Dom Simon Jubani: Închisorile mele (Burgjet e mia)


Pater Simon Jubani (1927-2011) este unul dintre marii disidenţi necunoscuţi ai dictaturii albaneze. Arestat în anul 1963, suportă 26 de ani de închisoare grea. Este cel care la 4 şi 11 noiembrie 1990 – la Cimitirul din Rrmaj din Shkodra – a condus prima slujbă religioasă publică din Albania, după 23 de ani de la interzicerea oricărei expresii a credinţei. Pentru acest act de mare curaj şi care a unit albanezii din toate confesiunile, Universitatea ameriocană din San Francsico i-a conferit lui Simon Jubani titlul de "Doctor Honoris Causa" în ştiinţe umane, cu motivaţia "Protagonist al unei noi epoci în Albania".

La vârsta de 16 ani – povesteşte Pater Simon Jubani în autobriografia sa – chemat de Dumnezeu, am intrat în Şcoala Apostolică pentru a deveni jezuit. În martie 1946, când comuniştii albanezi, de teama unei răsturnări a puterii, au interzis, sechestrat şi distrus toate şcolole catolice tradiţionale, în care a învăţat să scrie şi să citească întreaga naţiune, a trebuit să-mi schimb loc şi bancă. M-am aşezat, fără să vreau, în banca Liceului de Stat. Mai târziu am fost transferat la Tirana, unde am urmat un curs de radio-roentgen. După ce am lucrat puţin la spitalul militar al capitalei, m-au mobilizat în armată. Mie care îmi doream atât de mult să devin jezuit, misionar, predicator al păcii evanghelice, mi-a trebuit să îmbrac uniforma verde, să iau arma ucigaşă şi să pornesc spre graniţa de sud. După trei ani de chinuri în armată – care rămân la fel de grei ca anii din închisoare – m-am întors la Shkodra. (…)  În toamna 1957-1958 am primit ordinile slujirii şi am plecat la Mirdita pentru a ţine vie şi în picioare credinţa şi bisericile decimate de ateism. Fiind mereu oaie neagră, m-am dedicat apostoliei deschise, căci nu mi-a plăcut niciodată să joc în culise. Dar ceea ce-mi plăcea mie, nu le plăcea comuniştilor, care m-au încătuşat şi m-au obligat să parcurg un drum lung şi anevoios (…) Acest drum aveam să-l parcurg timp de 26 de ani, lăsând peste tot urme de sânge. Mereu militant activ, faţă în faţă cu spionii din Burrel[1], am fost eliberat la 13 aprilie 1989 împreună cu alţi clerici, graţie Perestroicăi, încărcând Comitetul Central cu încă 14 ani de puşcărie… M-am întors iarăşi viu. (…) Vechea mea casă a devenit imediat biserică, la fel cum deveniseră şi casele celorlalţi 27 de preoţi rataţi de sabia mereu ascuţită a lui Enver… La 11 noiembrie… la capela din Rrmaj… în plină teroare comunistă, când se ştia şi nu se ştia ce se întâmplă, dar mai ales, ce se poate întâmpla, am ţinut a doua Slujbă publică, după cea din 4 noiembrie, de data aceasta cu o cuvântare bine pregătită, programatică, ce spulbera tăcerea de 23 de ani a catacombelor…  Sunt primul albanez chemat în audienţă de Papa Ioan Paul II, primul cleric fără nici un grad, care este invitat de două ori la administraţia americană de la Washington, o dată de parlamentul rus, de mai multe ori în Franţa, Italia, Belgia, Germania, Spania, Israel, Turcia… Mi-a plăcut mereu misionarismul periculos, acolo unde ateismul a aruncat mai multe seminţe ale răului şi unde, drept urmare, a răsărit sălbăticia, mânia, ignoranţa, crima… Fac parte din partidul săracilor, al celor masacraţi, al victimelor de ieri şi de azi… Am absolvit universitatea închisorii comuniste, unde am învăţat ceea ce vroiau să uit când m-au gonit de la jezuiţi. Am învăţat, aşadar, să vorbesc şi să scriu în latină, greacă, italiană, franceză, engleză[2].

Carte Închisorile mele este, fără îndoială, una dintre cele mai vii şi cutremurătoare mărturii scrise vreodată în spaţiile concentraţionare. Au trecut 14 ani de la momentul apariţiei, dar ea este interzisă tacit şi circulă sub mână, ca în vremurile pe care le descrie şi le descifrează. Redăm pentru cititorii noştri un fragment din capitolul Torturile.


„Nu ştia dacă a studiat cineva istoria torturilor de când a apărut omenirea. Oricum, trebuie să fie o istorie prea bogată în modele şi mai ales în dureri. Şi nu ştiu nici dacă a scris cineva istoria torturilor din închisorile comuniste ale Albaniei, ca o contribuţie la istoria universală a torturilor, care ajung până în a-L răstigni pe Însuşi Dumnezeu. Mă voi strădui să aduc aportul meu, descriind doar ce am aflat şi am trăit pe pielea mea.
Unele dintre torturile obişnuite, fără multă fantezie, erau: tăierea mâinilor şi a picioarelor cu fierăstrăul, fireşte fără anestezie; umflarea trupului cu pompa; spănzurarea de picioare sau de braţe pe un trunchi în mijlocul iernii, până ce paraliza tot corpul. Această tortură era aplicată şi prin lagăre, atunci când cineva nu realiza norma.
Urmau: strângerea membrelor cu fiere care intrau adânc în carne, în timp ce sângele picura şi se făceau răni grave, care foarte rapid se cangrenizau. Apoi, pe rând: munca silnică, prelungită, izolarea în carcere frigorifice, bătăile până la spitalizare…
Una dintre cele mai cumplite torturi era smulgerea mustăţii cu patentul. Nu atât din cauza durerii fizice, care nu era mică, încât din cauza durerii morale, căci reprezenta umilirea groaznică a bărbăţiei…
Am cunoscut mai mult de un confrate în ale suferinţelor care-şi avea subsorile rupre, cu oasele scoase afară, deoarece îi arseseră carnea cu ulei fierbinte; am cunoscut oameni cu spinările găurite de cuie mari, înfipte  de-a lungul interogărilor, sau de la ţigările stinse direct în carne vie. Mai cu fantezie era tortura sacului: deţinutul era închis într-un sac, legat, şi, ca să nu se plictisească singur, băgau în sac şi doi-trei motani. După aceea începea bătaia, la nimereală, uneori peste om, alteori peste motanii care, îngroziţi, sfâşiau omul cu dinţi şi unghii. Erau cazuri în care te băgau într-un coşciug, cu mâini şi picioare legate, şi te chinuiau într-atât, încât să nu te mai ridici de acolo. Când chinurile îşi atingeau apogeul, deţinutului îi smulgeau dinţii unul după altul, de teamă ca nu cumva îşi rupe limba şi nu poate mărturisi crimele sale şi ale altora… Deseori, la interogatoriu, oamenii se transformau în candelabre vii: sub unghiile lor erau înfipte beţe de pin, care erau aprinse şi-şi hrăneau flacăra cu carnea arsă a degetelor. Mai era tortura insomniei, adică: te lăsau fără somn săptămâni de-a rândul, ca să te arunce apoi într-o cămăruţă cu apa până la genunchi. Sau tortura picăturii de apă: te legau fedeleş, atârnat de mâini, iar un şiroi subţire de apă curgea pe fruntea ta ritmic, fără a obosi, tac, tac, tac, tac… Era o stare cumplită care te făcea să uiţi totul şi să nu mai ştii cine eşti, de unde ai venit şi încotro vrei să mergi. Această grozăvie avea un singur ţel: să-i oblige pe deţinuţi să respire cu plămânii lui Enver, să vadă cu ochii lui, să asculte cu urechile lui, să vorbească cu gura lui, pierzându-şi toate trăsăturile individuale care-l deosebesc pe un om de altul.
La început, aceste turturi erau aplicate pe deţinuţii mai periculoşi şi mai nesupuşi. Apoi au început să le păstreze pentru proprii camarazi care sfârşeau unul după altul la carceră, vreau să zic, pentru conducătorii de partid, colegi ai lui Enver, precum Kadri Hazbiu, Beqir Balluku şi vreun alt comunist despre care se spunea că nu se conformase oridinelor comitetului central…
În astfel de spaţii, omul putea scăpa doar dacă avea harul rugăciunii, altfel nu putea face altceva decât să hulească.
Nu mă bucur de sfârşitul cumplit al nimănui şi nici nu-mi permite religia, în care cred cu tot sufletul, dar desigur simt o milă mai mare faţă de confraţii şi prietenii mei, decât faţă de confraţii şi prietenii dictatorului, deşi mă rog la fel pentru ambele tabere. Îmi aduc aminte că o asemenea soartă au înfruntat Sulçe Begu, chinuit în modul cel mai animalic, Dom Lazër Shantoja, pe care l-au tras spre groapă cu mâinile şi picioarele retezate; Dom Lekë Sirdani şi Dom Pjetër Çuni, înnecaţi într-o latrină, după ce le umflaseră maţele cu o pompă de maşină. Nu mai puţin suferiseră cei care erau duşa la groapa comună, pentru a-i executa, şi apoi îi înapoiau iar în celulă, unde îi invitau să se schimbe şi să accepte crime imaginare. Sunt oameni care au ajuns de câteva ori până la marginea mormântului şi s-au distrus psihic, deoarece au murit şi s-au trezit de atâtea ori la viaţă, încât au căzut în cursă şi au semnat. După fiecare set de semnături, cei de la interogatoriu erau răsplătiţi de ministerul de interne, fiindcă scăpau regimul de pericolul contrarevoluţiei.
Foamea îi obliga deseori pe deţinuţi să mănânce voma confratelui, al cărui stomac distrus nu mai putea ţine niciun fel de hrană, ba chiar să mănânce cadavrul vreunul nefericit. Iar când veneau să ridice cadavrul, observau că-i lipseşte vreo mână, sau vreun picior. Semnele arătau că fusese treaba şobolanilor care mişunau în jurul nostru, ţinându-ne companie.
Nu mai puţin tortură era executarea celor mai buni oameni ai închisorilor şi ai lagărelor, şi noi eram obligaţi să fim spectatori. După ce îi împuşcau, repetau spectacolul jucat de atâtea ori la părâul Kir: aşezau cadavrele însângerate în cerc, cu căciula pe cap şi cu ţigara în mână, ca şi cum ar fi vrut să rezolve la adunare grelele probleme ce apăsau ţara asta. Apoi plutonul de execuţie cânta şi dansa în jurul lor. Concert mai cumplit nu cred că a văzut cineva pe lume!
În mozaicul torturilor aplicate de communism pe carne vie şi nervi, nu pot lipsi nici eu. De câte ori ajungeam la interogatoriu, îmi strângeau cătuşele până-mi intrau în carne. Sângele picura pe duşumea, iar atunci şeful ordona să-mi fluture mâinile, ca durerea să devină cât mai insuportabilă. Iar după ce leşinam, el, bunul samaritean, se apleca peste mine şi-mi trata rănile cu tutun. Când deschideam ochii, mă bătea cu picioarele. După ce-i oboseau picioarele, punea mâna pe bici. (…) Sărmanul. Ajuns acasă, cu siguranţă se plângea că era rupt de oboseală muncind pentru construirea socialismului în Albania. Aşa vlăguit, lua loc pe scaun şi mă întreba: "Vei mărturisi, sau nu, activitatea duşmănoasă, vei spune, sau nu, numele complicilor!". Îi răspundeam: "Cum să nu, ţi-i spun imediat: am colaborat cu Moise, cu profestul Ilie, cu Isaia, cu Ezechiel, apoi cu Hristos... ". "Ce zici, bre – sărea el cu ochii bulbucaţi şi cu faţa plină de speranţa că, până la urmă, descoperise toată reţeau de spionaj. Care Kristo, care-I numele de familie, unde locuieşte?". "Locuieşte în Evanghelie" – îi răspundeam cu umorul omului care-şi are jumătatea oaselor rupte, dar care se sprijină pe o forţă complet neînţeleasă de criminal, exact cum nu înţelegea nici numele celor care-mi fuseseră într-adevăr cei mai apropiaţi colaboratori şi de la care-mi aşteptam salvarea în chinul care se năpustise peste capul meu”.

Dom Simon Jubani, Burgjet e Mia (Închisorile mele);
Biblioteca Shkodra, 2, Shkodër 2001,
Tipografia U. Detti, Roma, 2001, p. 69-80





[1] Închisoare rău famată a perioadei dictatoriale din Albania.
[2] Dom Simon Jubani, Burgjet e Mia (Închisorile mele); Biblioteka Shkodra, 2, Shkodër 2001, Tipografia U. Detti, Roma, 2001.

No comments: