Zamfir
Bălan este Cercetător ştiinţific I. De-a lungul timpului s-a ocupat de cercetarea
manuscriselor aflate în fondul caselor memoriale „Panait Istrati" şi „D.
P. Perpessicius", din Brăila; de editarea operei bilingve a lui Panait
Istrati (franceză-română), stabilire text, confruntare manuscrise, redactarea
notelor şi a studiilor introductive. Ca profesor ascociat, conf. univ. dr., a
predat la Universitatea „Constantin Brâncoveanu” din Piteşti, Facultatea de
Științe Juridice, Administrative si ale Comunicării, cursuri de Semiotică și
Retorică, Cultură și civilizație contemporană, Retorică și teoria argumentării.
La Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați, la Facultatea de Litere, a predat Teoria
literaturii și Poetică. Este Doctor în științe filologice. Cărți și îngrijire ediții: 17. Articole: 47
Revista
Haemus: Stimate Domnule
Bălan; apariția în limba albaneză a ”Kirei Kiralina„, la 80 de ani de la
plecarea lui Istrati spre o lume mai înțelegătoare, ne îndreptățește să vă
adresăm câteva întrebări, Dumneavoastră fiind unul dintre cei mai buni
cunoscători ai operei și vieții lui Istrati nu doar la nivel național. Ce
înseamnă o nouă apariție din opera istratiană, mai ales într-o limbă străveche
și rară ca albaneza?
Zamfir
Bălan: O nouă traducere a operei istratiene nu poate fi decât
o nouă poartă, o nouă deschidere spre universalitate. Panait Istrati este
printre puținii scriitori din lume care s-au bucurat de traducerea operei lor
într-un număr foarte mare de limbi, încă din timpul vieții. La cele aproape
treizeci de traduceri antume s-au adăugat multe altele, după moartea
scriitorului. Iată, a venit rândul culturii albaneze să și-l apropie pe Panait
Istrati, prin intermediul traducerii semnate de Kopi Kycyku, un foarte bun
cunoscător al literaturii române, om de mare cultură, el însuși scriitor.
Pentru
intelectualii și artiștii albanezi, Brăila înseamnă de mult un spațiu
multicultural, multietnic, de o reală și profundă valoare culturală și de
civilizație. La Brăila a trăit și albanezul Naum Veqilharxhi (1797-1854), de
profesie avocat, unul dintre vizionarii Renașterii Naționale Albaneze, care a
alcătuit și primul abecedar al limbii albaneze. Se pare că a fost ajutat și de
celălalt albanez, mecena Vangjel Zhapa (Evanghelie Zappa, născut la Labova,
Albania, în 1800, și decedat la Broșteni, România, în 1865)... Cum priviți acum
”Brăila eternă”, să zicem, și ce se regăsește din ea în orașul de astăzi?
Naum Veqilharxhi are de câțiva ani un bust pe una din
arterele principale ale Brăilei. Brăila de astăzi păstrează câteva efigii ale
trecutului, ușor de remarcat în plan arhitectural, în zona orașului vechi, dar
amprenta cea mai puternică se află în memoria literară, artistică a orașului.
Brăila, ieșită de sub ocupația otomană după Pacea de la Adrianopole, a dat o
galerie excepțională de nume culturii naționale și universale. Între acestea,
cel al lui Panait Istrati rămâne cel mai răsunător, biruitor deplin în bătălia
cu timpul.
Credem
că nu doar cititorul albanez, ci și cel român, au nevoie de o informare
concisă, nepărtinitoare și corectă asupra operei și vieții lui Panait Istrati,
însoțite de-a lungul vremii de numeroase controverse. Ca exeget și editor al
lui Istrati, ce insistați să afle acest cititor?
Întrebarea dv. mă trimite cu gândul la un text al lui
Mircea Eliade, scris la moartea lui Panait Istrati – un text de mare
sensibilitate, dar și de adâncă pătrundere a înțelesurilor unei vieți precum
cea a scriitorului brăilean. Dincolo de toate controversele, dincolo de
acuzații, mai mult sau mai puțin îndreptățite, dincolo de calomnii și campanii
propagandistice, spunea Mircea Eliade, există marea iubire de oameni din opera
lui Istrati, marea sa revoltă împotriva umilinței și sărăciei, există faima pe
care România a câștigat-o peste hotare prin munca și talentul acestui om. Ceea
ce nu au reușit să facă sumele uriașe cheltuite cu propaganda peste hotare a
făcut Chira Chiralina.
Mult discutatele controverse din viața lui Panait Istrati
țin în bună măsură de felul său de a fi, dar și de felul în care Occidentul a
înțeles, sau, mai degrabă, nu a înțeles comportamentul, modul de viață al unui
om venit dintr-o altă cultură și așezat, grație gestului lui Romain Rolland, în
rândul scriitorilor francezi contemporani. Pentru multă lume este greu, chiar
și astăzi, să separe apele și să înțeleagă reacții, atitudini, decizii care au
marcat etape importante din biografia scriitorului. Uneori chiar prieteni
apropiați, precum Romain Rolland, sau Nikos Kazantzakis, s-au aflat în situația
de a nu-i înțelege opțiunile. Sunt mulți cei care simplifică grav episodul
„Rusia sovietică” – după mine, capitol decisiv, fundamental, pentru înțelegerea
destinului acestui „om și mare scriitor”, cum îl numea același Mircea Eliade pe
Panait Istrati. Câtă dramă, câtă suferință, câtă zbatere a conștiinței pentru
luarea unei decizii corecte, ce luptă s-a dat în sufletul lui Panait Istrati
până la a spune ceea a spus în Spovedanie
pentru învinși – toate acestea rămân undeva în umbră.
De fapt, întrebarea dumneavoastră obligă la o
reconsiderare, pas cu pas, a marilor răscruci din biografia istratiană. Mă tem
că spațiul alocat acestui dialog este insuficient. Am să spun, totuși, că în
chestiunea adeziunii la revoluția bolșevică, Panait Istrati a acționat ca un om
onest cu sine și cu ceilalți. Mai mult, a avut, la finalul unei experiențe
dramatice, tăria să-și recunoască greșeala de opțiune, după ce – entuziasmat de
ceea ce i se arăta în călătoria bine ghidată – declarase în câteva rânduri că
vrea să devină cetățean sovietic. Spovedanie
pentru învinși, articolele din presa vremii, paginile de corespondență stau
mărturie.
Din
multe perspective, secolul XX poate fi denumit și un ”secol al autorilor
bilingvi”. Istrati s-a exprimat de câteva ori în această privință, accentuând
faptul că se simte autor român, pe care un hazard extraordinar l-a făcut să se
exprime în franceză. Cum priviți Dumneavoastră problema bilingvismului?
Bilingvismul i-a deschis lui Panait Istrati calea către
lumea întreagă. O limbă de mare circulație, precum franceza, a făcut ca
literatura „povestitorului înnăscut” să aibă dintru început un număr cu mult
mai mare de cititori decât dacă circulația operei ar fi rămas la limba maternă.
De altfel, cu excepția publicisticii, până la Kyra Kyralina, apărută în „Europe”, în 1923, și la Rieder, în anul
următor, Istrati nu publicase nimic în limba română. Cartea sa de debut, Kyra Kyralina, a avut versiune
românească de autor abia după zece ani. Circulația cărților în limba franceză,
ca și traducerile făcute după franceză au făcut ca opera lui Panait Istrati să
fie cunoscută rapid în toată lumea și să se bucure de o receptare simultană în
mai multe culturi. Trebuie spus că, în afară de un volum de povestiri din
ciclul „Lumea Mediteranei”, realizat de o echipă de traducători de la Atena,
într-o ediție îngrijită de mine, și de traducerea Chirei Chiralina în albaneză, cea care a prilejuit dialogul nostru,
toate traducerile operei lui Panait Istrati s-au făcut după edițiile în limba
franceză.
După
cercetarea temeinică a operei istratiene, credeți că mutarea lui (temporară) în
limba franceză a fost o evadare, o ”răzbunare”, o încercarea de a se debarasa
de un trecut, sau o prelungire firească a materiei artistice românești și
răsăritene într-o limbă de largă circulație? A fost scrisul lui Istrati parte a
unui misionariat cultural?
Hazardul extraordinar, despre care vorbea Panait Istrati
însuși, de a se fi exprimat artistic și publicistic într-o limbă de mare
circulație, cum este franceza, nu are legătură cu vreo formă de misionarism
cultural, cum nu poate fi pus nici în relație cu vreo încercare a scriitorului
de a se desprinde de propriul trecut. Sunt de luat în seamă, în această
privință, cel puțin doi factori conjuncturali. Unul este prietenia cu Alecu
Constantinescu, nume important în mișcarea socialistă din România acelor
vremuri, cel care l-a îndemnat constant și insistent pe Istrati – aș putea
spune că el l-a trimis – să cunoască lumea occidentală, Franța, Parisul, în
special. Un al doilea – decisiv, fundamental – este întâlnirea cu scriitorul
francez Romain Rolland, de la a cărui naștere s-au împlinit în ianuarie 150 de
ani.
Romain Rolland este cel care a văzut în Panait Istrati un
mare povestitor, un „povestitor de geniu”. Lui îi datorează Panait Istrati
intrarea triumfală în literatură, odată cu publicarea Kyrei Kyralina, cum spuneam, mai întâi în revista „Europe”, apoi la
editura Rieder, în colecția „Prozatori francezi contemporani”, însoțită de o
prezentare elogioasă, intitulată „Un Gorki balcanic”. Aici este marele merit al
scriitorului francez: de a fi smuls din banalitatea unei vieți pline amărăciuni
și încercări grele, un om care știa să povestească seducător chiar și într-o
limbă de împrumut, învățată cu dicționarul în mână, și să-l așeze fără ezitare
în rândul scriitorilor francezi.
Câtă
realitate balcanică conține literatura scrisă de Istrati și cât credeți că a
ajutat dimensiunea exotică la lărgirea faimei sale ca scriitor? Dar viața plină
de încercări, izbânzi, căderi?
Balcanismul este o temă foarte complexă, cu note
contradictorii, pornind chiar de la încercările de a conceptualiza o lume, o
geografie, un mozaic lingvistic și cultural, un spațiu al interculturalității
fascinant. Aș rezuma cumva răspunsul al întrebarea dumneavoastră, spunând că în
literatura lui Panait Istrati se află tot atâta realitate balcanică pe cât se
afla în Brăila acelor vremuri, în orașul cosmopolit de pe malul Dunării,
devenit la scurt timp după eliberarea de sub turci, un adevărat mozaic etnic.
Această lume cu aer exotic a atras atenția, a făcut, mai ales în Occidentul
literar, stereotip și monoton. Cum s-a observat adesea, literatura lui Panait
Istrati aducea un suflu nou, aer proaspăt, ieșea din tipare și, mai ales –
datorită amprentei puternice a limbii materne – o sonoritate fermecătoare. Este
adevărat, o vreme s-a bătut monedă pe tema exotismului în literatura
istratiană, tocmai pentru că lumea cărților lui Istrati îi era aproape
necunoscută cititorului occidental.
Nu cred atât de mult în viața plină de încercări
transferată în paginile cărții, cât cred în talentul de povestitor al lui
Panait Istrati. Nenumărați sunt cei încercați de valurile vieții, puțini sunt
cei care răzbat în felul în care a făcut-o autorul Chiralinei. Îmi vine în minte o frază a lui Istrati: „Numeroși sunt
cei care pornesc la drum, luntrași nebuni; numai câțiva ajung. (...) Îmi dau
seama că minunea destinului meu nu se întâmplă de două ori într-un secol!”.
Credeți
că în centrul operei istratiene stă, așa cum se afirmă des, ”mitul prieteniei”?
De-a lungul timpului, discursul criticii literare a
reținut câteva teme fundamentale în opera istratiană. Intre acestea, prietenia
– tema preferată și expresia cea mai înaltă a raporturilor interumane, în
opinia lui Panait Istrati. „Fără prietenie, eu nu văd existând Frumosul în
lume” – este o afirmație dintre multe altele pe această temă. Pe prietenie,
Panait Istrati și-a clădit toate idealurile, fie că este vorba de cele sociale,
fie că vorbim de cele artistice. Arta și gândirea – temeiurile vieții, după
Istrati – pot fi duse numai de prietenie pe culmile cele mai greu accesibile.
Aceste principii de viață ale scriitorului sunt și principiile de viață ale
celor mai importante personaje din opera sa.
Este de observat însă că felul în care înțelege Istrati
prietenia ține de universul său cultural originar. El a pus de multe ori
prietenia mai presus de orice, lucru greu de înțeles pentru un occidental
precum Romain Rolland, care i-a reproșat în câteva rânduri, în paginile de
corespondență: „Oricare ţi-ar fi prietenii, sunt sacri pentru dumneata. Este
prea mult să gândeşti aşa.” Sau: „Eşti în întregime un prieten... Lumea nu există pentru dumneata decât după categoriile prieten sau non-prieten. Iar pentru prieteni,
ai dărâma şi o Revoluţie, dacă te-ar fi afectat cu ceva.”
Cercetându-i
opera, deja îi cunoașteți foarte bine pe oamenii care i-au stat alături lui
Istrati, prieteni, femei iubite, adversari, foști prieteni etc, printre care
Kazantzakis, Eleni Samios și mulți alții. Viața aceasta a fost prea plină și
pare să fi durat un veac, dacă nu mai mult. Ce lucruri esențiale se pot spune
despre acești oameni, date pe care cititorul atent nu le poate găsi în studiile
de largă circulație?
În ciuda divergențelor, despărțirilor și certurilor, toți
oamenii aceștia l-au iubit și l-au prețuit enorm pe Panait Istrati. Lista
prietenilor – și vă asigur că este una foarte cuprinzătoare – e greu de
reprodus aici. De la femeia, amantă și prietenă, sau numai prietenă, la
„luceafărul meu omenesc”, cum îl numea pe Romain Rolland, din cercul de
prieteni ai lui Istrati au făcut parte necunoscuți și nume ilustre, oameni
simpli, persoane importante, oameni onești precum și ticăloși. Sunt adevărate
povești în spatele acestor prietenii, unele atât de surprinzătoare încât par
inventate.
Am să mă opresc din nou la Romain Rolland. În general, se
crede că declinul prieteniei celor doi scriitori s-a datorat diferențelor de
opinie, cu privire la lucrurile care trebuiau spuse despre Rusia sovietică, în
urma călătoriei lui Istrati din 1927-1929. Este adevărat – și corespondența
dintre cei doi stă mărturie – Romain Rolland a fost tot timpul de părere că
publicarea Afacerii Rusakov și a Spovedaniei pentru învinși e o mare
greșeală și va dăuna enorm revoluției bolșevice, în favoarea opoziției
troțkiste, ca și a unui larg curent european potrivnic comunismului. De
cealaltă parte, Panait Istrati credea că adevărul despre cele văzute în Rusia
trebuia spus. Dar nu această dispută întinsă pe mai multe scrisori, uneori în
termeni foarte aspri, a dus la ruptura dintre cei doi, ci faptul că, în Spovedanie pentru învinși, pe jumătate de pagină Panait Istrati o
insultase pe cea care avea să devină a doua soție a lui Romain Rolland: tânăra
rusoaică Maria Kudaceva. Refuzul lui Istrati de a-și cere scuze a dus la
ruperea dialogului cu Romain Rolland timp de aproape trei ani.
Cealaltă mare prietenie – cu
Nikos Kazantzakis – a trecut și ea printr-un declin. Cei doi scriitori se
întâlniseră pentru prima dată la Moscova, cu aceeași ocazie a aniversării a
zece ani de la Revoluția sovietică. Au călătorit împreună, au legat o strânsă
prietenie, care s-a frânt, la începutul anului 1929, când s-au „despărțit fără
să-și strângă mâinile”, neputând să împartă aceleași opinii despre realitățile
de atunci ale Rusiei sovietice. Amănunte despre acest episod se află într-o
carte scrisă de Eleni Samios, în semn de prețuire pentru scriitorul român, după
mamă, grec, după tată – Adevărata
tragedie a lui Panait Istrati. O carte rămasă necunoscută aproape șapte
decenii (tipărită la Santiago de Chile, în 1938) și apărută de curând în
românește.
Cum
a fost în realitate relația lui Istrati cu Rusia literară și culturală? A putut
face el o separație clară dintre Rusia sub bolșevici și cea de sub Tostoi,
Dostoievski, Gogol, Cehov și alții?
Aș aminti aici că intrarea lui
Istrati în presa de limbă franceză este marcată de un articol intitulat Tolstoism sau bolșevism?!, publicat în
1919, în gazeta geneveză „La Feuille”. Respingerea tolstoismului – doctrină
filosofică și religioasă, care susținea că schimbarea socială se poate face
prin iubire universală
și prin auto-perfectionare individuală, morală și religioasă – anunța, de fapt,
adeziunea publică a muncitorului Panait Istrati la „proaspătul acid sulfuric”,
cum numea el pe atunci bolșevismul.
Despre Tolstoi, Istrati știa.
Îi citise cărțile, așa cum citise cărțile marilor autori ruși, precum și pe
cele ale clasicilor francezi. Știm din însemnările lui Istrati că, la momentul
acela, niciunul din marii autori nu-l făcuseră să se regăsească în paginile
cărților lor. Așa a apărut îndemnul lui Josue Jehouda, un jurnalist elvețian,
aflat în același sanatoriu cu Istrati, de a-l citi pe Romain Rolland.
Despre Gorki știa desigur, îl
citise și se simțise măgulit de comparația făcută de Romain Rolland în prefața
cărții Kyra Kyralina. L-a și
întâlnit, dealtfel, cu ocazia călătoriei în Rusia.
Întrebarea dumneavoastră poate
fi doar ea, singură, tema unui dialog amplu. În linii mari, se poate spune că
Istrati vedea lucrurile în felul său: scriitorul trebuie să fie un luptător, un
militant pentru dreptate socială și pentru binele omenirii, în general. Arta
fără tendință nu valorează mare lucru, mai mult este o minciună bună să
amăgească spiritele amorțite ale celor care se complac în a nu observa
adevărata față a umanității.
De aici implicarea sa, fără
ezitare, în politică, lucru amendat uneori foarte dur de Romain Rolland, care
îi scria: „Te sfătuiesc să abandonezi complet politica şi să revii
la Mihailii şi Neranţulele dumitale. Acolo este misiunea pe care trebuie să o
îndeplineşti, nu doar cea artistică, ci şi cea socială. Şi doar aşa vei servi
cel mai sigur umanitatea eternă, veşnic tulburată.”
Aceeași judecată a aplicat-o și scriitorilor ruși, clasici
sau contemporani.
Editarea
operei bilingve a lui Istrati, considerată „cea dintâi tentativă de editare
ştiinţifică (...), în sensul propriu al termenului„; “o premieră mondială”
(Mircea Iorgulescu), cu siguranță v-a deschis perspective nebănuite asupra
acestei opere...
Editarea operei bilingve mi-a dat prilejul să așez
sistematic, față în față, două pagini ale uneia și aceleiași opere și să observ
ce se întâmplă când un scriitor își scrie cărțile în două limbi. Cazul lui
Panait Istrati este extrem de interesant, atât pentru studiile de
traductologie, cât și pentru studiile culturale, sau de teoria discursului
narativ. Pentru că Istrati a scris în franceză (în afară de Trecut și viitor, toate cărțile sale au
fost scrise mai întâi în franceză), dar a gândit românește. Asta se vede în
frază, în sintaxă, se vede în amprenta culturală a limbii materne. Mai apoi,
când a dat acelorași cărți versiuni românești, a oscilat între a le rescrie
pentru cititorul român și a face o traducere a originalului francez. Chiar și
la rescriere, a fost nevoit să recunoască „strânsoarea chingilor limbii
franceze”, ale primei versiuni. Paradoxul acestei situații este că, iată,
scriitorul care și-a scris opera într-o limbă de adopție, dar a gândit-o în
limba maternă (am putea spune că și-a tradus inițial opera în franceză!), la
momentul întoarcerii la limba română nu s-a mai simțit pe deplin liber.
În privința naratologiei, sunt, de asemenea, foarte multe
aspecte interesante, care țin, între altele, de dimensiunea culturală, dată de
mijlocul de expresie, discursului narativ.
În
ce stadiu se află acum această remarcabilă inițiativă a Dumneavoastră?
Se știe, nu tot ce a scris Panait Istrati are și versiune
românească de autor. Ediția noastră are drept țintă opera istratiană bilingvă
(insist, pentru că s-au făcut adesea confuzii: versiuni românești de autor,
puse față în față cu textul în franceză). Am ajuns la Biroul de plasare și aici lucrurile au întârziat foarte mult, din
cauza textului în limba română, care – se vede pe manuscris – într-o primă
variantă, nu-i aparține lui Istrati. Istrati a intervenit ulterior, peste
„prima mână”, a corectat, a modificat etc. Trebuie elucidate toate aceste
detalii, care pun în discuție paternitatea versiunii românești, iar, odată
depășită problema, vom continua. Între timp, am început re-editarea primelor
volume.
Pe
acest făgaș credem că se înscrie și ”Panait Istrati. Tipologie narativă”
(2001), “primul studiu de amploare şi profunzime, din perspectiva poeticii
prozei”, un “studiu remarcabil de poetică narativă, care va impulsiona fără
îndoială o nouă perspectivă în interpretarea lui Panait Istrati.” (Dumitru
Irimia)...
Tipologia
narativă este teza mea de doctorat. Ea merge foarte aproape de
studiul operei bilingve la Panait Istrati.
Ocupă
astăzi Panait Istrati locul meritat în literatura românească? Dar în viitor?
Am spus-o cu câțiva ani în urmă, la apariția ediției de
„Opere”, a Academiei Române: după discutabilele excluderi din literatura
română, pecetluite de afirmația lui G. Călinescu, după care Panait Istrati nu
aparține literaturii române, pentru că a scris în franceză: publicarea operei
sale în ediția amintită este gestul de recunoaștere oficială făcut de cel mai
înalt for cultural și științific al nostru. E un pas important, care trebuie
urmat de alții, pentru că Panait Istrati o merită pe deplin.
Un
spațiu ca Brăila nu poate fi identificat doar cu o singură personalitate, cum
se întâmplă, din nefericire, prea des în Balcani... Alte nume de primă mărime
ale culturii, cu opere profunde, sunt și D. Panaitescu Perpessicius, Vasile
Băncilă, Basil Munteanu, despre care, de asemenea, ați făcut cercetări și ați
scris. V-am ruga să ne
vorbiți și despre ei...
Galeria numelor mari ale Brăilei, ivite într-un interval
foarte scurt (să nu uităm că vorbim despre o Brăilă culturală destul de târziu,
la sfârșit de secol XIX, început de secol XX), este impresionantă. Ați amintit
aici câteva, cu contribuții esențiale pentru istoria culturii românești. De
pildă, de numele lui Perpessicius se leagă ediția critică (prima de acest gen
la noi) a operei eminesciene, dar și o foarte amplă operă de istoric și critic
literar. Perpessicius a fost primul nostru cronicar literar radio, imediat după
înființarea postului național Radio România, și a contribuit enorm la cunoașterea
literaturii române, prin intermediul noului, pe atunci, mijloc de comunicare.
Filosofia lui Vasile Băncilă, un capitol important în
istoria filosofiei românești, fie și numai prin Spațiul Bărăganului, „replica” la Spațiul mioritic al lui Lucian Blaga, a rămas multă vreme
necunoscută din cauza politicii comuniste. Abia în anii din urmă, printr-o
editare constantă putem vorbi despre un Vasile Băncilă prezent cum se cuvine în
peisajul cultural românesc.
Despre Basil Munteanu se știu mult mai puține lucruri,
deși lui îi datorăm cea mai cunoscută istorie a literaturii noastre peste
hotare: Panorama literaturii române
contemporane, publicată în 1938, în limba franceză, tradusă ulterior în
română și în alte limbi europene.
O
carte, un om, o parabolă, un proverb care credeți că au influențat hotărâtor
destinul Dumneavoastră ca om de cultură...
Moby Dick, de Herman Melville. Dar nu atât cartea, cât faptul că o citeam, copil
fiind, când cineva (persoană și astăzi foarte apropiată mie), aplecându-se peste
umărul meu, s-a mirat: Citești Moby Dick?
Apoi, cumva înțepător: Și pricepi ceva?! Stăteam undeva, la umbră, cu
picioarele atârnate pe malul unei ape, și întrebarea, nu știu de ce, mi-a ars
creierii. Am tot citit de atunci, cu îndârjire, sistematic, obsedat de
întrebarea aceea, în fond firească.