Arian Leka - voce inconfundabilă a tinerei literaturi de
expresie albaneză; este un autor care face poezie înaltă, ca să nu spunem
vizionară. Ceea ce îl deosebeşte de confraţi este profunzimea şi perspectiva
programului poetic. Un program care nu pleacă de la hârtie spre autor,
strigându-le literelor şi sunetelor să devină versuri, ci care curge în mod
firesc din(tru) autor şi se naşte ca poezie. Născut la Durrës pe 19 februarie
1966, după ce a studiat (deloc întâmplător muzica, cred eu) la Liceul “Ian
Kukuzeli”, a absolvit Facultatea de Istorie-Filologie a Universităţii din
Tirana, secţia Limbă şi Literatură Albaneză, completându-şi studiile la
Florenţa. În anul 1994, publică volumul de povestiri Acest tărâm liniştit
unde nu se întâmplă nimic, urmat de Sacro e Profano, Viciile
celor Morţi, Doan Doel, Cele mai frumoase Legende (vol. 1,
2), Nava Somnului, romanul Şarpele Casei, volumul de poeme Strabism
şi Umerii bărbatului (nuvele şi povestiri), volumul Carte de mare
etc. A tradus în limba albaneză fragmente din creaţia lui T. F. Marinetti,
Cesare Pavese, Dino Campana, Eugenio Montale, Italo Calvino. A înfiinţat primul
festival internaţional de poezie – POETEKA, și este redactorul-şef al Revistei
Poeteka (Tirana, din 2004), revistă specializată de poezie şi cultură poetică, partener
Eurozine. Scrieri ale lui Leka au apărut şi au fost traduse în limbile engleză,
germană, italiană, portugheză, croată, română, macedoneană, franceză. Leka este
laureatul mai multor premii, printre care Premiul Ligii Scriitorilor din
Albania, Premiul “Pana de Argint” pentru volumul “Strabism”, al concursului
“Europa – patria noastră comună”, al Comunic@rts Prize etc.
IX
Ce-i făcut
de Dumnezeu trebuie distrus
De parc-ar
fi un cadou venit târziu
Ca o
schiță începută bine
încheiată
greșit
când peisajul
pe pânză
deși făcut
cu mâna
s-a
transformat…;
și din
toate formele de viață
a rămas
vie
doar o
formă...;
strecurarea-n
hârtie
fără de
care reușești să trăiești foarte bine
și iar
indiferent
că va fi dificil
fără
hârtie
te vei
descurca cumva.
Greșeala a
fost antitrupul
barcă de
salvare
vaccinul
pentru aceeași greșeală.
Trupul,
adăpost sigur
fie și
partial și cel mai bland.
De-aia ce-i făcut
de Dumnezeu trebuie distrus
ca o
poruncă indirectă.
Mai întâi
trupul.
Trupul
tău.
Tare.
Orbește.
Fără multă
concentrare.
Trupul tău
– formă oarbă, perfecta greșeală –
nu acceptă
să se schimbe.
Creat
pentru ochi, trupul tău
cât pentru
inima și mâna tare.
Inițial
dilemele cu tine însuți
Ori de nu
poți, cel puțin trebuie să știi
de unde
să-ncepi.
și cum
începe distrugerea:
Părul,
fruntea, ochiul, ochiul piciorului, piciorul
Coapsele,
nările, pulpele
subțiri
groase sau
subțiri, cum o fi.
De la tălpi
la antebrațe.
De la
genunchi la bujorii genunchilor.
Și mai
ales epifizele, brațele goale.
băute până
la ultima picătură
de mâniile
–
acidele
moi.
De la
vârful degetelor unei mâini
și apoi
ale celeilalte
până la
capătul unde picură dorința.
Pustii de
clavicule
oase ce
separă gâtul de firele pieptului tăiat
ceafa și
atelierul
unde se
născură plânsete amorțite
și unde se
alcătuia noua vină, proaspăt tăiată
precum
bancnotele
zgomote,
voci, sunete
criptele
și închisorile tăcerii
strigătele
și blestemele
zâmbetele
amare
sânul cu
sfârcurile întunecate
oarecum
decolorate
ca o haină
căruia îi trebuie doar nasturii,
trebuie
sfârămate.
Inițial ușor,
frăgezind, înmuind
în taină
până când
cu-o mișcare bruscă
trebuie
frânt al tău trup.
Umbra
căzând din sânii tăi respirând
și
coastele se numără pe bețe de pin
nesăturate
de rășină.
Diafragma
cu foi moi
subțiri
separând o lume:
lumea ce
funcționează cu vânt
de cea
care merge cu lichide reci
Fără multe
dileme
mai ales
fără multe remușcări
trebuie
netezite
odată cu
arcul din talpa piciorului
la gât,
apoi degetele superioare
care ating
raiuri
de carne,
de hârtie, de plastic
și
degetele inferioare
care
îndură beznă
și lume
rarefiată: piei, imitații de piele
bumbac și
mătase brută.
Merele
deasupra pântecelui
Pomeții și
bucile aburinde
oriunde
s-au plămădit
și se mută
în trupuri
străine
trebuie
stricate, distruse.
La fel cum
vântul strică nisipul.
Precum
unghile chipul.
Albul de
prisos – culoarea.
Și linia
din mijlocul frunții
la
osciorul nasului, de la crăpăturile buzelor
de unde
mărgele de sudoare
curg spre
bărbie
așa cum niște
țapi în haită sar să moară
liberi
nu
liniștiți.
Trebuie
distrus acest trup.
Oricât de
bine plămădit.
Oricât de
sfânt la prima vedere.
Tocmai
acesta.
Mai întâi
pentru că este,
Apoi
pentru că
este trupul
tău.
Coastele
învelite-n fir alb
ca un
mosor pentru zmei.
Streșinile
spatelui, de la umeri la brâu
Unde nu
mai plouă
de la gropile
din subsuori
la gheare
și la
tainele strânse de ele
printre
ațele fiecărui deget
trebuie
desfăcute.
Trebuie
distruse, deci, toate
de parcă
ar fi un pustiu unde nu mai răsare semință
trupul tău
Trebuie
distrus.
Mereu fără
a uita ce fusese pământ roditor
hectare cu
puf
și fire
crescute-n lumină
sau chiar
și-n întuneric
încleștare
de pleoape și sprâncene
urechi în
forma unor jumătăți de inimi și păr...
trebuie
desfăcut.
Trebuie
distrus, la urma urmei, cu forța
cu voință
și dorință
Așa cum
parcă fără
a vrea se distruge o capodoperă antică
adormită-n
temeliile unor noi cartiere
pline de
oameni noi, necunoscuți
La fel
plămânii cu tot cu faguri
trebuie
distruși.
Inima cu
sângele curat și cel murdar.
Venele
unde nu merita nici să te legi,
nici să
vâslești.
Ficatul
plin de otrăvuri cauzate de tine.
Rinichii
care, la
fel ca stridiile, cresc pietre,
dar nu
prețioase.
Splina,
bila cu bătăliile pierdute
și toate
duritățile
lăcomia
stomacului
grăsimea
tare
grăsimile
moi
și toate
cutele gușei și-ale burții.
Mitra cu gâtul
ei unde se ascund lăcomiile
care
zboară jos, cu rațele
de la brâu
în jos
mereu cu
suspiciunea crâncenă – să devină oameni
sau să
rămână doar semință? -
de acolo
în sus trebuie distruse
fără a
tine cont că orice lucru ce are aripi
și nu
zboară, trebuie ucis
fără a
ține cont că orice
cu mai
mult de patru membre
e
neplăcută și trebuie distrusă.
Se poate închipui
la fel și
în același mod
așa cum
trebuie distrus
trupul tău
complet.
Trebuie.
Trebuie. Trebuie, deci. Trebuie
distrus cu
răbdare superioară
nemaivăzută,
trupul.
Și alene,
desigur.
Temeinic.
Fără a economisi nimic.
Încet. Și
îndelung.
Cu dorința
ce
se-ncumetă să devină chiar oftat
ispită de
a deveni muncă și muncă lăsată la mijloc
greșeală-ntre
greșeli
spre a fi
reluată după somnul căldurii
iarăși
viciu-ntre
vicii.
Viața
așteaptă. Nu într-o noapte.
Dar totuși
oricât
timp ai avea, totul trebuie distrus
distrusă
această jucărie creată spre a fi stricată
cu câte o
respirație ușoară
ca toate
cadourile, ajunse mereu
oarecum
târziu, când ți-ai pierdut legătura
când nu le
mai vrei
sau nu
le-nțelegi.
Cutie închisă
unde adorm irosirile
Păcate.
Regrete.
Plictis
trezit de atingerea
și urma
ochiului
care pe
neașteptate
chipurile
și întâmplător parcă
se mută
peste trup
mai încet
decât umbra norului
se sfâșie
pe vârfuri
de plante galbene
Mare
neînțelegerea
mare
singurătatea
tăcerea.
Nici
untdelemn, nici mir, nici tămâie
nici
murdărie, mireasmă, putoare.
Toate tind
să fie la fel
În fața
aceleiași conștiințe
Plămădită
cu prima chemare:
-
Distruge-ți acest trup la fel ca pe al tău!
- Fă-i
acestui trup tot ce ai fi vrut
Să-i faci
propriului trup în viață!
- Și nu
economisi! Pornește cu dreptul. Iară.
Ce ți s-a
dăruit, dăruiește.
Și
convinge-te fără a găsi o explicație.
Fără a
căuta rădăcina greșelii de care
se zice
c-a-nceput la Ida sau Eden (nu țin minte clar)
cu un măr
sau un smochin (nu se crede)
cu o
tărâtoare (tărându-se, căci i s-au pierdut picioarele,
cum se
zice, și care fuseseră aripi)
și cu un
mic de ce la mijloc
dar care
doare cât pielița smulsă din unghia
de lângă
degetul mare.
Trupul tău
trebuie distrus.
Mereu.
Și când e
frumos.
Și când nu
era frumos.
Și când
era uscat,
umed,
gras,
fraged,
solid, cu
lichid
sau
complet ofilit –
trupul
trebuie distrus.
Trebuie
desfăcut, sfâșiat bine.
Intenționat
și calm.
Așa cum e
distrusă carnea florilor
când
putrezesc și nimeni nu observă cum se născuseră,
cum
înfloriseră
și cum
brusc într-o zi le văzurăm ofilite
pe movilă,
luptându-se
cu soarele care, până atunci, fu viață.
Sudoarea
rece se umflă și murit-a în drum de sete.
Buza de
sus picură sub bărbie, pe piept.
Și asta
întoarce totul de la capăt.
Pândesc
greșelile, relațiile, prieteniile
Elanul,
dragostea, esențele
Mizeriile,
perfecțiunea
Și mă
conving:
Trebuie
distrus, trupul tău
de la
început.
Cu stimă
și cu răbdarea frunzei
așteptând
sub coaja groasă
un anotimp
și luna
înviind-o din nou la cinsprezece nopți.
Trupul tău
trebuie distrus, cum am spus.
Încet.
Pășind
spre moarte
moartea
fiind –
odraslă a
morții.
Ascuțit.
Cât o
săgeată ieșită din arc.
Rapid.
Precum
sabia din teacă.
Trebuie
topit, poate, mai întâi, trupul tău
acest
castel frumos de ceară.
Trebuie
consumat
ca banii
câștigați la pariu
ca
monedele găsite pe jos,
trebuie
consumat într-o clipă
trupul tău
trebuie
stricat cap-coadă, cu capul sus
călcat ca
granița trasată
în aer și
pe care n-am trecut-o niciodată,
la fel ca
prima greșeală
ce se
mișcă-n gâtul fiecărui bărbat
chiar când
n-a trăit ca Adam.
(Trebuia
să mă sui pe ziduri ca să văd lumea de dincolo.
Pentru
tine fusese mai simplu. Suită pe tocuri
înalte
lumea nu
părea ovală. Pentru tine lumea era plată.)
De aceea
trebuie întoarsă, cum necesită.
Oarecum ca
un vechi ceas cu arc
legat de
buzunar
ascuns în
buzunarul lăuntric.
Trebuie
demontat
ar fi fost
la urma
urmei
cel mai
potrivit cuvânt
pentru
trupul tău.
Începând
de azi, toată viața.
Cu grijă.
Ca un
singur fiu trebuie privit trupul tău
deja
atins.
Oarecum ca
o mină ascunsă-n câmpia
unde se
joacă copii.
Nimic nu
era strain pentru mine
Până-n
ziua în care (te-)am cunoscut pe tine și datoria
că tot al
tău
venit dintr-un
singur Dumnezeu
sau din
toți zeii
dacă nu
azi
într-o
altă zi
trebuie
distrus.
Era o mina
trupul tău. Continuă să fie.
Mină care,
deși veche, explodează-n mâini.
Venită din
prima noastră bătălie
cu visul
în care aveam ochii deschiși
și când
vorbeam dormitați cu viața.
Mină. Mină
ce lasă semne.
Lasă răni
pe față,
cicatrice
și chin în
pat
era trupul
acela.
Mină
marină, cu cocoașă pe spinare
care
pleznește și sufletul – trupul tău.
Dar
totuși.
Oricum.
Puternic
insist
că trupul
tău trebuie
trebuie
trebuie și
trebuie
distrus.
Cu milă de
data asta.
Ca o
floare când îi scoatem petalele.
Fără a
lupta.
Căci
trupul tău se distruge parcă de la sine, putrezește ca fructul, chiar când nu-l
privești, întins pe paturi ca o plapumă damaschină plină de ornamente, jocuri
pești și
profeți.
Chiar când
nu-l atingi.
Chair când
nu-l vezi.
Chiar când
nu-ți aparține.
Trupul de
care crezi că-i al tău
trebuie
distrus.
Cu ranga,
cu ciocanul
oarecum ca
cei ce nu cred în Dumnezeu
care
calcă-n picioare
zgârie
pereții cu unghiile
profanând
sfințenia
doar ca-n
inimi să trăiască regretul
și să
găsească pacea
ce vine
după greșeală
și plata
ei
printr-o
nouă greșeală nouță, făcută
cu mâna,
precum trupul,
Astfel
trebuie distrus trupul tău.
Rupt, descusut, îndoit
Și trebuie luat cu binețea
initial.
Puțin câte puțin…
În câmpiile cu grâne ceva mereu
răsare.
Precum din
sărutări
în
trupurile noastre răsar răni.
Gheață
mestecă iubirea.
Cu drag.
Hrană
nevăzută.
Și totuși.
Și iar și
iar.
Trupul tău
era o armă, iubito.
Armă
tăcută a uciderii în masă
trupul tău
Acest
trup.
Trupul
tău.
Trupul
meu, de fapt.
Prezentare și traducere: A.-Ch.
Kuciuk ©