Dramaturg, prozator, poet
și jurnalist albanez de televiziune născut la Berat la 13 decembrie 1951.
Absolvent al Facultații de Jurnalism al Universității din Tirana, înainte de a
zgudui lumea literară albaneză cu dramele sale, scrie „Lupul”, ”Gardianul”,
”Călătorie în miez de noapte” și nuvela ”Cel părăsit”. Prima sa piesă de teatru
se intitulează ”O iubire”. Piesele ”Casa Nr. 161” și ”Dușmani” clatină puternic
schematismul impus de tezele realismului socialist. Autorul moare în condiții
încă neelucidate la 15 august 1974 în localitatea Mahmurras, în timp ce piesele
îi erau tacit interzise și distruse. Unele dintre manuscrisele sale au reapărut
la sfârșitul anilor '90, dar încă nu sunt publicate în volum.
“Noi nu ne naștem. Mă vedeți?
Eu nu m-am născut. Noi apărem pe o bucată de pământ și ne întrebăm chipul: Hei,
tu, am venit noi... Unde să ne băgăm? Ne aleg o bucată de pământ și suntem
soldați. Întrebăm pe cine avem dușman și ne arată pe noi. Aci se sfârșește
viața. Am zis că peste tot ne grăbim. (Pauză.
Cântă, apoi continuă:) Leagănul se leagănă. Și ăsta se grăbește. Cu
siguranță i-au arătat propria fața, ca să se ucidă. Un soldat. M-am plictisit.
Oare, unde zici că se sfârșește pământul? Se spune că el se învârte când ești
ucis. Vreau să experimentez așa ceva și m-am prefăcut deseori ca un om ucis,
dar el nu se învârte. Pământul e viclean și nu-l poți minți ușor. Pare-se că
asta-i taina lui. Unde se sfârșește pământul? Dincolo? Am o mare dorință să
aflu unde se sfârșește pământul. (Pauză)
Chipul meu e frumos. De ce trebuie să-l omor
mereu. Mai ales că e atât de chipeș. Dacă ar fi fost altfel, aș fi acceptat să
trăiesc fără chip. N-ar fi chiar atât de rău! (Pauză) Pușca e grea. Glonțul nu se vede, dar se duce departe. Dar
dacă acolo ar fi vreunul care n-are chipul meu? Păcat! Eu îl omor și nu știu ce
fac. Dacă ar fi avut chipul meu, aș fi simțit durere. (Pauză) Cât de mult pământ este! Și totul se va învârti. Va fi
greoi? Oricum, va fi ultima greutate pe care o voi căra pe umeri. Ce-mi trebuie
mie locul ăsta? Aici sunt numai ghețuri. Eu am mult, iar ei n-au deloc. Există
și alții? Nu știu. Dar asta e treaba lor. Mi-ar fi plăcut să mi se ia toate
ghețurile astea. Nu știu. Ce-mi rămâne de făcut? (Pauză. Se gândește) Poate trebuie să-i amintesc leagănului că este
un soldat mort. Eu mă-nvârt în jurul capului său precum marele pământ. Eu am să
ucid și leagănul. Dar dacă i se pune pata și cere ghețuri? (Își pândește întrebarea).