Prozatoare
și traducătoare născută la Tirana, absolventă a Facultății de Istorie și
Filologie a Universității din Tirana (1989) și a Lingua e Cultura Italiana (2009)
cu lucrări despre opera lui Eugenio Montale. Timp de un sfert de veac a tradus
în albaneză opere ale unor importanți autori italieni, precum Leopardi,
Quasimodo, Ungaretti, Montale, Buzzati, Tabucchi și, mai recent, Claudio Magris.
Ca prozatoare a publicat ”Vremea Erei” (Koha e Erës), ”Istorie fără nume” (Histori
pa emra) și ”Decizia” (Vend/imi,
are și sensul Țară / Țară a mea). Este
laureata unor premii importante ca autoare și traducătoare. În anul 2015, a
câștigat Premio Nazionale per la Traduzione (Il Premio Maggiore) în Italia.
Război în iran sau irak
În casa noastră se bat toți. Cum se bat? Cum s-or
nimeri. Seara, de pildă, când tu ești liniștit, căci nu s-a ridicat spre cer
vreun strigăt cumplit, exact când tata urmărește știrile lumii, fără a fi atent
la partea stătută a familiei, mama se apucă să spele vasele. Dar vasele, din
nefericire, scârțâie, mai ales paharele, iar zgomotul, chiuitul, croncănitul
continuă până când urechile lui tăticu se irită (și nu-s de vină) și pumnul lui
zguduie masa: Gata cu vasele alea! Eu, da, aud. Dar mama e rece ca piatra și nu
vrea să știe că jumătatea ei află ce trebuie să afle omul și răspunde: Iar eu
spăl. Deja s-a iscat cearta. În ochii înveliți de mânie ai lui tata, unde
supărarea sare din orbite și se înfige ca un cuțit în spinarea aplecate peste
vase, a mamei, care nu se oprește... krau… krau, spălând vasele alea
blestemate.
Eu și sora mea, care scormonește sub masă, am încremenit cu
privirea cusută de spinarea nepăsătoare a mamei. Și aș fi vrut ca în acele
clipe s-o zgârii cu unghiile și să-i spun să-și tacă cleanța și să-și oprească
mâinile, ca să se îmblânzească ochii tăticului. Ți-am zis să lași vasele, că eu
urmăresc știrile! Vocea capătă o tonalitate metalică și amenințătoare, ca
tăișul cuțitului când taie pâinea: Grap. – Pff, ne-ai mâncat ficățeii cu
știrile astea. – A depășit granița. Știam c-o va depăși. Dar nu pricep de ce
are atâta curaj. Acum tata s-a ridicat de pe canapea. Iar știrile de la
televizor bubuie și curg fără a ține cont de noi. De fapt, eu le ascult foarte
bine: și soldații iranului, și pe cei americani; îi aud, foarte bine îi aud,
vreau să mă ridic și eu în clipa aceea și să-i spun: tati, se aud, stai că-ți
spun eu ce nu auzi, ți le spun pe toate, fără a o uita pe fetița spânzurată,
nici pe băiatul zburat de la etajul zece... doar nu te ridica... ți le spun.
Dar nu-ndrăznesc să ridic ochii. Dar o văd pe sora mea care și-a adormit
păpușa, căci sunt știri, firește. Păpușa nu plânge când sunt știri. Nici nu
cântă. Băi, te potolești, sau îți dau în cap cu scrumiera asta? Vocea a
explodat pe neașteptate și a amenințat, de-ți vine să crezi că soldații de la
televizor au intrat în casă cu mitralierele. Mama doar se întoarce un pic, cu o
oarecare indiferență: Ei, nu mai spune! Ia încearcă! – Doamne, asta n-are pic
de creier! Ce să-ncerc, războiul? Marele război de aici, de la noi! A ieșit
sora mea de sub masă și s-a pus între ei. Ochișorii ei sunt bulbucați, iar din
chiloței începe să-i curgă... oh, asta mai lipsea... acum o să sară ailaltă...
războiul... a-nceput războiul... unde să mă strecor eu... Mamii, am făcut
pipi... Iată, vezi ce-ai făcut? Ai îngrozit copilul, ca un balaur. Pe cine faci
balaur, tu, putoare? Îți arăt eu ție balaurul. Și-a luat avânt. Cu scrumiera în
mână. Scrumul cade peste noi. Și-a luat avânt. Și eu unde trebuie să mă ascund.
Trebuie să mă ridic... să-l opresc... Eu?! Mi-e teamă. Sunt copiii aci, dar
ți-o arătam eu... Din fericire, ne-au văzut. Ne-au văzut, din fericire. Dar se
întâmplă și să nu ne vadă. Și mama primește câte o palmă peste față. De fapt, o
iubește. Mie nu-mi place că-l contrazice. Și știu bine că tăticu se va enerva.
Dar nu se retrage. Vorbește. Rece chipurile, dar vorbește. Cum să-i placă.
Aidoma surorii mele. Și ea tot cu mama seamănă. Eu îi spun să nu-mi ia
caietele, că le umple cu pete. Ea – tot pe a ei o ține. Apoi ia bătaie.
Desigur. Cum să fac altfel, dacă insistă. Ei îi curg mucii și plânge tot
timpul. Astfel mă supăr și mai mult. Se plânge la mama. Și mama sare peste mine
ca o bestie. Tata te ucide cu vocea-i ca un cuțit. Și casa încremenește. Iar
mama te bate de-a binelea. Eu alerg în jurul mesei, dar ea e puternică. Cu un
trup dens și mână mare. Eu sunt cel mai nenorocos din casă. Căci mâna mamei e
foarte grea. Și te lovește fără să te privească. Parcă scutură covoare. Aproape
îmi vine să mă-ntorc și s-o lovesc pe față. Pe fața aceea șifonată care se
strâmbă când lovește: dai, dai, pe spinarea mea. Dar nu-ndrăznesc. M-ar fi
snopit tata în bătaie, cu cureaua, apoi. Căci pe adulți nu-i poți înțelege.
Tocmai când nu te aștepți, se unesc și te zdrobesc în bătaie. Tu ești mereu de
vină. De aceea o suport și o privesc cu niște ochi de lup. Ea se enervează mai
rău: Nu te uita la mine cu ochii ăia, că te-am făcut. Ne ostenim de moarte
pentru voi. Hai, dispar! – Chiar vreau să dispar. Dar n-am unde. Și mă-nvelesc
cu plapuma în patul meu până mă sufoc. Și plâng. O voi ucide în bătaie pe
soră-mea mâine, când nu va fi nimeni în casă. Jur.
Dar mâine mi-a trecut supărarea. Și totuși, în
ochii lumii suntem o familie foarte cumsecade. Mama e o doamnă, iar tata – un
deștept. Când își beau cafeaua, îi bârfesc pe vecinii care se înșeală. Mai ales
pe tanti Keti și nenea Berti. Se sărută pe scări (zice mama) ca să ne arate că
chipurile se iubesc. Eu nu zic nimic, dar seara merg chpurile să mă joc cu
Besi, fiul lor. Suntem vârstnici. De fapt, mă duc pentru o clipă, pentru o
singură clipă, când nenea Berti se întoarce de la muncă. Ies în hol, ca să-l
văd cum intră și-i sărută părul lui tanti Keti. Iar Besi sare și-l
îmbrățișează. Eu n-am făcut asta niciodată. Și nimeni nu mi-a sărutat părul.
Intru hoțește în casa mea neprihănită și-mi urez să mă-nsor cu o ”târfă” (cum
zice mama) căreia să-i sărut părul și care să mă sărute. Noroc că gândurile nu
se văd, altfel mama m-ar fi bătut. Apoi m-ar fi bătut și tata, și apoi ar fi
plâns surioara și mie mi-ar fi luat creierul foc și i-aș fi strivit căpșorul...
iar mama... iar tata... lanț...
Este ora de știri... și mama... iarăși... dar de
ce doamne... spală vasele... eu intru în nenorocitul acela de război care nu se
termină odată în iran sau irak și trag... pac... pac... pac... înainte să se
zgâlțâie paharele farfuriile și înainte de a urla tăticu... le iau
kalașnikoavele soldaților din iran sau irak... și trag în rafale... peste
mama... peste tata... peste mine... și peste toată lumea...
Prezentare și traducere: A.-Ch.
Kuciuk ©
Luftë në iran a irak...
Në shtëpinë tonë rrihen të gjithë. Si rrihen? Si
t’u vijë. Darkave për shembull, kur t’i je i qetë se nuk është çuar lart ndonjë
piskamë therëse, tamam kur babi ndjek lajmet e botës, pa e pasur mendjen në
pjesën e ndenjur të familjes, mami zë e lan enët. Por enët për fat të keq
kërcasin, gotat sidomos, dhe gërvishtja, gërricja, kërkëllitja vazhdon derisa
veshët e tim ati acarohen,(dhe s’kanë faj) dhe grushti i tij tund tavolinën:
Boll me ato enë! Unë po dëgjoj. Po mami është e ftohtë si guri dhe nuk e çan
kokën se pjesa tjetër e familjes po nxë çka duhet të nxërë njeriu dhe
përgjigjet: kurse unë po laj. Tani ka plasur sherri. Në sytë e veshur me mllef
të tim ati ku zemërimi kërcen nga orbitat dhe gjuhet thikë mbi shpinën e
përkulur të mamasë mbi lavaman që nuk pushon,… krau… krau duke larë ato të
mallkuara enë. Unë, ime motër që gërmon nën tavolinë kemi ngrirë duke ia qepur
sytë shpinës indiferente. Dhe do të doja atë çast ta gërvishtja me thonj dhe
t’i thosha ta mbyllte sqepin e t’i pushonte ato duar që të zbuteshin sytë e
babait. Të thashë t’i lesh enët se unë po dëgjoj lajme! Zëri merr një tingull
metalik dhe kërcënues si tehu i mprehtë kur pret bukën: Grap. - Uh, na hëngre
me këto lajme. - E teproi. E dija që do ta tepronte. Po nuk e kuptoj pse ka aq
shumë guxim. Tani babai është çuar nga divani. Dhe lajmet e televizorit buçasin
e rrjedhin pa e vrarë mendjen për ne. Në fakt unë i dëgjoj shumë mirë: edhe
ushtarët e iranit, edhe ata amerikane; i dëgjoj, shumë mirë i dëgjoj, dua të
ngrihem edhe unë atë çast e t’i them: baba, dëgjohen, shiko se t’i them unë se
çfarë nuk dëgjon, t’i them të gjitha, pa harruar as vajzën e varur...as
djaloshin e fluturuar nga kati i dhjetë....vetëm mos u ngri...t’i them. Po nuk
ma mban as të ngre sytë. Po shoh motrën që e ka vënë kukullën në gjumë, se ka
lajme, natyrisht. Kukulla nuk qan kur ka lajme. As këndon. A do të marrësh vesh
ti, apo ta fluturoj tavllën në kokë? Zëri ka plasur dhe është hakërruar sa të
duket sikur ushtarët e televizorit kanë hyrë në shtëpi me mitralozë. Mami
denjon vetëm të kthehet si me indiferencë: Jo, more, pa provoje. - O zot, kjo
nuk ka mend fare. Çfarë të provojë, luftën? Luftën e madhe, këtu, tek ne!!! Ka
dalë motra nga poshtë tavolinës dhe ka qëndruar në mes të dyve. Sytë
zgurdullaqë dhe nga breçkat e vogla e nëpër shalë i rrjedh... oh, dhe kjo u
desh...tani do të nxehet kjo tjetra... lufta... plasi lufta... ku duhet të
futem unë... Mami bëra çiçin... Ja, e shikon çfarë bëre? Tmerrove vajzën si
lugat. Kujt i thua lugat ti moj qelbësirë? Ta tregoj mirë unë ty lugatin. Ka
marrë turr. Me tavllën në dorë. Hiri na bie neve. Ka marrë turr. Dhe unë ku
duhet të futem. Duhet të çohem… ta ndal...Unë?!!Kam frikë. Janë fëmijët pa ta
tregoja unë…Për fat, na panë. Na panë, për fat. Po ndodh dhe që nuk na shohin.
Dhe mami merr ndonjë shuplakë turinjve. Në fakt e do. Unë e kam inat që
kundërshton. Dhe e di mirë që babi do të nxehet. Po nuk tërhiqet. Flet. Si
ftohtë gjoja, po flet. Si t’i pëlqejë asaj. Si motra. Edhe ajo dreq asaj i
ngjan. Unë i them mos m’i merr fletoret se m’i bën me njolla. Ajo të sajën. Dhe
pastaj rrihet. Sigurisht. Si mund t’ia bëj ndryshe kur këmbëngul. Ajo
qurravitet dhe qan pa pushim. Këtu e marr edhe më shumë inat. I qahet mami. Dhe
mami pastaj më sulet si bishë. Çfarë babi, babi të vret me zë, si thikë. Dhe
shtëpia ngrin. Kurse mami të rreh tamam. Unë sillem qark tavolinës, po ajo
është e fortë. Me një trup të ngjeshur dhe me një dorë të madhe. Unë jam më i
pafati në shtëpi. Sepse dora e mamit është shumë e rëndë. Dhe të qëllon pa të
parë fare. Sikur shkund qilima. Jam gati t’i kthehem dhe t’i bie fytyrës. Asaj
fytyre të shprishur që shtrembëron buzët kur qëllon: hë, hë, hë në shpinën
time. Po nuk guxoj. Do të më rrihte babi me rripin e pantallonave pastaj. Sepse
të rriturit nuk i kupton dot. Atëherë kur s’e pret bëhen bashkë dhe të zhdëpin.
Ti gjithmonë ke faj. Ndaj e duroj dhe e shikoj me sy ujku. Ajo nxehet më keq:
Mos më shiko mua me ato sy, se të kam bërë kokën. Rropatemi për ju. Hajde m’u
zhduk. - Ashtu dua të zhdukem. Po s’kam ku. Dhe mbulohem me jorgan në shtratin
tim derisa të më merret fryma. Dhe qaj. Do t’ia marr shpirtin sime motre nesër,
kur të mos jetë askush në shtëpi. Betohem.
Të nesërmen më ka kaluar inati. E megjithatë ne
për botën jemi familje shumë e mirë. Mami është zonjë e rëndë, kurse im atë i
zgjuar. Kur pinë kafe të dy përflasin komshinjtë që “ia dredhin” (thotë mami)
njëri-tjetrit. Sidomos për teta Ketin dhe xhaxhi Bertin. Puthen nëpër shkallë
(thotë mami) për të na treguar gjoja se duhen. Unë nuk i them gjë, por
mbrëmjeve shkoj kinse të luaj me Besin, djalin e tyre. Jemi moshatarë. Në fakt,
shkoj vetëm për një çast, një çast të vetëm, kur kthehet xhaxhi Berti nga puna.
Dal në korridor ta shikoj kur hyn dhe i puth flokët teta Ketit. Kurse Besi i
hidhet në qafë. Unë nuk e kam bërë kurrë. Dhe askush s’më ka puthur flokët.
Përvidhem në shtëpinë time të pamëkat dhe uroj të marr një grua “kurvë” (siç
thotë mami), që ta puth në flokë dhe të më puthë. Shyqyr që mendimet nuk
shikohen se mami do të më kërcente me dru. Pastaj do ta rrihte babi, e pastaj
do të qante motra e mua do të më ndizej truri e do ta përflakja turiçkat… e
mami… e babi… zinxhir….
Është ora e lajmeve... dhe mami... prapë... po
pse o Zot, prapë... lan enët... unë futem në atë dreq lufte që s’mbaron në iran
a irak dhe qëlloj.... bam... bam... bam... sa pa kërcitur gotat sa pa gërvishur
pjatat e sa pa gërthitur babai... u marr kallashin ushtarëve në iran a irak... dhe
zbrazem me breshëri... mbi mamin... mbi babin... mbi veten... e gjithë botën...