Eugen Uricaru s-a născut în 1946 la Buhuşi. Debutează în
revista Ateneu, în 1965. Fondează în 1968 revista „Echinox". Între 1971 şi
1989 este redactor la revista „Steaua”. Din 1990 este redactor-şef adjunct la
„Luceafărul” (seria Laurenţiu Ulici) şi secretar al Uniunii Scriitorilor, iar
între 2001 şi 2005 preşedintele acesteia. A fost atașat cultural la Atena şi
director adjunct la Accademia di Romania la Roma. În prezent este preşedintele
COPYRO. A fondat revista de studii „Punctul Critic”. În anul 2002 a înfiinţat
Festivalul Internaţional „Zile şi nopţi de literatură”, Neptun. Este autorul a
19 volume de proză, printre care „Supunerea” (2006), „Cât ar cântări un înger”
(2008), „Plan de rezervă” (2011), „Beniamin” (2014), apărute la Editura Cartea
Românească; „Permafrost” (2017) și „Grădina Paradisului” (2020), apărute la
Editura Polirom. A scris două scenarii de film („Rug şi flacără” – Marele
Premiu la Santarém, „Stare de fapt” – Marele Premiu la San Marino). A tradus
din Italo Calvino, Curzio Malaparte, Aleksandr Soljeniţîn. A primit de două ori
Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor şi de două ori Premiul pentru
roman „Ion Creangă” al Academiei Române. Premiul Internațional Balkanika pentru
romanul „Cât ar cântări un înger”. Romanele sale au fost traduse în Franţa,
Germania, Ungaria, Serbia, Macedonia, China, Vietnam etc.
Revista Haemus: Dragă Eugen Uricaru, știind că scriitorii
autentici nu au vârstă și nu agreează peste măsură protocolul, vă rugăm să ne povestiți
ceva din copilăria petrecută la Buhuși. Găsiți o legătură hotărâtoare între
proza pe care o scrieți de atâția ani și poveștile auzite atunci, sau de
tradiția narativă a spațiului natal?
Eugen Uricaru: Este amuzant cum mă urmăresc neclaritățile. Pe net sunt născut la 11 ianuarie, asta din cauză că ordinea zi, lună este acum, în România, derutată de ordinea americană – lună, zi. Este un mărunt exemplu ce ne arată care este starea culturii autohtone în fața ofensivei imperiale americane. În perioada stalinistă asta se chema ploconire și era veștejită, dacă nu cumva era vorba de o ploconire în fața Marelui Frate. Dacă era așa, nu mai era ploconire, ci o dovadă a prieteniei nemuritoare. M-am născut la Buhuși, dar nu am copilărit acolo, ci la Piatra Neamț și apoi la Bacău. Mama mea era lucrătoare la Fabrica de Postav, o glorie a industriei românești și una din marile fabrici de textile din Europa. Conducerea Fabricii era alcătuită din ingineri și economiști veniți din toată Europa, englezi, greci, francezi etc. iar stofa produsă acolo era o marcă de prestigiu. Alături de Fabrica de hârtie Letea de la Bacău, era printre puținele întreprinderi care aveau un sistem corporatist. Exista o colonie muncitorească unde locuiau exclusiv angajații fabricii, exista un magazin al Fabricii și un dispensar medical... Pentru România interbelică era un model de invidiat. Tatăl meu era mobilizat în Armată. Plecase pe front, în Vest, de la școala de mecanici de aviație de la Mediaș. A fost demobilizat abia după abdicarea Regelui. Am stat la Buhuși, un orășel celebru în folclorul urban românesc din pricina rabinului local, doar cîteva luni. Mama s-a mutat la Piatra Neamț, iar după trei ani, la Bacău. De Piatra Neamț mă leagă cîteva imagini disparate, casa așezată în capătul unei curți avînd în față niște brazi imenși, pentru mine. Îmi aduc aminte camera întunecată în care locuiam, patul sub care tatăl meu m-a prins fumînd. Dar în memoria mea au rămas profund întipărite imagini de film. Acolo am văzut primele filme din viața mea. Primul a fost Crucișătorul Potemkin care a produs o emoție profundă, însă nu în timpul vizionării, ci după. În film există o scenă puternică, scena treptelor din Odessa. Cînd am ieșit din sala cinematografului, am dat cu ochii de treptele care sunt și astăzi acolo. Nu pot să vă spun acum ce s-a întîmplat atunci cînd treptele dinlăuntru au continuat în afară. Al doilea film, un fel de western sovietic, se intitula Oameni curajoși, unde Vasea și calul său Buian făceau prăpăd în rîndul caraghioșilor de nemți! Atunci am luat contact cu folclorul urban propagandistic, care spunea că, atîta vreme cît va trăi Vasea, nimeni nu va mai îndrăzni să facă război.
Adevărata copilărie am trăit-o la Bacău, la cîțiva pași
de casa lui Vasiliu-Bacovia, într-o clădire unicat. Era prima clădire din beton
armat din România, cam de prin 1904. Era un fel de castel fantezist cu turnuri,
terase, donjoane și pivnițe imense. Am locuit în camera unde fusese biroul
colonelului Ion Antonescu din Statul Major al Armatei, din primul război
mondial. În cel de al doilea război mondial, în aceeași clădire, ridicată de
avocatul Anania, a fost sediul poliției militare germane și nu doar al
poliției. A fost o perioadă fabuloasă, cu mistere reale și închipuite, cu
personaje uluitoare, cu întîmplări unice, cu aventuri planificate și aventuri
în care am nimerit. Multe dintre cărțile mele conțin elemente din această lume.
În Vladia, în Supunerea, în alte romane sunt prezente personaje din acea
perioadă, elemente ale geografiei locului, așa cum le-am perceput. Poate din
cauza vîrstei, copilăria este o perioadă foarte artistică, imaginația este la
putere, iar dacă este alimentată cît de cît de amănunte ale lumii
înconjurătoare atunci totul devine luxuriant. Eu am avut noroc, locuiam într-o
clădire mai misterioasă decît un castel englezesc, în el, chiar în donjon
locuia un domn în vîrstă care s-a dovedit a fi un personaj rar și fabulos. Nu
știu exact de ce, probabil pentru că eram foarte curios, citeam ziua și noaptea
cele mai ciudate cărți, de la Istoria revoluției
bolșevice, Istoria descoperirilor
geografice, jurnalul de călătorie a lui Pigafetta ori Etnografia continentelor, o lucrare în trei volume cu ilustrații,
pînă la Călin, file de poveste, Iliada, o ediție în proză sau Cîntec despre oastea lui Igor, acest
personaj m-a adoptat intelectual și a început să-mi deslușească multe lucruri
dintre care unele încă nu existau ca atare pentru mine, doar atunci le
descopeream. Fusese membru a unei expediții militaro-geografice ruse, el fiind
inginer de drumuri și poduri, absolvent al Politehnicii din Viena, o expediție
care căuta să stabilească o cale de comunicare pînă la Golful Persic, dinspre
posesiunile rusești din Asia Centrală, pentru a scurta drumul aprovizionării cu
armament și efecte de război care, în acel moment, se făcea prin Vladivostok. A
fost inclus în expediție pentru că era inginer, însă era un inginer prizonier
de război, el fiind ofițer în Armata austro-ungară, mobilizat ca supus al
Împăratului, din Ducatul Bucovinei. Fiind prizonier, a socotit că trebuie să
evadeze și așa a făcut. A evadat din expediție și, prin defileul Wakhan, a
ajuns în Tibet, unde a rătăcit cîțiva ani pe la diferite lamaserii. S-a întors
în România Mare, unde a fost multă vreme șef al Gărzii Financiare din Cernăuți.
Povestea sa este fascinantă și m-a cucerit cu totul. Mi-a arătat corespondența
sa cu marele explorator al Asiei Centrale și a Tibetului, Sven Hedin, un nume
întîi interzis și acum uitat din pricină că fusese folosit în propaganda
germană ca model al eroului nordic. M-a învățat multe lucruri esențiale, m-a
ajutat să înțeleg pe ce lume trăiesc. Cunoștea în amănunțime istoria românilor,
era un naționalist moderat, dar naționalist.
Multe dintre cele aflate mi-au influențat felul de a fi.
Nu m-am lăsat pînă nu am ajuns și eu în Tibet, spre exemplu… Îi datorez multe
în formarea mea intelectuală și morală. Dar, cum nu obișnuiesc să vorbesc
despre lucrurile prețioase din viața mea, mă opresc aici. Este evident, pentru
mine, că în copilărie mi se arătase deja calea ce o aveam de urmat. Nu neapărat
de a deveni scriitor, ci calea de a deveni un explorator al lumii cunoscute și
a celei necunoscute încă. Am o mare toleranță față de cei din jur, deoarece am
o mare detașare față de lumea înconjurătoare. Unii cred că detașarea asta e, de
fapt, aroganță. Eu cred că este o mare aroganță să judeci oamenii cu micile
măsuri pe care le avem la îndemînă.
Diferențe lumii de
acum o jumătate de veac și a lumii numită contemporană sau postmodernă sunt atât de
profunde, încât pare ca și cum prima ar fi existat doar în povești. Ce credeți
că rămâne constantă – și esențială pentru proza superioară – din lumea de
altădată?
- Aveți mare dreptate în observația că lumea de acum 50
de ani a dispărut. Lumea a dispărut, dar noi, cei care încă ne-o mai amintim,
care suntem produsul ei, putem depune mărturie. Nu e mare lucru, lumea de azi
nu e interesată nici de ea, doar de viitorul apropiat și mai ales de prezentul
considerat unic și pe deplin controlabil. Toate generațiile își poartă lumea cu
ele, precum melcul casa. Dispare generația, dispare și lumea ei. Cei care depun
mărturie și încearcă să o comunice altor generații fac un gest disperat de
salvare a propriei generații. Foarte puțini reușesc să comunice mici frînturi,
de multe ori interpretate de destinatari aidoma unor probe arheologice. Pe baza
lor încearcă să reconstruiască o lume dispărută. Din păcate, reconstrucția asta
nu poate fi decît într-o foarte mică măsură aidoma celei care a fost. Asta,
dacă noile generații simt nevoia de a se identifica cu argumente de acest tip.
De cele mai multe ori noile generații cred că sunt întemeietoare de noi
universuri, că nimic valoros nu a existat înainte de apariția lor, că lucrul
cel mai sănătos este să nu spui că ești fiul tatălui tău, ci că ești tatăl fiului
tău. Acest clișeu de gândire colectivă a generațiilor este de fapt
declanșatorul tuturor revoluțiilor lumii. Totuși, o speranță a continuității
mai există. Pînă acum, nici o revoluție culturală nu a triumfat. Dar nu e
timpul pierdut! Morbul auto-distrugerii e mai puternic decît credem și el are
șanse de proliferare atunci cînd oamenii sunt supuși hybrisului și cred că sunt
aleși ori singuri pe lume. Dacă ar fi să discut despre cum era România acum 5o
de ani, pot să spun liniștit că, din punct de vedere cultural, stătea mult mai
bine decît România de azi, că din punct de vedere al civilizației materiale era
într-un salt prelungit, cu extraordinare realizări tehnico-materiale. Din
nefericire, saltul cultural și cel civilizațional au ajuns în gol. Golul anilor
'8o. Deriziunea acelor ani este resimțită și astăzi. Oamenii locuiesc în
blocurile anilor ‘70, circulă cu metroul anilor '70, conduc pe șoselele
acelorași ani mașini Dacia. Flota, a
patra din lume, a dispărut, industria grea la fel, iar din acei ani pînă astăzi
nu s-a mai electrificat nici un kilometru de cale ferată. De construit, cred că
nu luăm în seamă linia pe un singur fir Gara de Nord – Otopeni, un fel de linie
de tramvai greu, căreia i-au trebuit cîțiva ani de lucru, cîteva luni de
întîrziere și o inaugurare cu mare fast. Nu este o apologie a epocii trecute,
ci o deplîngere a epocii prezente.
Cum a fost prima
ieșire din copilărie? A avut dimensiunile unui exil? Scriați atunci, cel puțin
în gând?
- Din cîte îmi amintesc, am ajuns să scriu atunci cînd am
descoperit că toate cărțile au un autor. Pînă în acel moment credeam că ele
există în natură ca arborii, florile ori pâraiele pe care le săream în fugă. Am
fost un așa-zis cititor fruntaș la Biblioteca orășenească. Cum în epocă se
inventau tot felul de concursuri, de spart norma în producție, de orientare
turistică, de aeromodelism ori radioamatori (dronele de astăzi sunt rezultatul
acelor preocupări și concursuri) se organizau și concursuri de iubitori ai
cărții. Le-am povestit conținutul cărților alese din fișa mea de cititor, erau
foarte amestecate, romane, cărți de știință popularizată, biografii de oameni
celebri, poezie (Demonul lui
Lermontov m-a impresionat profund). Un membru din comisia de examinare, om
serios și probabil un profesionist, nu s-a lăsat și mi-a pus o întrebare la
care n-am știut să răspund. A ales un titlu din fișă și m-a întrebat – Cine este autorul? N-am știut să
răspund, pentru că nu știam că există autori. Ignoram întotdeauna coperta și
pagina de gardă, eram atras magnetic de prima frază. A continuat cu aceste
întrebări pînă cînd m-am făcut roșu în obraz, m-am întors și am plecat. Pe
drumul către casă am plîns. Dar așa am descoperit că există scriitorii care
scriu cărți și că e posibil să fiu și eu unul dintre ei, dacă încerc. Aici era
cheia, să încerc. Primul gând a fost ca, în loc de rezumatul la Dan căpitan de plai, poemul epic al
clasicului Vasile Alecsandri, care era tema de casă, să scriu eu un alt poem Dan căpitan de plai, în versuri. După
cîteva versete, am renunțat. Era mai simplu cu rezumatul. Acesta a fost
momentul cînd am vrut să fiu autor. Cred că, pentru mine, lectura haotică a
fost un fel de inel al lui Moebius care m-a transportat pe neștiute de la
cititul cărților la scrisul cărților. Am publicat cîteva poezii pe la 16 ani,
apoi am debutat în 1965 la Ateneu cu
două povestiri. Am renunțat să mai public versuri prin 1968, după ce cîștigasem
căteva premii literare studențești. Primul volum de versuri l-am publicat în
2019… Aproape o sfidare.
Cum a fost momentul
debutului?
- Debutul editorial a fost cu un volum de povestiri, Despre purpură, apărut la Editura Dacia.
Directorul de atunci, poetul Alexandru Căprariu, și poetul Vasile Igna, editor,
au avut generoasa inițiativă de a scoate o serie de volume cu autorii de la Echinox. Au apărut atunci Bernd Kolf (în
limba germană), Adrian Popescu, Ion Mircea, Marcel Constantin Runcanu (proză),
un scriitor extrem de dotat care a murit tînăr. Colecția avea o frumoasă și
originală prezentare grafică realizată de Octavian Cosman. Aveam și eu în
planul editurii Dacia volumul
pomenit. Conținea cîteva povestiri independente, dar și trei fragmente autonome
din Vladia, romanul pe care l-am
publicat peste zece ani la editura Cartea
Românească. Romanul a fost tradus și publicat în Ungaria, Rusia, Italia,
China. Debutul nu s-a mai produs în seria Echinocțiu,
deoarece textul nu a fost aprobat la Direcția cărții, cenzura camuflată de
atunci. Era anul 1971. Pe deasupra, am fost subiectul unui foarte critic
articol din revista Lupta de clasă,
publicație oficială a C.C. P.C.R. Mai rău nu se putea. Eram dat exemplu de cum
nu trebuie să se scrie, autoarea, Adriana Mitescu (emigrată apoi în Italia,
devenită anticomunistă) afirmînd că scriu o ”proză cardiacă” etc. M-au mai luat
în obiectiv cîteva ziare de partid, ceea ce era pentru mine o nemeritată
cinste. Nu debutasem editorial, dar eram luat în serios. Așa că manuscrisul meu
a stat aproape patru ani în fișetele Direcției Cărții, dar n-a stat degeaba. A
fost folosit la testarea anuală a directorilor de editură. Li se cerea să spună
dacă manuscrisul poate fi publicat sau nu. Desigur, răspunsul era nu, pentru o
șansă de a mai fi director. Dar norocul și Securitatea m-au ajutat. Pentru că
eram destul de furios și nici nu îmi țineam gura, Securitatea a ajuns la
concluzia că e mai bine să nu devin un caz. Așa că s-au adresat lui Mircea
Sântimbreanu, un excelent autor de cărți pentru copii și un om de caracter,
știu ce spun, să găsească o soluție a problemei. Era perioada prevenirii,
tocmai se renunțase la metoda pedepsirii. Mircea Sântimbreanu era atunci
Directorul Centralei Editoriale, m-a chemat la București, eram secretar tehnic
la revista Steaua, o revistă a
Uniunii Scriitorilor, unde mi-a explicat că volumul s-ar putea publica, dacă
scriu un text în care să afirm clar că tot ce am scris în povestirile mele nu
are legătură cu realitatea. Am scris un fel de prefață intitulată Inventînd în care principala idee era
aceea că tot ce ne înconjoară poate avea o extensie imaterială și asta depinde
doar de imaginația noastră. Nici măcar nu era un compromis. De fapt, eram
foarte încîntat că nimeni nu luase în seamă titlul volumului, cum nu luam eu în
seamă numele autorilor. Titlul era Despre
purpură, adică Despre putere. Puterea care are culoarea purpurei drept simbol.
Aici era totul. Cartea a apărut, s-a scris că, de la debutul lui Marin Preda,
nu a mai existat un alt debut la fel de semnificativ ca debutul meu. Mă rog!
Cert este faptul că am reușit să public prima mea carte, dar și să învăț multe
lucruri din domeniul relației cu Puterea. Unul a fost acela că nu faptele
contează pentru ea, ci semnificația lor. Despre dedesubturile debutului meu am
citit în Cartea albă a Securității,
publicată după 1990 de Mihai Pelin. Tot de acolo am aflat că aveam dosar de
urmărire informativă pe motivul că am convingeri... hitleriste. Sunt și acum
nedumerit și bănuiesc faptul că nu puteau scrie undeva că am convingeri
anti-ceaușiste, ceea ce era adevărat, și atunci au înlocuit termenii. Mă scotea
din sărite faptul că se organizau primiri fastuoase în provinciile istorice, în
care Voievozii martiri (Vlad Țepeș, Mihai Viteazul ori Ștefan cel Mare) își
închinau sabia cîrpaciului de la Scornicești. Mi s-a părut nu prea mult, ci
bătaie de joc la adresa istoriei naționale. Dar asta este o altă poveste, una
care mi-a clarificat cu totul relația mea cu Puterea. Eu sunt muritor, ea este
nemuritoare. Nu s-a schimbat nimic în natura ei, cel puțin în timpul vieții
mele.
Din nefericire, sunt
mulți cititori care nu realizează importanța apariției Revistei
„Echinox"... Ce a reprezentat pentru prozatorul Uricaru această publicație
de vârf nu numai atunci, ci și acum?
- Echinox a fost un
fenomen complex de liberalizare venit de jos, de la nivelul celor care își
doreau această liberalizare, nu venit de sus, ca un element al tacticii
politice de control a societății. Era un moment de mare tensiune în toată
Europa; anii 1967, 1968 și următorii au însemnat mult pentru clarificarea unor
tendințe de liberalizare nu doar politică, ci și culturală, morală, civică.
Erau anii lui power flowers, hippies, mișcarea studențească europeană, mai ales
în Franța, a Primăverii de la Praga. Răspunsul nu s-a lăsat mult așteptat, mai
ales în țările blocului sovietic. Faptul că la București s-a continuat totuși
diferențierea de Moscova (antihegemonismul) a favorizat, concret, inițiativele
creatoare de tip liberalizator. Era un moment care, dacă era înțeles, putea fi
fructificat. Am simțit clar că e momentul să facem, nu doar să dezbatem. Am
fost îndrăzneți pînă la obrăznicie, am avut și noroc cu cîteva persoane
importante în Stat care ne-au sprijinit și, după un an de ciorovăieli,
audiențe, gesturi simbolice, am reușit să scoatem la lumină revista făcută de
noi și numai de noi, un grup de studenți care la prima vedere puteau fi
considerați turbulenți. Probabil cu cîțiva ani mai devreme nu am fi ajuns
redactori la revista noastră, ci niște arestați măcar preventiv. Pentru mine Echinox a fost o experiență fundamentală
în privința acțiunii individuale în folosul unui obiectiv colectiv, dar și o
prelungire a atmosferei de camaraderie și respect pentru valoare în care
trăisem cît am fost elev la Liceul Militar. Am avut norocul să am în
prejmă colegi adevărați și dezinteresați de beneficii materiale ori
poziții în scara prestigiului, animați cu toții de o dorință puternică de a nu
face compromisuri, nici estetice și nici etice. Desigur, nu era chiar atît de
roză situația; pentru ce făcusem am fost scos din funcția de redactor-șef al
revistei și nici în facultate nu m-am simțit confortabil. Roșul e dușmanul
rozului! Cu prietenii de atunci am rămas pînă astăzi. Unii au plecat
în cealaltă lume, nu i-am înlocuit. Tot Echinox
mi-a oferit prilejul să mă apropii nesperat de mult de cultura germană și cea
maghiară din România. Un mare cîștig sufletesc și cultural. Echinox a fost o școală întemeiată de
mine, unde am avut de învățat cele mai multe dintre lucrurile importante din
viața mea.
Credeți că munca în
presa literară îl ajută pe scriitor? Pentru unii autori, slujba aceasta a fost benefică, dar pentru ceilalți
a fost o nefericită reprofilare...
- Am lucrat
mulți ani într-o redacție de revistă literară. Este un mod de a supraviețui,
dar nu are nici un impact asupra ta, ca scriitor. Pentru un critic e important,
pentru un poet sau pentru un prozator nu este decît o slujbă sîcîitoare.
Ca redactor nu ai atîta de a face cu textele, cît cu autorii cărora
trebuie să le spui și să le motivezi de ce deocamdată nu, cei mai mulți, iar celorlalți, puțini, să le spui de ce nu acum, ci doar numărul următor al
revistei va fi spațiu tipografic pentru ei. Dacă ești secretar tehnic, cum am
fost eu decenii, ești funcționar cu obligații. Dacă nu greșești, te poți
ocupa liniștit de ale tale. Asta în vremea cînd revistele erau finanțate. Acum
totul este mult mai complicat și doar faptul că ești dedicat literaturii scrise
și publicate te mai salvează. Literatura este un lux, din păcate luxul nu este
accesibil pentru adevărații scriitori.
Cum descrieți viața
studențească și culturală de la Cluj? Se simțea prezența unor mari scriitori,
precum Blaga sau I. D. Sârbu? Dincolo de nostalgii firești și impresii
moștenite din generație în generație, ce credeți că distinge viața literară
transilvană de cea bucureșteană, să zicem?
- Viața
culturală la Cluj era, în acea vreme, unică în România din două motive. Primul
motiv era acela că asistam la așezarea statuii lui Lucian Blaga în centrul
orașului, lîngă Casa de Cultură a Studenților. Era, deci, un moment
extraordinar ca semnificație. Statuia se afla la o sută de metri de cămăruța de
sub scară din Biblioteca Universitară, unde poetul fusese trimis să-și vadă de
ale sale. Al doilea motiv era agitația creativă a studenților de la toate
Universitățile care ajunseseră să dea tonul în viața culturală a urbei.
Profesorii se străduiau să țină pasul cu noi, nu noi să-i urmăm. Cred că
am fost generația fără mentori, dar cu sprijinitori faimoși. Ne
strîngeam prin cafenele, Arizona
era numele sub care era cunoscută Cafeneaua
Tineretului, și discutam chestiuni mult mai serioase, mai profunde decît
orice curs universitar. Citeam acasă cărți care circulau pe sub mînă la
cafenea. Scoteam revista la care lucram din greu fără bani, mergeam și în
tipografie, care avea un tiraj triplu față de revistele literare oficiale, și
primeam scrisori din toată țara. Nu ne trebuia nimic mai mult. Poate faptul că
ne aflam departe de centrul Puterii ne-a ajutat enorm. La București era greu să
creezi un grup și orice se întîmpla ajungea imediat să constituie un subiect de
analiză în organele executive. La Cluj totul era mai ușor de făcut, deoarece
nimeni nu înțelegea ce se întîmplă, dar, mai ales, nu credea că facem ce facem
chiar de capul nostru... Astăzi situația e complet schimbată. Bucureștiul oferă
mai multe șanse de a publica, fie cărți, fie reviste, mai multe resurse (nu
cine știe ce), televiziuni, posturi de radio, așa încît, dacă ești într-o
relație neprietenoasă cu o instituție culturală, poți să mergi la alta. În
provincie, prin forța lucrurilor, e mai greu. În general, cred că provincia,
iar Clujul este un oraș de provincie chiar prin faptul că mulți clujeni cred că
nu este așa, oferă mai mult celor care sunt cu adevărat creatori, care vor să
lucreze, să scrie cărți, iar Bucureștiul este un loc pentru a face cunoscut
ce ai realizat, de a verifica opera.
În ce măsura dăuna
și în ce măsură ajuta – dacă ajuta în vreun fel – cenzura ideologică
literatura? După cum se poate vedea și astăzi, libertatea nemăsurată de
expresie nu prea a rafinat literatura, n-a făcut-o mai profundă sau mai
valoroasă...
- Această pseudo-cenzură a existat întotdeauna,
indiferent de epocă sau regim politic. Mozart și Salieri, Caragiale și Caion,
Eminescu și Grama sau Petrino. Cred că presiunea agresivă a mediocrității nu
ține de literatură, ci de natura umană. Semidocții sunt mult mai activi decît
docții, iar cei care fac literatură pentru a se afirma în societate sunt
majoritari față de cei care fac literatură pur și simplu. Într-un regim
dictatorial, arta este ferm administrată. Canonul nu-l stabilea opera, ci
administratorul, iar canonul însemna scara de valoare pentru onoruri, funcții,
bani. Din acest motiv, al funcțiilor și al banilor, viața literară conta mai
mult decît produsul literar. În anii negri ai lui Hitler, în Germania nu puteai
să publici, să expui lucrări, să cînți, fie la cabaret, fie la Operă, decît
dacă erai înscris în organizația oficială care supraveghea cultura. La
începutul perioadei naziste au fost primiți toți cei care aveau de a face cu o
formă de cultură, inclusiv editorii, curatorii, impresarii. Apoi au fost
excluși indezirabilii. A fi exclus
însemna, în fapt, condamnarea la izolare
și tăcere. Amenințarea excluderii avea un efect devastator asupra
conștiințelor artistice. Era mai bine să nu fii artist recunoscut, un veșnic
aspirant, decît să fii unul exclus. Cam ca la noi cu membrii de partid. Un
exclus din partid era într-o situație mult mai rea decît un nemembru de partid.
O formă de excludere a funcționat și funcționează încă în cultura română fără a
fi chiar înspăimîntătoare. E vorba de apartenența la grupul care dă tonul.
Grupul stabilește ierarhii de valoare, publicînd anchete făcute în interiorul
său, scoate din circuit nume sau cărți prin tăcere și interdicție, se împart
premii și prime din banii Statului, toate acestea simulând și libertatea de
expresie și o efervescentă activitate a lumii literare. În fapt, asistăm la
reluarea mizerabilei vieți politice într-un domeniu în care mizele materiale
sunt infime. Dar sărăcia mărește valoarea banului! De aceea cred că toată
această conjurație agresivă a mediocrității poate, cel mult, să ucidă un
scriitor, dar nu va putea niciodată să ascundă valoarea unei opere. Din păcate,
în stările de dictatură această conjurație alterează cu totul realitatea
momentului dat, așa încît decenii întregi oamenii trăiesc în confuzie, o
confuzie programată de puternicii zilei. La ce le folosește? La realizarea
idealului totalitar.
Exista atunci o
cenzură a mediocrității, camuflată sub ideologie? Cum priviți detractorul în
literatură? Ce rol credeți că are?
- Această pseudo-cenzură a existat întotdeauna,
indiferent de epocă sau regim politic. Mozart și Salieri, Caragiale și Caion,
Eminescu și Grama sau Petrino. Cred că presiunea agresivă a mediocrității nu
ține de literatură, ci de natura umană. Semidocții sunt mult mai activi decît
docții iar cei care fac literatură pentru a se afirma în societate sunt
majoritari față de cei care fac literatură pur și simplu. Într-un regim
dictatorial, arta este ferm administrată. Canonul nu-l stabilea opera ci
administratorul iar canonul însemna scara de valoare pentru onoruri, funcții,
bani. Din acest motiv, al funcțiilor și al banilor, viața literară conta mai
mult decît produsul literar. În anii negri ai lui Hitler în Germania nu puteai
să publici, să expui lucrări, să cînți fie la cabaret fie la Operă decît dacă
erai înscris în organizația oficială care supraveghea cultura. La începutul
perioadei naziste au fost primiți toți cei care aveau de a face cu o formă de
cultură inclusiv editorii, curatorii, impresarii. Apoi au fost excluși indezirabilii.
A fi exclus însemna, în fapt,
condamnarea la izolare și tăcere. Amenințarea excluderii avea un efect
devastator asupra conștiințelor artistice. Era mai bine să nu fii artist
recunoscut, un veșnic aspirant, decît să fii unul exclus. Cam ca la noi cu
membrii de partid. Un exclus din partid era într-o situație mult mai rea decît
un nemembru de partid. O formă de excludere a funcționat și funcționează încă
în cultura română fără a fi chiar înspăimîntătoare. E vorba de apartenența la
grupul care dă tonul. Grupul stabilește ierarhii de valoare publicînd anchete
făcute în interiorul său, scoate din circuit nume sau cărți prin tăcere și
interdicție, se împart premii și prime din banii Statului toate acestea
simulând și libertatea de expresie și o efervescentă activitate a lumii
literare. În fapt, asistăm la reluarea mizerabilei vieți politice într-un
domeniu în care mizele materiale sunt infime. Dar sărăcia mărește valoarea
banului! De aceea cred că toată această conjurație agresivă a mediocrității poate,
cel mult, să ucidă un scriitor dar nu va putea niciodată să ascundă valoarea
unei opere. Din păcate, în stările de dictatură această conjurație alterează cu
totul realitatea momentului dat așa încît decenii întregi oamenii trăiesc în
confuzie, o confuzie programată de puternicii zilei. La ce le folosește? La
realizarea idealului totalitar.
Cum a fost mutarea
la București? Se poate vorbi de un alt exil, dorit sau nu? Ce însemna pe atunci
să fii primit sau să faci parte din lumea literară a capitalei?
- Am ajuns la București chemat de Laurențiu Ulici care
preluase Luceafărul, un săptămânal al
Uniunii Scriitorilor cu o istorie încărcată. Era un moment de mare tulburare,
ianuarie 1990, și orice decizie personală era greu de luat, deoarece nu aveai
cum să vezi pasul al doilea. Eram destul de pornit împotriva lîncezelii
provinciale, exact cînd se rupseseră zăgazurile politice; în zilele schimbării
luasem inițiativa publicării unui ziar independent, Adevărul de Cluj, iar după numai patru apariții, realizate cu mari
eforturi și riscuri reale, ziariștii de la fostul cotidian de partid au
reapărut foarte senini și deciși, afirmând că ei nu doresc un ziar independent,
ci unul al Frontului Salvării Naționale. Am hotărît să plec în următoarele
cinci minute, nu asta era calea mea. Am citit mai tîrziu că, de fapt, voiam să
dau o lovitură și nu mi-a reușit. Desigur, un ziar independent era o lovitură!
Dar patru nopți am scos ziarul cu numai doi ziariști, unul fiind regretatul
Mircea Ghițulescu, critic de teatru, în vreme ce domniile lor se retrăseseră
prin beciuri pentru că pe străzi se trăgea la nimereală sau nu! Toată
întîmplarea prefigura ceea ce va urma în România. Așa că nu am ezitat și am
plecat la București pentru a lucra la un săptămânal al Uniunii Scriitorilor și pentru
a găsi o nouă cale. Un moment important, cu mare greutate în cumpăna vieții
mele. Tot ce s-a petrecut mai tîrziu a însemnat pentru mine o enormă pierdere
de timp, n-am mai scris, decît sporadic, am tradus cîteva cărți importante,
vreme de 15 ani. Am realizat multe fapte în favoarea breslei scriitorilor și
mi-am atras dușmănii înverșunate. Norocul meu a fost acela că Dumnezeu m-a tras
de mânecă într-un fel foarte dur și mi-a spus că trebuie să mă întorc la
cărțile mele nescrise. Nimeni nu le poate scrie în locul meu. M-am întors.
Acești ani au fost ani de muncă, de însingurare și mai ales de observație a
spectacolului grotesc ce se desfășura fără întrerupere în jurul meu. Dacă mai
întîrziam, deveneam și eu un actor, pe acolo. Nu știu cum s-a întîmplat, dar nu
am avut nici noi prieteni, nici interes în a avea, lumea literară pentru mine a
fost aproape un tărîm străin și uneori ostil. Nu-mi plac de loc boemii, nici
reali, nici închipuiți, așa că… În ceea ce privește cercurile intelectuale
serioase, în acea perioadă fuseseră cuprinse de o febră de necontrolat, febra
puterii. Părea foarte simplu să ajungi un demnitar al Statului sau cel puțin un
sfetnic al unui înalt demnitar, iar această iluzie făcea ravagii printre
caractere. De fapt, lumea literară dispăruse. Devenise o lume a literaților
doritori să se ajungă în politică. Cunosc scriitori care au vituperat Piața
Universității, iar, după un deceniu, puteai să juri că ei fuseseră adevărații
inspiratori și lideri spirituali ai celor care și-au pierdut serile strigînd
acolo. Am fost de unul singur în lumea literară de la București. Are și
singurătatea farmecul ei!
De-a lungul
mandatului de Președinte al Uniunii Scriitorilor ați lansat câteva proiecte de
anvergură, precum Colocviul ”La Mine Acasă” și Festivalul Internațional ”Zile
și Nopți de Literatură” de la Neptun. Multă lume bună, mai ales în afara
României, afirmă și astăzi că, cel puțin prin Festivalul ”Zile și Nopți...”,
literatura română și-a lărgit sensibil spațiul în Europa și mai departe,
devenind mai cunoscută... Ce impresii și gânduri de atunci nu le-ați mărturisit
încă?
- Realizările din acest interludiu? Pe scurt – Inițierea
Legii privind indemnizația de merit și a celei privind indemnizația
compensatorie la pensie. Cînd am plecat, amîndouă erau în vigoare. Un hotel
proprietatea Uniunii Scriitorilor. Patru ediții ale Festivalului internațional
de literatură de la Neptun. Congresul scriitorilor români din întreaga lume.
Colocviul scriitorilor aparținînd minorităților naționale din Europa Centrală și
de Sud-Est. Întîlnirea anuală a traducătorilor din literatura română.
Înființarea a 14 librării în țară, specializate în literatura română. Editarea
suplimentului Ziua Literară care avea
tirajul ziarului Ziua. Redeschiderea
Cenaclului Uniunii Scriitorilor. Înființarea de Reprezentanțe ale Uniunii
Scriitorilor în județele unde nu existau Asociații… Programul de ajutorare a
scriitorilor suferinzi sau în vîrstă. Schimburi de delegații de scriitori cu
organizații similare din străinătate. Poate mai sunt unele evenimente pe care
acum le trec cu vederea. Nu a fost simplu și de aceea nici nu vreau să
simplific, dar nimic nu se poate realiza fără sacrificii. Unele dintre aceste
sacrificii încă nu s-au săvîrșit. Fără îndoială, se vor împlini.
Unde credeți că se situează
literatura română astăzi? Cât cunoaște realmente restul lumii despre această
literatură? Este cumva o surclasare a valorilor autentice de către presiunea
mediatică a unor nume cu opere discutabile sau chiar mediocre, dar care nu
creează complexe afară?
- Această întrebare este dificilă, chiar foarte dificilă.
Locul unei literaturi este dat de mulți factori, între care unul, fundamental,
îl constituie autorii și operele lor. Tot atît de important mi se pare a fi
elementul lingvistic, iar, în al treilea rînd, aprecierea pe care conducătorii
unui Stat o acordă propriei culturi. Răspunsul românesc este destul de mediocru
la toate cele trei chestiuni pomenite. Ansamblul literaturii române este
alcătuit din cîteva vîrfuri, din nefericire foarte specifice, localiste, deși
de o mare valoare estetică. Eminescu este un autor care stă liniștit, pentru
români, alături de marile nume ale literaturii universale. Pentru toți cei care
nu stăpînesc limba română este un autor de valoare, însă ceea ce dă plusul
necesar se pierde în traducere, oricît de bună ar fi aceasta. Caragiale este un
spirit acid, cu o putere unică de înțelegere a naturii umane ne-eroice, însă
orice traducere îl va aduce la o condiție de comediograf inteligent și plin de
haz, nimic mai mult. Lista poate continua de la Creangă la Bacovia ori Nichita
Stănescu. Cu toate acestea, operele românești constituie o parte de neînlocuit
al patrimoniului cultural mondial. Există în acest moment multe traduceri bune
în foarte multe limbi străine, dar, cred, ele nu sunt rezultatul unei politici
coerente de susținere a imaginii românești în lume. Mai degrabă, ele sunt
rezultatul întîmplării ori a efortului autorului de a-și face cunoscută opera.
Ca mai în toate situațiile, și în acest caz efortul Statului este formal și
lipsit de energie. De fapt, dacă în plan intern funcționează principiul
economiei de piață în domeniul valorilor artistice (triumful manelelor!) de ce
ar funcționa altfel în domeniul extern. Trecînd peste acest neajuns
fundamental, constatăm că literatura română de azi încă nu a încheiat cu
perioada tulbure a clarificărilor. Tinerii autori descoperă apa caldă și o
prezintă ca începutul intrării noastre în lumea civilizată (vezi momentul
sexualisto-porcografic cultivat de
îndrumători cu morgă academică cînd în anii '20-'30 în România se fuma
dezinvolt pe astfel de teme) iar autorii mai hîrșiți încearcă să se adapteze
gustului public degradat de televiziunile comerciale și milionul de exemplare
din literatura tip Sandra Brown et Co, în traduceri industriale. Dar nici nu se
putea altfel, cînd prima industrie privatizată în România după 1989 a fost
industria editorială, iar editori au devenit personaje dintre cele mai bizare.
Cu gusturi la fel de ciudate. Rezultatul a fost uluitor – literatura de duzină
în traduceri cumplite aducea profit, autorii români aduceau bani de acasă
pentru a-și tipări cărțile. Cu toate acestea, nu ne-am pierdut cu totul sub
mormanele de maculatură revărsate în capul cititorilor. În acest moment,
cititorii adevărați se numără, probabil, în mii pe degetele ambelor mâini.
Mitul poporului educat e pe cale să dispară. Televiziunile, blogurile,
revistele on-line, ziarele pe hîrtie sau electronice nu fac altceva decît să
spună publicului ceea ce vrea să audă. Ori în domeniul valorilor culturale nu
există necesități înnăscute, ci numai necesități create. Nimeni nu va observa
că lipsește o carte excepțională. Excepțională va fi cartea care există și care
va fi tratată ca atare de armata de observatori care se hrănește din corpul
mort al literaturii deja scrise.
Ce înseamnă competitivitate în literatură?
- Competitivitate literară? Ea nu există, literatura nu
este un troleibuz cu număr fix de locuri și cu o ordine a scaunelor. În acest
vehicul urcă toți care vor și rămân toți cei care au ceva de spus cu adevărat.
Altfel spus, care vor să ajungă la o anume adresă, la un anume public, la un
anume nivel ar frumosului și al emoției artistice. Nimeni nu se întrece cu
nimeni, ci fiecare crede că scrisul său e de luat în seamă. Cine să-l ia în seamă?
Oamenii care caută în cărți o soluție de viață, un răspuns la propriile
întrebări ori, mai rar, noi întrebări.
Într-un cenaclu din
anii 2000, le-ați dovedit foarte tinerilor autori că i-ați citit cu atenție. Ca
și acum, nu puțini tineri autori debutează, lansează cărți, dau interviuri,
semnează autografe, răspândesc generos mesaje motivaționale înspre autori mai
tineri și cititori. Citesc ei altceva în afară de ceea ce promovează presa? În
ce raport credeți că se află tinerețea și inovația în literatură?
- Noua generație există, dacă are de spus ceva nou. Dacă nu
spune ceva nou, e tot vechea generație, în prelungiri. Nu e rău să mai ai ceva
de spus după ce toată lumea credea că nu mai e nimic de spus. Ai nevoie de
îndrăzneală și inteligență. Uneori chiar de inteligență artistică, lucru rar de
găsit.
Atena și Roma sunte
două punte importante pentru cariera dumneavoastră de diplomat. Există aproape
o breaslă a scriitorilor care au fost și diplomați. Ce au reprezantat Atena și
Roma pentru prozatorul Uricaru?
- Experiența diplomației culturale a însemnat foarte mult
pentru mine în privința ieșirii din provincialismul asumat al lumii literare
post-decembrie 1989. Dar, după cum am mai spus, lumea literară nu este decît
reflectarea acută a societății, în general. Desigur, nu ambianța misiunii
diplomatice la Atena a însemnat acea gură de oxigen de care aveam nevoie fără
să-mi dau seama, ci posibilitatea de a cunoaște îndeaproape un mediu cultural
foarte asemănător, dar cu totul diferit în trecutul său față de cel românesc.
Grecia n-a cunoscut aservirea sovietică, dar a avut parte de un război civil și
de o dictatură militară de dreapta. Din acest motiv și probabil și din alte
cauze, cu foarte mici excepții, intelectualii și mai ales scriitorii greci erau
militanți de stînga, fie socialiști, fie comuniști de toate nuanțele. A fost o
experiență aproape traumatizantă dialogul meu cu unii dintre ei, prieteni buni
de altfel, în care încercam să le spun că asemeni nouă în acel moment, nu știau
ce-și doresc. Diferența dintre ideal și practica socială este suportată de
indivizi. Nemulțumiți de corupția din Administrație, își doreau o birocrație
ideologizată. Am fost într-o editură, altfel onorabilă, unde pe peretele
cabinetului directorial stăteau aliniați Corifeii – Marx, Engels, Lenin,
Stalin. Mă întorsesem în anii ‘50 fără nici un efort. Am avut o discuție foarte
elevată cu editorul respectiv, ocolind toate punctele sensibile, sau care mi se
păreau mie a fi așa. Când m-am ridicat să plec, obiectivul meu fiind să organizăm
o lansare a cărții despre Vlad Țepeș, semnată de Ambasadorul României, în
ediția greacă, la primăria Atenei, directorul editurii, voind să-mi facă o
bucurie, mă gândesc, mi-a zis: Să știți
că nu e prima carte românească pe care o publicăm la noi. Am publicat mai multe
volume de Nicolae Ceaușescu. Niște ediții foarte elegante!
Dar Atena era mult mai mult decît partea aceasta de lume
literară. Am mers pe săturate la Muzeul Național de Arheologie, la Keramikon,
la Benaki, la Muzeul de pe Acropole, acum în locul său am auzit că s-a
construit un nou Muzeu, excepțional ca gândire arhitectonică, în care se află
piese pînă acum ne-expuse. Pentru mine Atena a fost un moment de maturizare
estetică și clarificare a opțiunilor. Am ajuns la concluzia că trebuie să fac
un efort uriaș și să mă desprind de grupurile partizane, literatura adevărată
trebuie să cuprindă tot, binele și răul, curajul și lașitatea, frumosul și
urîtul, eleganța și dizgrațiosul, corpul și spiritul. Adevărul nu se află doar
într-o singură parte, dacă există se află împărțit la toți, nu doar la unii.
După un conflict
direct cu Ambasadorul care, din prima zi a prezentării la post, mi-a declarat
că a fost împotriva venirii mele acolo, mi-am dat demisia și m-am întors în
țară cu autobuzul de linie Liotsikas. La Minister am avut de dat seamă și, în
final, am fost numit Director adjunct la Accademia di Romania la Roma, unde era
Directoare Doamna academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Vorbind fluent limba –
la Atena vorbeam în engleză, bruma de greacă fiind destul de subțire – m-am
simțit cu totul în largul meu. Am reușit ca, în scurt timp, să organizez multe
expoziții de artă plastică, acolo există o sală superbă; un festival al
filmului românesc de la începuturi (1898 primul film documentar medical din lume,
realizat de doctorul Marinescu, faimosul neurolog) pînă la Moromeții lui Stere Gulea. Festivalul a avut loc în cinematografe
publice la Roma și Torino. Dar mai important decît orice a fost experiența
socială. Între altele, am cunoscut îndeaproape familia Borghese, între ai cărei
membri se afla și ultimul ambasador român la Vatican, scriitorul Theodor
Scorțescu. În castelul familiei de la Artena, între multe piese muzeale, ca, de
pildă, lucrări originale ale maeștrilor Renașterii sau lucrări de Bernini, șemineul
îi aparținea, există o ie românească. Prințesa Borghese este o foarte talentată
pictoriță și graficiană dintr-o familie de diplomați, Arrighi, a cărei soră
tocmai luase Oscarul pentru scenografie. Am cunoscut destul de bine, așa,
aristocrația romană, invitat fiind la diverse sindrofii și serbări câmpenești
despe care îmi închipuiam că nu mai există în realitate, ci doar în romanele
englezești de epocă. Ei bine, există, ca într-o lume paralelă. Norocul meu a
fost că soții Borghese, deși sunt o familie princiară, erau persoane normale,
cu simțul humorului. L-am cunoscut bine și pe Ducele de Calabria, fiul
ultimului Bourbon care trăia la Paris. Fiul era un Bourbon-Poniatowski, blond,
înalt, cu ochi albaștri și care se distra enorm la ideea că este moștenitorul
tronului Franței. L-am invitat la un Colocviu organizat de mine dedicat
întîlnirii dintre Vest și Est, era în 1994, la care au mai participat, printre
alții, generalul Carlo Jean, directorul Institutului de studii strategice,
renumitul istoric Francois Fejto, profesorul Leonardo Saviano de la LUISS. A
fost un Colocviu serios, cu ecouri, ceea ce mi-a adus cîteva strașnice
mustrări, printre care și aceea că aș fi monarhist. Peste cîțiva ani se
recunoștea și în România că monarhiile pot facilita drumul către o adevărată și
trainică înțelegere europeană. Am avut marele noroc să cunosc la Roma oameni de
înaltă cultură, de la marele profesor Cappelletti, directorul Enciclopediei Treccani la Alberto
Lorenzini, fotograful British Museum-ului care tocmai scosese un album Sumer și
dorea mult să realizeze o operă holografică dedicată Columnei lui Traian și
Daciei. Am cunoscut un excepțional istoric de artă, fiul descoperitorului
statuii Venus din Cyrene, William Garbrecht, care mi-a deschis ușile
depozitelor arheologice ale muzeelor romane, altfel bine zăvorîte. Perioada de
la Roma a fost una fericită și pentru că imaginea mea despre Marea Urbe a fost
depășită în așteptări de realitate. Pot spune că, dincolo de inerentele
necazuri, enervări, dezamăgiri, acel timp a fost unul fast. A fost ca în
copilărie.
Două filme scrise de
dumneavoastră au câștigat premii importante. Credeți că pentru a scrie proză și
a scrie scenarii de film sunt necesare două daruri? Fiica dumneavoastră este
profesoară, scenaristă și regizoare foarte apreciată peste ocean. Ce impact a
avut vocația dumneavoastră asupra copilului? Cum sunt convorbirile voastre
acum, când fiecare și-a clădit deja un renume?
- Cred, nu am cercetat, că între literatura pe care am
scris-o și filmul ca artă vizuală există o legătură ascunsă, dar organică. De fapt,
atunci cînd încep lucrul la un roman, întîi mă gîndesc foarte mult la el ca la
o operă complexă, cuvinte, imagini, sunete, idei. Incubația asta durează cîteva
luni de zile, uneori ani. Cînd cred că am inventat totul, mă întind pe spate
și, cu ochii închiși, văd totul, de la început pînă la ultima imagine. E un
film adevărat, de lung metraj, în culori. De fapt, destul de des visez colorat.
După aceea, la cîteva zile, timp necesar pentru sedimentarea imaginilor, pentru
coerența lor, încep să scriu de la primul cuvînt pînă la ultimul, fără
reveniri, completări sau tăieturi – povestesc filmul. Acest fapt duce la un
text filtrat de două ori, ceea ce e spre binele romanului. Mai mulți critici au
subliniat caracterul vizual al textului meu. Eu cred că, din aproape toate cărțile
mele, s-ar putea face film, dar nu văd de ce s-ar face. Textul la fiecare
lectură devine alt text, unde imaginația cititorului e parte. Filmul, cu rare
excepții, este o operă definitiv încheiată, spune atît cît au vrut scenaristul
și regizorul să spună, de cele mai multe ori, mai puțin. Cele două filme și
jumătate, jumătatea a fost Călătoria lui
Gruber, realizat de Radu Gabrea care a socotit să nu urmeze scenariul pînă
la capăt și nici să nu comunice cu mine, din motive doar de el știute. Îmi pare
rău de ce s-a întîmplat, cred că subiectul era premisa unui film de succes
internațional, dar n-a fost să fie... Cît privește alegerea Ioanei, aceea de a face film, a
fost sută la sută doar a ei și, cu un mare procentaj, împotriva îndemnurilor
mele. Ioana a studiat întîi biochimia la Universitatea din București, cu
rezultate care au făcut-o eligibilă pentru a continua mai departe în
străinătate, dar a renunțat la biochimie și a dat examen de admitere la UATC. A
reușit, colegă cu Cristian Mungiu, la clasa Stere Gulea. A plecat apoi la
U.S.C., la Los Angeles, unde a obținut un masterat în producție de film și apoi
un doctorat în studii critice. Acum e profesor universitar și predă film. Unul
dintre filmele sale, Lemonade, a avut
un foarte bun succes în presa americană de specialitate, dar și la diverse
festivaluri de film din lume. A cîștigat premiul pentru regie la Sarajevo, a
fost finalist la Berlin, mari premii la alte festivaluri. Niciodată nu discutăm
despre filmele ei și nici despre cărțile mele. Eventual, despre teme și idei ce
ne preocupă. Nimic mai mult. Știu că lucrează la un scenariu și că a cîștigat o
finanțare la CNC pentru un film ce va fi realizat, probabil, anul viitor.
Lucruri publice.
Cum vedeți plecarea
tinerilor din patrie și întârzierea cu care cultura de baștină le acceptă
valoarea?
- Ați atins un punct sensibil. Amândoi copii mei sunt
plecați din motive profesionale din țară. Ioana în Statele Unite, Mihai în
Marea Britanie, el fiind IT-ist, specializat în inteligența artificială. Ei fac
parte din acele patru sau cinci milioane de români care nu mai trăiesc, nu mai
lucrează în România. Dar cred că mulți dintre aceștia lucrează pentru România.
Toate popoarele europene au cunoscut într-o epocă sau alta acest fenomen de
emigrare a specialiștilor, a forței de muncă. Mulți se vor întoarce. Vor aduce
nu doar capital, ci și experiență profesională, precum și o altă viziune despre
lume, democrație și Europa. Nu e un lucru rău ce ni se întîmplă. Rău este
atunci cînd anumite grupuri de interese, politice sau nu, îi separă de România
reală, dîndu-le iluzia că ei sunt diferiți de restul românilor, mai buni sau
mai răi. Dar numai viitorul comun european este cel care va hotărî soarta
acestor milioane de români care trăiesc și lucrează în Europa. Cei care se află
în altă parte a lumii vor trebui să facă mari eforturi pentru a-și menține
identitatea. Asta, dacă vor. Dar să fim optimiști, în condițiile exploziei
tehnologice a comunicării poți să-ți cîștigi existența oriunde și să fii
prezent cultural în patria ta. Iată momentul în care cuvintele lui Nichita
Stănescu capătă altă dimensiune – Patria
mea e limba română!
După numeroase cărți
traduse, în tăcerea de scriitor, ce credeți că se pierde iremediabil prin
traducere? Este cartea tradusă o operă comună?
- Orice traducere este, în fapt, o operă diferită de
originalul său. Un bun traducător va încerca să transpună în noul ambient
lingvistic semnificația, emoția artistică a operei originale și nu va respecta
niciodată textul inițial cuvînt cu cuvînt. Nici măcar în traducerile de texte
inginerești nu se poate face asta. De multe ori un text literar poate avea un
mai mare succes în traducere decît are în original. Cunosc cel puțin un caz în
care textele unui autor care scrie în limba română, în traducere sunt mult mai
atractive, mai expresive. Secretul e simplu – traducătorul știa foarte bine
propria limbă și, normal, mai puțin bine limba din care traducea. În același
timp, scriitorul cu pricina, deși avea idei interesante, nu excela în
expresivitate, iar limba sa română era greoaie și fastidioasă. Se întîmplă și
asemenea cazuri. După cum Arghezi și Eminescu în traducere devin destul de
banali, cu unele excepții. Depinde foarte mult în ce limbă este tradus textul.
Traducerile din limbi străine în română au în general noroc, dacă sunt făcute
de profesioniști, deoarece limba română are două registre stilistice din cauza
a foarte multe cuvinte dublate cu altele de origine slavă sau de altă sursă. Un
scurt exemplu – nehotărît, șovăielnic, indecis. O bună traducere în limba
română scoate la iveală o mulțime de cuvinte mai puțin folosite, ceea ce e o
bogăție de parfumuri lingvistice. Talentul traducătorului e foarte important,
mai important decît cel al autorului. Atunci cînd am tradus, am făcut-o pentru
că am socotit că respectiva carte nu trebuie să lipsească din literatura care
stă la îndemîna cititorului român. Traducerile nu fac o literatură, dar fac o
cultură și îl formează pe cel care citește. Cu toții suntem datori
traducătorilor, cel puțin pentru că ne-au adus acasă idei și imagini altfel
neștiute.
Ar fi prea obositor,
dacă ne-ați descrie traseul ideatic, tematic și stilistic al romanelor
dumneavosatră pe care le considerați mai importante? Critica literară a afirmat
că aveți o ”vocație a secretului”. O atracție față de evenimente și teme
învăluite în mister, dar neavând nico legătură cu cărțile scrise după anumite
rețete. Este indispesabilă taina unei întâmplări pentru a păstra taina
povestirii ei?
- La întrebarea asta nu se poate răspunde decît foarte
concis, ori foarte pe larg, și niciodată spunînd tot. Măcar să spun ceea
ce se cuvine. Titlul primei mele cărți era Despre
purpură. Adică despre Putere, purpura fiind culoarea imperială. Tot ce am
scris stă sub semnul complicatei relații dintre individ și putere. Individul se
află într-o continuă luptă pentru libertatea sa, oricine ar fi acest individ.
Chiar și unul despotic. Rețeaua de putere este atît de complicată și de
înșelătoare, încît uneori are cinismul să-ți dea impresia că ești liber.
Aceasta este forma maximă a prizonieratului. Mai ales atunci cînd cei care au
impresia că sunt liberi încep să-și exercite autoritatea lor de oameni care se
cred liberi asupra celor din jur. Cam acesta este, pe scurt, firul roșu care
trece prin romanele mele. Cît privește secretul despre care vorbiți, nu este
vorba decît despre discreția asupra unor fapte, emoții și valori. Despre
lucrurile și ființele în care cred și despre cele pe care le țin aproape de
suflet nu am scris niciodată. Nu poate fi chiar totul de vînzare. Tot ceea ce e
destăinuit, povestit într-un fel sau altul, este scos la vînzare. Uneori, nici
măcar nu se cumpără. Taina întîmplării există pentru a o face de neînțeles, cea
a povestirii există pentru a te incita să-i afli înțelesul. Deocamdată, atît.
Ce viitor va avea o
literatură, când critica de specialitate, nepărtinitoare (cît se poate) a fost
aproape complet înlocuită de reclamele ascunse și clișee ale presei?
- Desigur, există o mare neliniște în ceea ce privește
literatura și chiar viitorul umanității, așa cum le-am înțeles pînă acum.
Dintotdeauna, tot ce există a fost supus schimbării, dar niciodată nu s-a
reușit înlocuirea a ceea ce există cu ceea ce nu există, așa încît am încredere
că literatura va continua să ființeze chiar dacă se va retrage în penumbră.
Mereu vor fi niște oameni care să își asume povara explorării și oameni care
vor dori să afle cum arată noile lumi descoperite de exploratorii numiți și scriitori. Ceea ce se încearcă
seamănă cu reclamele la țigări care îți oferă insule tropicale dacă tragi din
țigara oferită de panoul publicitar. Cineva își închipuie că lipsa de valoare
poate fi suplinită de insistența promovării non-valorii. Cum se mai spune, nu
poți minți pe toată lumea tot timpul.
Se poate vorbi
despre o Literatură Balcanică?
Fără îndoială, există un specific al zonei Balcanilor,
dar nu există o literatură balcanică. În această peninsulă trăiesc mai multe
națiuni și mult mai multe popoare, cu limbi, tradiții și religii diferite.
Tradițiile culturale au puncte de contact, dar se diferențiază destul de
vizibil. O caracteristică a Balcanilor este faptul că orice popor de aici își
apără cu înverșunare specificul, iar această înverșunare, de multe ori, a avut
ca efect nașterea unui soi de imperialism local. Amintirea Imperiului Bizantin
nu este doar o amintire, ci o obsesie. Toate națiunile balcanice au un moment
de glorie imperială cînd au fost mari. România Mare, Bulgaria Mare, Grecia
Mare, Serbia Mare iar acum, am impresia, s-ar putea să greșesc, dar nu foarte
mult, este momentul albanez, clipa istorică în care Albania Mare se ridică la
suprafață asemeni unui ghețar maritim. E un moment de glorie, însă e bine ca
nimeni să nu uite că, dacă se vor aduna toate aceste Țări Mari, peninsula ar
deveni neîncăpătoare. Aglomerația duce la agitație, iar agitația se lasă cu
capete sparte! Cu toate acestea, există ceva specific tuturor, ceva care se
vede mai clar în literatura, arta, filmul din Balcani, indiferent de ungherul
de unde vine. Gustul pentru paradox, humorul, autoironia, pitorescul și o anume
cruzime a detaliului. Sunt cîțiva autori pe care îi poți numi balcanici, fără a tresări, - Andric,
Kazantzakis, Kadare, Istrati. M-am referit la cei mai cunoscuți, nu neapărat la
cei mai importanți, mai valoroși pentru fiecare literatură în parte. În
literatura română șirul începe cu Anton Pan, continuă cu Bolintineanu și vine
spre modernitate prin filonul exotic și metaforizant cu Ionel Teodoreanu, Fănuș
Neagu sau Ștefan Bănulescu. Dar poți regăsi balcanismul la autori neașteptați,
cum ar fi Mateiu Caragiale, Cezar Petrescu sau Eugen Barbu. Poate în film
lucrurile sunt mai limpezite – gîndiți-vă la filmele fără sfîrșit ale lui lui
Emir Kusturica și imediat veți înțelege că balcanismul are peste tot o
trăsătură de bază – luarea peste picior a tot ceea ce lumea occidentală crede
că e important. Dar nu e simplu ca, luînd în bășcălie lumea, să vrei, de fapt,
să intri în rîndul ei. Oricum, cred că Balcanii sunt un butoi cu pulbere
artistică, gata să explodeze, așa în urmă cu cinci decenii a explodat
literatura sud-americană. E nevoie doar de un artificier de geniu, adică o
instituție ori un impresar editorial, așa cum s-a petrecut în cazul romanului
sud-american ori cu romanul polițist suedez.
Puține instituții îi
susțin pe scriitori români așa cum o face – dincolo de orice complezență –
COPYRO, înființat și condus de dumneavoastră. Cunoașteți bine, din interior,
cum s-ar spune, problemele scriitorilor de astăzi, mai ales ale celor mai în
vârstă. Cum arată lumea literară românească la trei decenii de la căderea
Cortinei de Fier?
- Lumea literară arată exact cum arată societatea
noastră. Haotică, promițătoare, disperată uneori și sigur grăbită să ajungă
undeva. Nu știe exact unde vrea să ajungă, dar are speranța nefondată că se va
produce un miracol și dintr-o dată vom deveni o lume normală. După trei decenii,
am acumulat multe frustrări, însă ne-a cuprins o oboseală de nedescris, încît
am ajuns exact de unde am plecat. Acum 30 de ani voiam să se sfîrșească cu orice preț
calvarul dictaturii. Observați, vă rog, cu
orice preț, nu contează cum, dar să se termine! E important ceea ce-ți
dorești. Ce trebuia să se întîmple, s-a întîmplat, iar vreme de trei decenii
plătim din greu schimbarea care trebuia să se petreacă oricum. Asta se vede și
în domeniul cultural, în literatură, mai ales. Prima pierdere a fost aceea a
scăderii dramatice a numărului cititorilor și implicit al cumpărătorilor de
carte, reviste, ziare. Scăderea tirajelor a dus la scumpirea tipăriturilor.
Scumpirea tipăriturilor a dus la scăderea și mai dramatică a cumpărătorilor.
Dacă înainte de '89 o carte costa cel mult două sticle de bere acum o carte
costă cel puțin 17 sticle. Ce va face omul obișnuit, va cumpăra bere sau cărți?
Toate aceste costuri au adus scăderea veniturilor editurilor, iar cel care a
plătit a fost întotdeauna autorul, ultimul pe lista de remunerări și primul pe
lista de tăieri. Dreptul de autor a dispărut multă vreme ca noțiune. Un autor
care nu primește nimic pentru munca sa, dar își vede cartea tipărită, chiar
într-un tiraj discret, fără să i se ceară bani, este, în momentul actual, un
autor fericit. De aceea a trebuit să reacționăm într-un fel, venind în apărarea
autorilor. Copyro este rezultatul unei astfel de gest. După apariția unei Legi
a Dreptului de Autor, în 1996, în 1998 am avut inițiativa fondării Copyro, după
modelul scandinav. Încetul cu încetul, am ajuns să gestionăm colectiv
anumite drepturi de autor. Am avut multe dificultăți pe parcurs, inclusiv de
preluare ostilă ori de asasinare economică, însă am reușit să depășim momentele
grele, iar astăzi avem peste 2200 de membri și un program de susținere a
culturii scrise care a avut rezultate mulțumitoare, sute de burse de creație și
peste o mie de titluri susținute financiar. Avem încheiate 28 de acorduri de
asistență reciprocă cu organisme similare fie din Uniunea Europeană, fie din
alte zone, cum ar fi Mexic, China, Japonia etc. Nu e mult, dar nici puțin, e
atît încît să trezească interesul. Chestiunea asta mă neliniștește, doar trăim în zona
Balcanilor.
Citiți mai multă
proză sau poezie?
- Citesc multe cărți și tratate de istorie, texte ale
clasicilor greci și romani, cronici bizantine, cărți despre Imperiul Otoman și
Asia Centrală, îmi place să călătoresc în zone neturistice, sau mai puțin
cunoscute. Am avut noroc, am călătorit din Insula Paștelui în Tibet, la
izvoarele Fluviului Galben. Din nefericire, multe locuri extrem de interesante, mai
ales din Orient, sunt infestate de conflicte militare sau uri religioase. Siria
și Libanul, spre exemplu, zone extraordinare, cu vestigii și prezențe culturale
excepționale, sunt acum de nevizitat. Am reușit, totuși, să văd Baalbeck și
Valea Bekaa din Liban și uluitorul oraș Damasc, ajungînd la cîteva mănăstiri
creștine din Siria, dar gata, nu se mai poate. Nu rămîn decît cărțile. Citesc
mai degrabă poezie, o emoție condensată. Sunt cucerit de Kavafis și de un poet
evreu din Egipt, de limbă franceză, din care am tradus sporadic și am publicat
în cîteva reviste. La Atena am venit în contact cu un grup de admiratori ai săi
care întemeiaseră un club. Se numește Edmond Jabes. Sunt cîțiva poeți de astăzi
în România care înseamnă foarte mult, îi urmăresc cu mult interes – Ion
Mureșan, Marta Petreu, Ioan Es. Pop. Ei se adaugă unei falange de poeți
puternici, Ion Mircea, Dinu Flămând, Lucian Vasiliu etc. Deci, am ce citi.
O carte, un om, un
proverb, o parabolă care v-a marcat sau care vă servește drept deviză...
- ”Evanghelia” după Ioan; Marc Aureliu; Niciodată nu poți
face bine cu forța!