Odată cu întărirea relaţiilor cu China, calitatea focurilor
de artificii a crescut mult. Acum ele
pocneau nu doar de
Sărbătorile lui Noiembrie, ci şi de 1 Mai. O companie de soldaţi ai gărzii trăgeau cu foc încrucişat de la terasele Ministerului
Apărării şi a Minsterului de Interne. Efectul scenografic era foarte izbutit. Astfel, la cerescul spectacol de 1 Mai, a
apărut cel mai mare foc de artificii, cel de încheiere: imens, strălucitor, pogorându-se grav peste oraş, împreună cu o paraşută gigantică.
Paraşuta era albă şi mătăsoasă. Firele paraşutei erau groase, tot de
mătase. De pe vremea ajutoarelor anglo-americare
ale celui
de-Al Doilea Război Mondial
nu fuseseră văzute asemenea
paraşute.
Se
spunea că unul dintre şmecherii din cartier izbutise să prindă paraşuta şi să facă dintr-o bucăţică a ei un maiou. Cealaltă
variantă
era că nu
făcuse un maiou, ci o pereche de chiloţei pentru amantă. Dar nimeni,
cum
se întâmpla în astfel de cazuri, nu văzuse maioul şi nici chiloţeii (cu excepţia, probabil, a amantei). Noi aproape îl mâncam din ochi pe
şmecherul din cartier. Era grăsun şi nebărbierit. Apoi, la Serbările lui Noiembrie, prinderea paraşutei eşuase. Vânturile
o goniseră înspre
dealurile
din jurul lacului. O grupă de tineri alergase în acea direcţie (unii chiar pe biciclete), fără a reuşi însă s-o găsească.
Poate căzuse în lac. Lumina redusă a toamne târzii întrerupsese brutal căutările. Acum, după şase luni de letargie, oamenii abia aşteptau să-şi încerce din nou
norocul, de 1 Mai.
Când s-a auzit scârţâitul uscat al primelor focuri de artificii,
lumea, cu mic – cu mare, năvăli peste bulevarduri. Trandafirul vânturilor acelei zile a făcut ca toţi cei aflaţi la Bulevardul Martirii Neamului să vină în
bulevardul nostru,
care se
numea Stalin.
Autobuzele liniei au
fost blocate în periferie, ambulanţele – la spital. Taxiurile au rămas toate în piaţa
de lângă Banca de Stat. Cei mai puternici taximetrişti au început să claxoneze, imitând cu sunetele claxoanelor lozinca “Partid – Enver / Suntem veşnic pregătiţi!” (“Parti – Enver! Jemi gati kurdoher’!” –
alb. orig.). Dar cei proaspăt veniţi nu găseau spaţiu liber ca să pătrundă,
într-atât de dense erau rândurile noastre, ale lui Stalin. Noi copiii am fost primii care am obosit să tot ţinem capetele în sus, dar merita, nu atât datorită spectacolului pe care-l urmăream în acele clipe, încât de dragul a ceea ce avea să urmeze. Deja cu toţii aşteptam focul cel mare,
final, care, când a apărut într-un sfârşit, a scos un răcnet sobru din gâtul
turmei. Strălucea, căci amurgul
zilelor lungite ale lui mai nu se lăsase întru totul şi o lună
plină lumina pretutindeni. Era o paraşută mondială. Când a ajuns la înălţimea blocurilor, vântul s-a potolit şi paraşuta a început să coboare în diagonală, de parcă ar trece turma în revistă. Atunci năvala a devenit mai puternică.
Femeile din cartier, cu o lucire misterioasă în priviri, urmăreau scena din balcoane. Bătrânii, bărbaţii,
s-au
dat instinctiv în spate. Ceilalţi erau acolo, întru totul prinşi în joc.
Mulţii dintre ei erau pe jumătate goi. Noi micuţii nu ne-am fi
mirat peste
măsură dacă îi vedeam cum prind paraşuta
şi
încep să se îmbrace în ea. Cineva se suise pe umerii unui prieten care se apropia de paraşută
parcă beat. Căzuseră
poate de acord să împartă bucata de mătase
în două, dacă le ieşea treaba: cu siguranţă
ar ieşi, dacă nu pentru altceva,
cel puţin pentru două perechi de chiloţei, completate cu ceva dantelă.
Doar
că ceea ce câştigau la înălţime, şi-o pierdeau la viteză. Când
paraşuta a ajuns la nivelul etajului doi,
cineva a încercat s-o prindă cu o trestie
lungă care avea pe vârf un cârligel. S-au auzit înjurături,
ameninţări.
Spre norocul persoanei respective, încercarea n-a avut
succes. După câteva secunde s-a văzut clar că, din tot tineretul de pe
bulevard, doar o sută de inşi aveau să dispute
paraşuta, împărţiţi în două tabere, în norocoşi şi puternici. Ceilalţi se aflau prea departe de locul unde era prevăzut să cadă paraşuta.
O putoare eroică şi senzuală
de transpiraţie a umplut în acea clipă bulevardul. Undeva în mijlocul turmei a strălucit tăişul unui cuţit.
* Născut la Tirana în anul 1964, absolvent al Facultății de Medicină a Universității din Tirana, secția chirurgie (1988), din anul 1999 trăiește la Padova, Italia, unde lucrează ca cercetător la Universitatea din Padova., în domeniul transplanturilor și celulelor stem. În afara articolelor științifice, Arben Dedja are o amplă activitate literară. Este autorul volumelor ”Spelunca tristeților tale” (Shpella e trishtimeve të tua, 1994), I thopërkuom (2003) și ”Menținerea măștilor” (La manutenzione delle maschere), Italia, 2010). A publicat și cinci volume poetice ales, traduse în albaneză, din creația poeților Umberto Saba, Sylvia Plath, Miroslav Holub, Guido Cavalcanti și William Blake. Primul său volum de povestiri, ”Amputări extinse” ( Amputime të zgjatura), a apărut la Tirana în anul 2011. În anul 2004, Arben Dedja a fost laureatul ad-aequo al "Premiului Internațional de Poezie și traducere, Fondazione Cassa di Risparmio di Ascoli Piceno" cu volumul de poeme alese semnate Attilio Bertolucci. În cadrul Târgului de Carte de la Tirana (2014), Arben dedja a câştigat premiul „Cel mai bun autor al anului”.
Prezentare și traducere: A.-Ch. Kuciuk