Scriitor, eseist, lingvist şi
jurnalist al culturii cetăţeneşti, născut la
Tirana, Ardian Vehbiu a absolvit Facultatea de
Istorie-Filologie a Universităţii de Stat din Tirana, iar în perioada 1983-1990
a lucrat la Institutul de Literatură şi Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a
Albaniei. S-a specializat în cercetarea lexicologiei, semanticii şi
stilisticii. După un stagiu ştiinţific de un an lângă Universitatea “La
Sapienza” din Roma, a devenit lector al limbii albaneze la Catedra de Limbă şi
Literatură Albaneză a Institutului Oriental din Napoli. S-a mutat la New York
în anul 1996.
Autor a numeroase lucrări
importante de eseistică şi literatură, precum “Descoperirea Albaniei” (Zbulimi
i Shqipërisë / La Scoperta dell’Albania), Milano 1996, Edizioni Paoline;
“Jargoanele Neamului” (Zhargonet e Kombit, Sejko, Elbasan 2004); “Bucătăriile
Memoriei” (Kuzhinat e Kujtesës, Sejko, Elbasan 2006); “Turnul Ceasului” (Kulla
e Sahatit”, K&B, Tirana 2003); “Fractalurile limbii Albaneze” (Fraktalet e
Shqipes, Excipere, Çabej, Tirana 2007); “Între dezamăgire şi mit” (Midis
zhgënjimit dhe mitit, Botimet Max, Tirana, 2007); “Folclorul elitelor”
(Folklori i elitave, Morava, Tirana 2009); “Cele şaizeci şi şase de povestiri
ale lui Max Ghierazi” (Gjashtëdhjetë e gjashtë rrëfimet e Maks Gjerazit,
K&B, Tirana 2011, Dudaj, Tirana 2012); “Împotriva purismului” (Kundër
purizmit, Dudaj, Tiranë 2012); “Albaneza totalitară” (Shqipja totalitare,
Excipere, Çabej, Tirana 2009). Ardian Vehbiu a înfiinţat şi conduce din 2007
blogul “Peisaje ale Cuvântulul” (Peizazhe të Fjalës), unul dintre cele mai
citite şi comentate portaluri de internet din lumea albanofonă. Vehbiu este
laureat al Premiului Naţional “Gjergj Fishta” în anul 2009 pentru cel mai bun
eseu, şi al Premiului “Ardian Klosi” al festivalului PaMur (FărăZid) pentru
cartea “Lucruri pe care le scotea marea” (Sende që nxirrte deti, Dudaj, Tirana
2013). În anul 2015, la Tirana i-a apărut un roman f
oarte bine primit de critică și de cititori, ”Bolero”.
Ospitalitate
În acel sat spunea că oaspetele e
Domn.
M-a dus drumul spre seară și am bătut
la prima poartă care mi s-a ivit amar prin ceață.
Strigai: Primești oaspeți, o, stăpânule
al casei.
Se aprinseră lumânări, se auziră pași,
o mână se-ntinse spre mâna mea, îmi luă arma din umăr, o candela-mi lumină
drumul să intru.
Îmi arătară colțul unde trebuia să mă
așez, pe când alții aprindeau focul în vatră, iar alții tăiau un berbec în
curte, și-i cunoșteam strigătul disperat de departe.
Cu apă proaspătă de izvor îmi spălară
picioarele care se roșiseră de jenă.
Bărbați puternici, înalți și tăcuți mă
legară de barele de fier din pereți și dușumea.
Ca să nu mori când se va prăbuși casa,
îmi explicară.
În acel sat, se spunea că stăpânul își
întoarce casa pe dos când îi vine un oaspete.
Aduseră rachiu și cafea dulce și nuci
sparte și faguri de miere, veniră fete și femei frumoase ce mă hrăniră delicat,
cu degetele lor trandafirii.
Într-o parte mi s-a așezat preotul, în
cealaltă – muftiul.
Intră stăpânul casei cu o făclie
aprinsă în mână, să-i dau foc casei acum, sau mai târziu?
Rânduiala cerea să-i spun că focul ne
trebuie doar pentru a ne încălzi.
Aduseră alte băuturi supe înmiresmate
pe care fetele mi le apropiau de buzele uscate cu linguri de argint.
Fumarăm cu toții tutun fumarăm hașiș
fumarăm tutun.
Ei vorbiră un pic apoi veni rândul meu
să-i mulțumesc stăpânului casei și să-i laud mâncarea pâinea sarea puterea
brațelor și a minții frumusețea feminină cu care mă primiseră.
Aduseră berbecul făcut și îi
desfăcuseră copanele precum soldații târfei înrobite ca să-i scoată și să-i
sufle aburul arzător dinăuntru. Mâncarăm și băurăm luarăm viață unul de la
alții povestirăm întâmplări adevărate și mai mult născocite.
Așa cum o cerea obiceiul, stăpânul
casei se ridică încă o data să ia făclia aprinsă, pentru a distruge universul,
dar eu trebuie să insist că focul ne trebuie doar pentru a ne lumina.
Apoi bărbații porniră să plece, dar nu
fără a-mi ura somn dulce, și gazda mea închise porțile mari și mici, asigură
ferestrele și ușițele, acoperi focul în vatră și dădu ultimele porunci cu
șoapte autoritare.
Veniră alte fete și femei și-mi dădură
jos hainele, îmi dezveliră pielea timidă, mă mângâiară și mă dezmierdară atât
încât mă sufocară, iar eu nu mă puteam elibera de sforile care mă țineau
pironit în colțul camerei, ca să mă păzească atunci când avea să se răstoarne
casa.
Fierbinți aidoma picăturilor de plaoie
din august, gurile care mă atingeau miroseau a lavandă și ghimbir și mâinile
care-mi frământau trupul mă înmuiau și mă aprindeau, trupuri elegante de
căprioare și de veverițe mi se-ncolăceau peste tot, de eram gata să dau foc nu
doar casei care mă găzduise, ci lumii întregi.
Cândva mă dezlegară și-mi scoaseră
sforile din încheieturile rănite, odată cu dorința de a fugi, a dispărea
altundeva, cu pielea berbecului tăiat, îmi făcură vrăji cu tăciuni aprinși din
vatră și mă lăsară singur în fața amintirii dulcelui viol.
Nu țin minte cum am dormit, dar, când m-am trezit, m-am
văzut întins pe tavanul frumos de lemn, cu gura plină de miresme tainice de-ale
nopții.
Sub mine, matriarca neamului, poate deja moartă și
neîngropată, îi ciripea cuvinte nespuse de dragoste unei găini pestrițe cu creasta
și gușa înflăcărate ca un foc uitat aprins pe poala unui munte.
Încercai să mă mișc, dar casa nu se răsturnă, pereții groși
de piatră nu crăpară, temeliile ținură.
În acel sat spuneau că doar oaspetele
tine casa în picioare.
Prezentare și traducere: A.-Ch. Kuciuk ©
Mikpritje
Në atë fshat thoshin miku
është Perëndi.
Më çoi rruga në të ngrysur trokita në
portën e parë që m’u shfaq idhtas mes mjegullës.
Thirra a pret miq o i zoti i shtëpisë.
U ndezën qirinj u dëgjuan hapa një dorë
u zgjat drejt simes një dorë tjetër më mori armën nga krahu një kandil më
ndriçoi rrugën për të hyrë.
Më treguan qoshen ku duhej të ulesha
teksa të tjerë ndiznin zjarrin në oxhak të tjerë akoma thernin një dash
përjashta që ia njoha blegërimën dëshpërimtare për së largu.
Me ujë të porsambushur burimi më lanë
këmbët që ishin skuqur nga turpi.
Burra të fortë shtatlartë dhe fjalëpakë
më lidhën pas mbajtëseve të hekurta në dysheme dhe në muret.
Që të mos biesh kur të
bjerë shtëpia shpjeguan.
Në atë fshat thoshin i zoti e kthen
shtëpinë përmbys kur i vjen miku.
Sollën raki dhe kafe të ëmbël dhe arra
të thyera dhe hoje mjalti erdhën vajza dhe gra të bukura që m’i futën ushqimet
në gojë me gishtërinj trëndafili.
Në një krah m’u ul prifti në tjetrin
hoxha.
Hyri i zoti i shtëpisë me një pishtar
të ndezur në dorë t’ia vë zjarrin tani shtëpisë më pyeti apo më pas?
Rregulli e kërkonte t’i thoja zjarrin e
duam vetëm për të na ngrohur.
Sollën pije të tjera supëra kundërmuese
avulluese që vajzat përreth m’i avitnin te buzët e rreshkura me lugë të
argjendta të cekëta si pellgjet në fushëtirë.
Tymosëm të gjithë duhan tymosëm hashash
tymosëm duhan.
Të gjithë biseduan nga pak pastaj më
erdhi radha mua t’i falem të zotit të shtëpisë e t’ia lëvdoj ushqimin bukën
kripën forcën e krahëve dhe të mendjes bukurinë femërore me të cilën më kish
gostitur.
Sollën dashin e pjekur për t’ia shqyen
shalët në sofër si ushtarët lavires robinjë për t’ia nxjerrë e gufmuar me
shtëllunga avullin përvëlues nga brenda.
Hëngrëm pimë morëm jetë nga e tjetrit
rrëfyem histori të vërteta e më shumë të rreme.
Siç e donte zakoni i zoti i shtëpisë u
ngrit edhe një herë të merrte pishtarin e ndezur për t’i dhënë fund universit
por unë duhej t’i thoja zjarrin e duam vetëm për të na bërë dritë.
Pastaj burrat u ngritën të ikin një nga
një por jo pa më uruar gjumë të ëmbël dhe mikpritësi im mbylli portat e mëdha
dhe të voglat siguroi dritaret dhe deriçkat mbuloi zjarrin në vatër dha
porositë e fundit me pëshpërima autoritare.
Erdhën të tjera vajza dhe gra më ulën
rrobat më zbuluan lëkurën e drojtur më mikluan nanurisën me ojna e ledhe
aq sa më morën frymën teksa unë nuk çlirohesha dot prej litarëve që më mbanin
gozhduar në qoshe të dhomës për të më ruajtur kur të përmbysej shtëpia.
Të nxehta si pika shiu të gushtit gojët
që preknin vinin era livando sherbelë e trumzë duart që më fërkonin trupin më
zbutnin e më ndiznin njëherësh trupa të hajthëm sorkadhe suta e kunadhe më
çmbështilleshin rreth mishit prej afshi përcëllues që do t’ia kish vënë flakën
jo më shtëpisë mikpritëse por botës mbarë.
Në fund m’i liruan e m’i hoqën litarët
nga kyçet bërë plagë së bashku me dëshirën për të ikur e për t’u zhdukur gjetiu
më mbuluan me lëkurën e dashit të therur më yshtën me kongjij të ndezur nga
vatra më lanë të vetëm përballë kujtimit të përdhunimit të ëmbël.
Nuk mbaj mend si fjeta por kur u zgjova
e pashë veten të shtrirë në tavanin e bukur prej druri me gojën plot erëza të
fshehta nga nata.
Poshtë meje matriarka e fisit ndoshta
tashmë e vdekur e pakallur i çuçuriste fjalë të pathëna dashurie një pule të
urtë pikaloshe me lafshë të përflakur si zjarr harruar ndezur në shpat mali.
Bëra të tundem por shtëpia s’u shemb
muret e trasha prej guri s’i thyen gjunjët themelet mbajtën.
Në atë fshat thoshin veç miku e mban
shtëpinë në këmbë.