţiţi în două grupe: guran ( kurzii sedentari, care sunt cei mai numeroşi, locuind atât în mediul rural, cât şi la oraşe ) şi aşiret ( triburile nomade şi semi-nomade, care se ocupă, în principal, cu creşterea animalelor, cu precădere a oilor ).

În timp ce problema kurdă „se pierde” în Turcia, peste 13 milioane de „turci munteni” ( kurzii ) speră încă la recunoaşterea deplină a drepturilor lor. Guvernul turc a recunoscut public „realitatea turcă” ( şi nu „populaţia kurdă” ) şi a promis eventuale concesii. La 27 ianuarie 1991, guvernul propune abrogarea Legii din 1983 care interzicea folosirea limbii kurde în public, dar fără consecinţe practice, legea rămânând în vigoare. Într-o declaraţie din 19 februarie 1999 publicată în cotidianul „Milliyet” ( „Naţiunea” ), Preşedintele turc Suleyman Demirel refuză orice deschidere către kurzi şi afirmă că nu se pune problema acordării kurzilor a dreptului de a avea propriile şcoli sau publicaţii în limba maternă, deoarece acestea ar conduce la „împărţirea ţării”. În opinia primului său ministru, Bulent Ecevit, un ultranaţionalist de stânga, printre altele responsabil şi de invazia Ciprului din 1974, prinderea lui Ocalan, liderul mişcării separatiste kurde, va regla definitiv „pretinsa chestiune kurdă creată de centre străine”. Statul - major turc crede că PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan), care numără aproape 15.000 de militanţi şi mai mult de 100.000 de miliţieni (conform datelor furnizate de ministrul de interne turc), este principalul responsabil pentru situaţia creată.

În prezent, Turcia continuă să lase cel mai mic spaţiu politic kurzilor şi celorlalte minorităţi naţionale. Evident, lichidarea liderului kurd nu va rezolva „problema kurdă”. Capturat (în 1999) şi judecat de autorităţile turce, Abdullah Ocalan se află acum în închisoare.


Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că liderul rebelilor kurzi, Abdullah Ocalan, condamnat la închisoare pe viaţă, nu a avut parte de un proces echitabil. Decizia este definitivă şi mai trebuie doar confirmată oficial de Consiliul Europei. Dacă autorităţile turce o vor respecta, procesul lui Ocalan ar putea fi rejudecat.

Preşedintele CEDO, judecătorul Luzius Wildhaber, a anunţat rezultatul deliberărilor în dosarul lui Ocalan. Curtea de la Strasbourg a ajuns la concluzia că tribunalul din Turcia care l-a condamnat nu a fost independent şi în plus, nu i-a asigurat un acces corespunzător la apărare. Abdulah Ocalan fusese capturat de agenţii turci în Kenya, pe când era încă preşedintele PKK, organizaţie care timp de peste 15 ani a luptat pentru formarea unui stat independent al kurzilor.

Ocalan este judecat pentru rebeliunea pe care a condus-o şi condamnat la moarte. Trei ani mai târziu, pedeapsa cu moartea este abolită în cadrul demersurilor de apropiere de Europa şi sentinţa liderului kurd, comutată în închisoare pe viaţă. Fostul lider al PKK a petrecut ultimii 7 ani după gratii, singur într-o închisoare de maximă securitate, pe o insulă din Marea Marmara.

Turcia a semnalat deja că "va lua măsurile care se impun". Purtătorul de cuvânt al guvernului, Cemil Cicek a declarat la televiziunea naţională că poporul nu trebuie să se teamă că Ocalan va fi eliberat. El a cerut oamenilor să aibă încredere că statul şi sistemul judiciar pot rezolva această problemă.

Kurzii din Turcia cred că, spre deosebire de fraţii lor din Iran şi Irak, dispun de un atuu important în lupta pentru drepturile cuvenite. Întra-adevăr, guvernul turc doreşte cu ardoare să se alăture UE. Tocmai în acest scop, Turcia semnează în ianuarie 2000 “Convenţia – cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale”. Cu toate acestea, obiectivul aderării la UE nu poate fi atins dacă Turcia se dovedeşte incapabilă de a respecta şi proteja drepturile fundamentale ale omului şi ale minorităţilor naţionale, de a rezolva problema kurdă, nu doar la nivel de adoptare a legislaţiei în materie, declarativ, ci mai ales, la nivel concret, faptic.

Confruntările dintre armata turcă şi separatiştii kurzi s-au soldat, începând cu 1984, cu în jur de 30.000 morţi, milioane de persoane refugiate şi peste 3000 de sate distruse sau evacuate.

Este trist ceea ce s-a întâmplat în Turcia, din acest punct de vedere, în condiţiile în care statele civilizate de pe mapamond pledează pentru “pacea şi bunăstarea” naţiunilor. Dreptul umanitar internaţional şi convenţiile internaţionale în materia protecţiei drepturilor fundamentale ale omului interzic la modul absolut discriminarea pe criterii de rasă, naţionalitate, religie, origine socială şi apartenenţă politică, limbă, sex. Dar procesul de aderare a Turciei la UE a cunoscut ( după cum am văzut în capitolul anterior ) progrese semnificative, chiar şi în această problemă serioasă a ţării, minorităţile naţionale şi drepturile lor. Rezultatele concrete se resimt mai greu după ani de “represiune”.

Deşi trecutul istoric al minorităţilor din Turcia este unul sumbru ( “genocidul” celor aproximativ 500.000 de armeni din perioada 1915 – 1916, represaliile împotriva revoltelor kurzilor chiar din epoca de reformare instituită de Ataturk, asimilarea lor sistematică, precum şi a grecilor şi bulgarilor ), viitorul acestora pare unul plin de speranţe. Aceasta, deoarece Turcia luptă pentru a deveni stat membru al CE, cu drepturi depline, iar comunitatea internaţională, în prezent şi în perspectiva adoptării şi intrării în vigoare a Proiectului de articole al Comisiei de Drept Internaţional - 2001, condamnă vehement şi sancţionează prompt orice nerespectare, încălcare flagrantă şi sistematică a principiilor fundamentale de drept internaţional public.

Conform principiului recunoaşterii popoarelor a dreptului lor la autodeterminare, lupta popoarelor în acest scop nu este recunoscută ca un drept la autodeterminare dacă are consecinţe de natură a modifica frontierele legale, stabilite şi recunocute prin tratatele internaţionale.

Prin urmare, problema minorităţii kurde este una deosebit de sensibilă, atât din punct de vedere juridic, cât şi politic. Autorităţile turce şi reprezentanţii kurzilor ar trebuie să se aşeze la masa negocierilor, pentru a rezolva pe cale paşnică şi diplomatică diferendul care “mistuie” statul turc, să sperăm, nu la nesfârşit. Compromisul trebuie să răspundă atât principiului constituţional al statului turc, naţional, unitar şi indivizibil, cât şi celui internaţional, al promovării şi protecţiei drepturilor fundamentale ale omului şi ale minorităţilor naţionale.

Personal, aparţin unei minorităţi naţionale din România, iar dacă statul român mi-ar fi încălcat, sistematic şi intenţionat, drepturile individuale şi colective, aş fi luptat pentru recunoaşterea şi protecţia minorităţii mele; însă, sub nicio formă, nu aş fi de acord cu mişcările separatiste sau cu tendinţele de autonomizare teritorială, care să pună în pericol caracterul unitar şi indivizibil al statului român. Din fericire, România constituie un exemplu demn de urmat în tratamentul legislativ, juridic şi faptic al minorităţilor naţionale.



Credibilitatea Turciei în relaţiile cu UE

UE a celor 27 de state membre este un proiect politic bazat pe valori comune şi pe obiective urmărite în comun. Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa consacră scopul principal, cel al „Unităţii în diversitate”, promovând idealurile şi principiile unei Europe unite, dar şi particularităţile şi identităţile naţionale ale statelor membre.

Evoluând spre o uniune politică de democraţii, angajată ea însăşi în respectarea standardelor democratice şi dezvoltarea unei culturi democratice vii, UE este „garanţia şi speranţa de mai bine” pentru toţi cetăţenii europeni şi vecinii Europei. Avantajele pe care perspectiva unei aderări la UE le lasă să se întrevadă contribuie negreşit la promovarea reformelor, la consolidarea democraţiei şi a respectării drepturilor omului, precum şi la creşterea stabilităţii în ţările vecine. A fost cazul tuturor ţărilor candidate din trecut şi din prezent, printre acestea din urmă, numărându-se şi Turcia. Reformele adoptate şi aplicate de guvernul de la Ankara, în procesul de aderare la UE ( despre care am vorbit în capitolul III ), au un singur ţel: economia Turciei să poată fi calificată drept economie de piaţă funcţională, statul turc să fie un stat de drept, în care respectarea Constituţiei şi a legilor, adaptate acquis-ului comunitar, să fie o obligaţie supremă a oricărui cetăţean turc, o ţară democratică şi socială, cu recunoaşterea şi protecţia drepturilor omului şi ale minorităţilor naţionale. Societatea civilă din Turcia trebuie să-şi exercite mai puternic influenţa asupra armatei ( care dispune de puteri foarte mari dintotdeauna ).

Parlamentul European, împreună cu parlamentele naţionale şi cu sprijinul autorităţilor regionale şi locale şi al organismelor societăţii civile, acţionează în direcţia îmbunătăţirii transparenţei şi a creşterii responsabilităţii implicate de procesul de aderare a unor noi state. Aceasta presupune o analiză exactă a capacităţii de integrare, de absorbţie a UE, atunci când se monitorizează aderarea unor state noi şi când se examinează viitorul economic, social şi politic al Uniunii, dar şi un consens public mai larg privind această chestiune, a extinderii UE.

După cum se ştie, aderarea Turciei la UE a generat şi generează în continuare, opinii divergente. Pe de o parte, sunt statele europene conservatoare, în special, Franţa, Germania, Austria, Polonia şi Slovenia, care sunt reticente vis-a-vis de capacitatea Turciei de reformare în acord cu criteriile economice, sociale şi politice de la Copenhaga şi pe cale de consecinţă, de aderare la UE. Argumentele acestor ţări sunt: numărul mare al populaţiei turce ( peste 22 milioane locuitori ) şi religia musulmană a acesteia. Este oare pregătită Europa, financiar, dar mai ales, sub aspectul mentalităţilor, să primească în rândurile ei o ţară cu o populaţie foarte numeroasă şi majoritar islamică? Poate fi elementul religios un criteriu decisiv în acest proces lent şi controversat al aderării Turciei la Comunitatea Europeană? Oare este atât de greu ca musulmanii şi creştinii să conlucreze pentru un trai mai bun si pentru dezvoltarea civilizaţiei noastre umane? Pentru ca să combatem împreună elementele teroriste ce ne ameninţă viaţa, securitatea materială şi socială, civilizaţia, terorişti care pot fi atât creştini, cât şi musulmani? Depinde numai de noi, cetăţenii Europei şi ai lumii întregi, răspunsul afirmativ sau negativ la aceste întrebări oarecum retorice.

Există însă şi un curent favorabil Turciei printre statele membre europene, cum ar fi Italia şi Marea Britanie. Să fie pentru că Turcia este un partener de bază al S.U.A. în cadrul NATO şi, după cum bine ştim, Marea Britanie duce o politică de convergenţă cu S.U.A.?

În orice caz, o nouă aderare la UE trebuie să determine o cooperare mai puternică pentru pace, securitate, democraţie şi prosperitate în Europa. Este adevărat că cea mai mare parte a teritoriului Turciei se situează pe continentul Asia, perspectiva aderării acestei ţări devenind o provocare cu atât mai mare pentru Europa.

Tocmai de aceea ( aderarea Turciei poate fi doar unul din exemple ), capacitatea de integrare a UE este un concept care evoluează şi care trebuie evaluat periodic în timp, în funcţie de circumstanţele noi. Ea trebuie să se bazeze pe criterii obiective şi să abordeze probleme concrete; prin urmare nu trebuie confundată cu percepţia publică a repercusiunilor unor viitoare extinderi. Experienţa construcţiei comunitare contribuie la îmbunătăţirea calităţii şi transparenţei procesului de extindere: “Este necesar ca fiecare ţară candidată să fie judecată în funcţie de propriile merite, ca negocierea aderării sale să se facă în funcţie de un calendar bazat pe respectarea efectivă a criteriilor de la Copenhaga, precum şi necesitatea de a fixa prea devreme a unei date pentru aderarea definitivă”[1].

Principiile fundamentale ale Strategiei de aderare a UE sunt consolidarea, condiţionalitatea şi comunicarea, ceea ce înseamnă că perspectiva aderării la UE constituie o puternică motivaţie pentru ţările candidate în a-şi continua reformele, iar pentru UE, să-şi respecte angajamentele asumate în raport cu acestea.

Turcia a fost şi este criticată în mediile politice şi în mass-media pentru tratamentul aplicat minorităţilor naţionale şi, în general, persoanelor. Am văzut însă că obiectivul de integrare europeană stimulează autorităţile turce şi cetăţenii turci în reformarea sistemului juridic şi administrativ; lupta împotriva corupţiei, a spălării de capitaluri, a traficului de droguri, a finanţării terorismului este mai concertată; turcii îşi doresc să dezvolte o economie de piaţă funcţională, în care libertăţile fundamentale de circulaţie ( a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor, capitalurilor şi plăţilor ) şi regulile concurenţiale echitabile sunt esenţiale.

Deşi Tratatul de la Nisa nu furnizează o bază adecvată pentru viitoare extinderi ( după aderarea României şi Bulgariei ), o Europă activă şi funcţională, ai cărei cetăţeni vor manifesta o atitudine favorabilă extinderii şi o Turcie reformată pe criteriile afirmate de societatea europeană modernă, mult evoluată din perspectiva drepturilor omului, vor asigura aderarea şi integrarea statului turc în UE.

PE afirmă că o condiţie prealabilă absolut necesară pentru viitoarele extinderi este încheierea procesului constituţional până la sfârşitul anului 2008. Probabil că, în baza Constituţiei Europene, UE îşi va desfăşura activitatea mai eficient, mai transparent şi mai democratic.

Eu am speranţa şi credinţa că Turcia va reuşi să răspundă în cele din urmă, în totalitate, criteriilor economice şi politice de la Copenhaga, să-şi reformeze societatea pe baze democratice, constituţionale şi legale, în acord cu dispoziţiile internaţionale, specifice unui stat de drept modern. Cred cu tărie în destinul acestei naţiuni, care la începutul secolului al XX- lea, deşi se afla într-o situaţie cu mult mai gravă decât cea actuală, a reuşit, sub auspiciile unui lider politic ( şi militar ), curajos şi iubitor de patrie, de neegalat în toată istoria modernă a Turciei, să schimbe societatea turcă în mod radical, pe calea adaptării la civilizaţiile occidentale moderne.

Probabil că nu se va mai găsi un Ataturk, dar poporul turc, aşa cum am văzut şi zilele trecute, este hotărât să păstreze fundamentele statului laic, democrat şi social, moştenite de la 1923 încoace şi să reformeze societatea pe principiile occidentale moderne, în acord cu interesele şi identitatea sa naţională. Turcii de astăzi sunt urmaşii lui Mustafa Kemal Ataturk, prin forţa morală şi voinţa de propăşire a neamului.

Acceptarea amendamentului constituţional ( 5 mai 2007 ) propus de o comisie parlamentară de către majoritatea Parlamentului turc, conform căruia Preşedintele Turciei va fi ales prin sufragiu universal direct, de către populaţia cu drept de vot ( şi nu de către Parlament, cum prevede regimul electoral în vigoare, Turcia fiind o Republică parlamentară tradiţională ), reprezintă un pas îndrăzneţ şi foarte important pentru statul turc. O Republică prezidenţială sau semi-prezidenţială poate să revigoreze procesul reformator în care este angajată Turcia. Cel puţin aşa prevăd autorităţile statale şi poporul turc.

Oare turcii simt că a sosit ceasul pentru un nou Ataturk”, care să aibă legitimitatea directă a poporului?

În orice caz, Turcia este o ţară cu bogate resurse naturale, economice şi, mai ales, umane, cu o poziţie strategică ce atrage interesul marilor puteri. Toate acestea „îşi vor spune cuvântul” la momentul oportun. Unica „ancoră salvatoare” a Turciei este poporul turc, conştient şi conştientizat de valoarea sa spirituală, ceea ce va face ca aderarea la UE să fie un act normal, firesc de preluare a locului său binemeritat alături de CE.


BIBLIOGRAFIE:

L. Braşoveanu, N. Grigorescu, „Turcia”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965;

Louis Bazin, „La reforme des langues”, Hamburg, 1985, p. 156;

Petre Ghiaţă, „Lupul cenuşiu”, Editura „Ideia”, Bucureşti, 1939;

Pierre Lyautey, „Turquie moderne”, Editura Julliard, Paris, 1970.

Adrese web:

www.infoeuropa.ro

www.europarl.europa.eu, Parlamentul European

www.ue.eu.int / www.consilium.europa.eu, Consiliul UE

www.coe.int, Consiliul Europei

www.europa.eu, Comisia Europeană

www.bbc.com



[1] Propunerea de Rezoluţie a PE, referitor la comunicrea Comisiei privind strategia de extindere şi principalele provocări 2006 - 2007


ŞEILA AZIS. Născută în 25 septembrie 1976 la Constanţa. Licenţiată în drept la Universitatea din Bucureşti şi absolventă a masteratului de drept comunitar şi internaţional a Universităţii Nicolae Titulescu din capitală. În prezent ocupă funcţia de consilier parlamentar la Grupul Minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor. Fire jovială şi deschisă, apreciază modernitatea şi spiritul european, neuitând însă să pună în lumină valorile tradiţionale autentice, în spiritul unităţii în diversitate.


No comments: