Recitind volumul Piramida Singurătății de Victor Teleucă, cu ocazia reeditării la București în 2014, am sesizat o coincidență surprinzătoare, neobișnuită în textul poemului Clipa de vârf, scris în 1970, publicat de autor în volumul Îmblânzirea focului (1971). Coincidența era uluitoare. Coincideau cu cele descrise în poem nu numai luna și acea noapte răsturnată-n august, dar și împrejurările în care a decedat poetul. Faptul producându-se la 12 august 2002, peste 32 de ani din momentul scrierii poeziei. Cu o ocazie, mi-am împărtășit mirarea psihologului, dr. Gholamali Mohammadifard. După ce i-am făcut cunoscută viața și opera lui Victor Teleucă, dumnealui m-a îndrumat să-i studiez creația cu mai multă atenție, precizând că aș putea descoperi și alte coincidențe. Într-adevăr, în urma unui studiu al mai multor poeme, am observat niște coincidențe ciudate, care atestă o anticipare, în scrierile sale, a desfășurării ulterioare a unor evenimente peste 30-40 de ani.
Pentru acest studiu
am selectat patru poeme legate între ele printr-un nexus cauzal(legătură,
înlănțuire între lucruri, fenomene), [Mihai Cimpoi]: Clipa de
vârf, 1970, Mitropolitul Dosoftei, 1973, O altă limbă
mai frumoasă nu-i, 1959, Răsărit de Luceafăr, 1988.
E necesar a veni cu
explicația că în cultura și știința modernă occidentală generații de savanți au
urmat paradigma newtonian-carteziană (paradigma clasică de tip atomistă),
îndepărtând fără ezitare conceptele și observațiile ce ar fi pus în discuție
anumite ipoteze filosofice împărtășite de comunitatea științifică. Dar, odată
cu apariția savanților care au dezvoltat fizica cuantică, gen: Albert Einstein,
Niels Bohr, Erwin Schrödinger, Robert Oppenheimer, David Bohm ș.a., s-a
constatat că gândirea lor științifică este compatibilă cu spiritualitatea și
viziunea mistică asupra lumii, ceea ce duce la o schimbare de paradigmă în
toate sferele vieții. Adică gândirea științifică își legiferează dreptul de a
include în sine conceptele teoriei cuantice și implicațiile lor filosofice,
admițând și un alt tip de cunoaștere decât cel obișnuit al teoriei și
metodologiei newtonian-carteziene (Stanislav Grof, Dincolo de
rațiune, București, 2007).
Sub acest aspect vom
încerca să analizăm poemele enumerate mai sus, având ca scop și demonstrația
dacă lui Victor Teleucă îi erau proprii competențele transpersonale în perioada
sovietică, dacă acestea erau proiectate în creația sa, în ce măsură critica
timpului le-a observat și studiat. Selecția cuprinde întreaga perioadă
sovietică a realismului socialist (1959-1988).
E de remarcat că
poemul Clipa de vârf (1970), alcătuit din trei părți:
descrierea „dispariției”, contemplația spectacolului cosmic și reîntoarcerea conștiinței,
nu consuna cu dogmele materialismului vulgar și ateismului inoculat atunci cu
forța în conștiința populației.
Reușind să se
detașeze de perspectiva materială (ego pământesc), imaginarul
poetului anunța încă de pe atunci trezirea spirituală și ne făcea martori la
spectacolul cosmic, vizionând prin ochiul eternității realitățile aflate
dincolo de realitatea fizică, materială:
„Odată şi odată
era nevoie să dispar undeva.
Şi-acest undeva
pentru mine-i
o noapte adâncă
răsturnată-n august,
un deal cu
tractoare trece de altundeva
spre ţărmul
unui altundeva
cu două
frânghii împletite din albă lumină.”
(Victor Teleucă, Îmblânzirea
focului, 1971)
Surpriza descoperirii
consta, spuneam, nu numai în faptul că Victor Teleucă, în 1970, își descrie
trecerea sa definitivă în lumea supraconștiinței (decesul de la 12 august
2002), ci și modul, felul în care a „dispărut”. Lucru lesne de verificat.
Furtuna neobișnuită, neașteptată parcă ar fi fost martorul invitat să asiste la
decesul poetului. Atunci, s-a întunecat totul în jur, lumina fulgerelor brăzda
cerul. Unul din ele a secerat plopul masiv asupra căruia medita deseori poetul,
crescut în preajma casei în care locuia. La scurt timp, totul s-a liniștit, de
parcă totul fusese o închipuire. „Frânghiile împletite din albă lumină”
conduceau sufletul poetului spre nemărginire și veșnicie. Ezoterismul afirmă
că în timpul fulgerelor se produce eliberarea din corp a sufletului poetului de
către natură. Din această clipă conștiința lui se supune legilor obişnuite:
„Şi mă trezesc faţă-n
faţă cu nemărginirea.
Nemărginirea şi
eu - un lucru ciudat.
Prin
nemărginire aleargă vuind veşnicia,
cum gerul
vuieşte în sârmele telefoanelor.
Şi iese-n
relief o scânteie - clipa de vârf,
sau poate
alte clipe
desfăcute în emisfere aprinse –
atomi de timp
divizaţi în părţi componente.”
(Victor Teleucă, Îmblânzirea
focului)
Meditația practicată
în starea obișnuită a conștiinței induce o altă stare, modificată a acesteia
(termen folosit de psihologii transpersonali americani K. Wilber, S. Grof), dar
care rămâne o normă. Astfel, gânditorul este antrenat într-o experiență pe care
psihologul american Abraham Maslow o conturează, în 1968-1970, în concepția sa
numită experiență de vârf (peak-experience): (A. Maslow, p.
90) – „B-Cognition” (Being-cognition). Aceasta prevede un nou tip de cogniţie,
specifică persoanelor armonioase, integrate şi care se manifestă, în special,
în procesul experienţelor de vârf. Tipul respectiv de cogniţie nu compară, nu
evaluează şi nu judecă, astfel încât lumea înconjurătoare este interpretată
într-un mod mai obiectiv, mintea nu proiectează, nu acordă semnificaţii în
plus.
Descrierea exactă a
acestei stări o găsim în creația poetului Victor Teleucă:
„Eu ştiu ce-am vrut: n-am vrut nimic,
dar şi nimicul e prea mult. Mai puţin
însă nu se putea. Cineva vorbea şi eu
transmiteam mesajul aşa, fără a-l cer-
ceta şi a-1 înţelege,
fiindcă nu mă interesa.
Eu nu vroiam nimic.
Dar nici nimic nu se putea.
Şi atunci m-am întrebat: dar ce se
poate?
Şi tot eu mi-am răspuns: dar cine
pune această întrebare?
După asta n-a mai urmat nici un răspuns.”
(Victor Teleucă, Piramida
singurătății, 2000, Chișinău, p.78)
Îndeplinirea,
atingerea condiției de nedorință îl face pe muritor liber de
aspectul material al existenței. E chiar condiția sine qua non proclamată
de filosofie pentru a atinge iluminarea, luciditatea de maximă transparență. „Nimic mai
prejos de experiența unificării mistice cu sursa divină nu ne va potoli cele
mai profunde năzuințe” (Stanislav Grof, The Cosmic Game,
1998, State University of New York, Jocul Cosmic, Editura Antet, p.
45). Stanislav Grof e un explorator avansat al „domeniilor
transpersonale”, - aşa numeşte el cele mai inefabile niveluri ale Fiinţei, un
practician ale cărui concluzii se bazează întotdeauna pe experienţa personală
şi a celor pe care îi conduce în stări de conştiinţă extinsă. Savantul a avut
curajul excepţional de a aduce pe teritoriul ştiinţei academice idei şi
concepte care, până la el, păreau să aparţină exclusiv viziunii mistice asupra
universului. El este un cercetător al conștiinței care a contribuit major prin
opera sa la schimbarea paradigmei asupra Fiinţei şi universului (Stanislav
Grof, Psihologia Viitorului).
O abordare similară
celei din poemul Eu știu ce-am vrut…, devenit și crezul
creatorului, descoperim și în poemul Am fost un visător…, scris în
ultimii ani de viață:
rămas din mine –
câte-un vis
mai semănând cu
lacrima de pe obraz,
argonaut pornit spre
lâna din Caucaz...”
(Victor Teleucă, Ninge la o margine de
existență, Chişinău, 2002, p.5)
În cazul de față
cuvântul vis la care am adăuga și cuvântul lucid ar
elucida mecanismul procesului de creație a poetului prin prisma transpersonală.
„O operă de artă trebuie să treacă complet de limitele umanului, explică
Giorgio de Chirico, bunul simț și logica îi vor lipsi. În felul acesta, ea se
va apropia de starea de visare…” (Cavalesi Maurizio, Mori Gioia, De
Chirico, 1988.).
Definiția dată de
Abraham Maslow (fondator al Asociației Americane de Psihologie Transpersonala,
împreună cu Carl Rogers, Viktor Frankl, Anthony Sutich, Stanislav Grof, Jim
Fadiman în 1969) experienței de vârf în studiile sale e următoarea:
„Sentimentele unor orizonturi de deschidere, până la viziune, sentimentul de a
fi simultan mai puternic și mult mai neapărat decât ai fost vreodată,
sentimentele de extaz, de mirare și venerație, sentimentul de pierdere în timp
și spațiu cu convingerea că, în final, ceva extrem de important și valoros s-a
întâmplat, pentru că subiectul a fost într-o oarecare măsură transformat și
întărit în viața de zi cu zi de o astfel de experiență”.
Prin metaforă, poetul
V. Teleucă încearcă a interpreta și transcrie „transcenderea tuturor limitelor
minții analitice, a tuturor constrângerilor raționale și a tuturor
constrângerilor logicii obișnuite” (Stanislav Grof, The Cosmic Game,
1998, Jocul Cosmic, Editura Antet, p. 33):
„Poate că atunci mă
depărtez de mine, ori poate
de dragostea
mea divizată în flăcări şi ger.
Mă depărtez. De
cine m-aş putea depărta
într-o astfel
de noapte cu multă veşnicie?
Atunci resimt
în privire prezenţa noianului,
când omul
devine imponderabil,
iar greutatea
lui o trage-n adânc universul.
Şi zbor ca
baronul Münchausen
pe ghiuleaua
unei stele în nesus şi-n nejos”.
(Victor Teleucă, Îmblânzirea
focului)
Asistăm la
transformarea spirituală a poetului despre care acelaşi Stanislav Grof,
cunoscut ca explorator al frontierelor conștiinței umane, afirmă: “Nașterea
spirituală nu trebuie neapărat să fie asociată cu moartea trupului. Ea se poate
produce oricând pe parcursul autoexplorării profunde sau chiar în timpul unei
crize psihospirituale spontane. Atunci, e un eveniment pur simbolic, «o moarte
a eului», sau o «moarte înainte de a muri», care nu implică nici o vătămare
biologică. Abraham a Sancta Clara, un călugăr augustinian german din secolul al
XVII-lea, a rezumat totul într-o singură frază, scriind: «Omul care moare
înainte de a muri nu moare când moare»” (Stanislav Grof, op. cit.,
p. 149). Exemplificăm:
„Atunci şi miriştea
creşte prin mine mereu
ca bambusul
prin omul înlănţuit de pământ.
Atunci am
impresia că cineva măsoară distanţa
cu ani de gând,
sau alte
unităţi de
măsură nedescifrate de nimeni,
şi umbra lui
Einstein îşi caută sprijin”.
(Victor Teleucă, Ibidem)
Metaforele „măsoară distanța cu ani de gând”, și ”umbra lui Einstein își caută sprijin”.
depășesc gândirea ce reiese din teoria relativității axată pe viteza luminii și
gravitație universală.
Dr. Fred Alan Wolf, autorul volumelor Saltul
cuantic, Universul spiritual, Universuri paralele, premiat
în 1982 cu prestigiosul Premiu pentru știință „National Book”, aduce dovezi
despre relația strânsă dintre conștiința umană și fizica cuantică. S-ar putea să existe dovezi că sufletul poate
călători mai repede decât lumina cu „viteză superluminală”. Așa se explică faptul
că în timpul unei experiențe din apropierea morții trecerea unei persoane din
lumea materială - care lucrează cu o viteză mai mică decât viteza luminii - în
altă lume, așa-numita lume spirituală - care lucrează mai repede decât viteza
luminii, „supeluminală” – adică transferul
cu efectul de tunnelling ar
putea fi similar cu ceea ce astrofizicienii numesc o „gaură neagră”. La acea viteză se trece dincolo de timp și spațiu,
experimentându-le în dimensiunea fizică a lumii noastre. Prin aceste ferestre,
probabil, se călătorește înainte și înapoi prin spațiu-timp. Cu cât nivelul
conștient e mai înalt, cu atât lărgimea ferestrei perceptive e mai mare.
Același Dr. Fred Alan Wolf explică: nu e necesară neapărat o călătorie în
spațiu cu viteza luminii, întrucât există pretutindeni mini-găuri negre care
pot fi accesate prin transformări ale câmpului conștiinței, locuri în care
spațiul vibrează cu viteza luminii. Totul depinde de capacitatea de a utiliza
conștient forța fundamentală care stă la baza Universului. Există, de asemenea,
o interdependență dintre dimensiunea a patra și starea de conștiință specifică
planului patru. În acest caz, două evenimente separate dintr-o dimensiune
inferioară D3, în care și fereastra perceptivă e mai îngustă, din perspectiva
dimensiunii a patra și a stării de conștiință corespunzătoare sunt văzute ca
strâns relaționate cu întregul, în același timp sunt încărcate cu înțelesuri
profunde și cu calități estetice deosebite. De exemplu, în planul
tridimensional, în care ne aflăm, o sămânță dă naștere unui copac, se dezvoltă,
crește, trăiește, iar după 50 de ani se usucă și moare. Iar din planul D4 acest
proces poate fi cuprins într-un punct și poate dura un timp foarte scurt ce
conține toți acei 50 de ani de evoluție.
Revenim la ideea formulată în studiul anterior:
creatorul autentic induce prin proprie voință (meditație) starea modificată a
conștiinței, ajungând, astfel, la sursa primordială a inspirației. De aici
deducem explicația inefabilului, indescriptibilului poemelor lui Victor
Teleucă.
Filosoful german
Martin Heidegger a demonstrat profunzimea metaforei poetice prin faptul că
drept sursă pentru lucrarea sa Introducere în metafizică i-a
servit creația poetului german Friedrich Hölderlin (n. 20 martie 1770 - d. 6 iunie
1843).
îmi trece prin
sânge
ca durerea
plăcută a dragostei.
Şi cresc
miriştile prin mine fără oprire,
parcă s-ar
grăbi să se coboare-nspre toamnă.
Senzaţie
stranie. Omul rămâne mereu amăgit,
când nu poate
creşte prin el miriştea blondă,
ori piatra pe
care o aşază în ziduri fecunde.
Dar în liniştea
sufocantă şi părelnic banală,
odată cu
miriştea, prin mine mai cresc
şi copiii mei,
grăbiţi să mă lase în urmă.
(Victor Teleucă, Ibidem)
Versul „Omul rămâne
mereu amăgit,/ când nu poate creşte prin el miriştea blondă”, trimite la
ignoranța de care dă dovadă omul, închis, în cercul îngust al existenței, al
minții și logicii formale bazate pe modelul newtonian-cartezian, neadaptat
realităților cuantice din societatea modernă. Ușor de „amăgit”, manipulat în
perioada revoluțiilor conștiinței umane. O astfel de interpretare în
vremea realismului socialist era exclusă, din care cauză critica literară a
vremii nu a remarcat semnificațiile, profunzimile acestui poem. Oare azi miriștea
blondă crește prin om?
Filosoful de
origine georgiană, de renume mondial, Merab Mamardașvili, evocat multiplu în
scrierile poetului V. Teleucă, afirmă că „obiectul cercetărilor filosofice nu e
omul, ci acel posibil om creator care poate sclipi pentru un timp, a se
stabili, a se statornici, a-și arăta pe o clipă efortul propriu în spațiu.
Efortul transcendental, constituit în capacitatea Sinelui de a se așeza pe sine
la limita de după care în față te privește imaginea morții, la limita care
simbolizează pentru om capacitatea, starea de a fi gata de a se despărți de
sine, care era la acel moment, de corpul fizic.” (Merab Mamardașvili, Эстетика
мышления, Москва, 2000). Ceea ce confirmă şi viziunea poetică a lui Victor
Teleucă:
„Iar prin prisma unei
clipe dense de vârf
mă uit în
univers, despic veşnicia în patru
s-aud cum
miriştea vuieşte sălbatic a toamnă”.
(Victor Teleucă, Ibidem)
Versul „Despic
veșnicia în patru” din poem, frecvent și în alte creații ale poetului, indică
structura multidimensională a conștiinței lui Victor Teleucă. O astfel de
structură a conștiinței permite a accede dincolo de limitele rațiunii.
Modificarea nesemnificativă a acestui vers îl regăsim în poemul Răsărit
de Luceafăr (dedicat de Victor Teleucă lui Mihai Eminescu, în 1988,
publicat în săptămânalul Literatura și Arta) cu acel de șapte ori (număr
sacru):
„... desfăcând
o raza-n patru, fiecare iar, la rându-i, o mai desfăcea în patru ca să
caute în nimbul razelor cum crește timpul,
... și lumina din
lumina se isca a treia, alta, cosmică, dogoritoare, zburători cu chip de
fluturi se-ntorceau spre începuturi, fulger încăput în noapte, dar și într-un
strop de rouă și de-acuma de la sine fiecare rază nouă iar se desfăcea
în patru și-n a trudei nepieire, luminând în timp și spațiu, un
nesațiu de iubire care schimbă veșnic vremea într-o altă viscolire însetată de
frământuri;
... raza ce
se-mparte-n patru sub magia vorbei simple care sufletul ni-l umple,
împletindu-ni-l cu lumea unei lumi ce el pe scut o aduce dintr-o luptă-n care
graiul s-a născut și-a rămas în devenire când și sfânt de nemurire și timp
sfânt de regăsire pentru-acest pământ ce-ncape într-un fulger de cuvânt;
... dormea bouru-n
perete și pe capul lui temut care-a stat în stema țării, Lucifer lucea
tăcut, raza împărțita-n patru raze tot atât de multe iar se desfăcea în
patru și din nou în patru iar desfăcându-se în patru chiar atunci,
neprevăzut, timpul îndărăt se-ntoarce renăscând de la-nceput.
(Victor
Teleucă, Răsărit de Luceafăr, Chișinău, ed. Universul, 2010, 28 p.)
Prin folosirea
repetată a metaforei despărțirii razei în patru, semnificație
și simbol al multidimensionalității, poetul ne introduce treptat în misterul
conștiinței multidimensionale (inconștient, preconștient, conștient,
transconștiință, conștiință cosmică) a Luceafărului-Mihai Eminescu, în
universul eminescian, ce erupe din interior cu o forță de nestăvilit. Criticul
literar Ion Ciocanu, în eseul Sărbătoarea cuvântului inspirat, afirmă
că în acest poem: „totul e marcat de inefabil, de ceva ce nu se lasă «prins» în
cuvintele noastre comune. Este o sublimă sărbătoare a cuvântului inspirat”… (Florile
Dalbe, 2010). Surprinzând acest moment, Ion Ciocanu devine martor la
spectacolul cosmic: „O menţiune absolut necesară şi multisemnificativă:,
continuă criticul, poemul a fost scris în 1988, când la noi încă nu existau
condiţii propice unei gândiri şi expresii care şi în prezent, în unele privinţe,
ni se par de-a dreptul temerare.” .” În cazul dat criticul
literar apreciază, percepe corect valoarea inefabilului din opera lui Victor
Teleucă, adică a ceea ce nu poate fi exprimat în cuvinte: a inexprimabilului,
indescriptibilului, nespusului. Aici e piatra de încercare în opera lui Victor
Teleucă pentru un cititor familiarizat cu creații obișnuite. Atribuirea unor
calificative nejustificate („oarecum rece”, „prea intelectualizată”, „grea”
pentru elevi și studenți) operei poetice a lui Victor Teleucă a servit drept
pretext pentru omiterea din programa școlară la începutul anilor 90 al
secolului trecut a orelor de studiere a creației poetului. Nu cunoaștem altă
cale de acces la procesul de creație decât să intrăm „în labirintul noțiunilor
pe care ni le-au oferit știința și filosofia”, ne atenționează Nicolae Busuioc
(Ființa umană – intelectul și procesul de creație, 2014).
În acest context, o
explicație ne oferă și psihologia transpersonală prin arguția lui Ken Wilber în
volumul (Fără granițe),: „în evoluția spirituală a omului are loc
detașarea de Sinele nostru fals, care trebuie să moară, pentru ca să se
trezească la viață Sinele nostru nemuritor și transcendent. Acest sine
transcendent, ne explică în continuare K. Wilber, nu s-a născut odată cu trupul
nostru și nici nu va înceta să mai existe odată cu moartea. Nu recunoaște
timpul și nici nu se îngrijește de suferințele personale. Este lipsit de
culoare, de relief, de formă, de mărime,și totuși desfășoară întreaga
maiestuozitate a lumii chiar în fața ochilor persoanei. Vede soarele, norii,
stelele, și luna, dar el însuși nu poate fi văzut.”( Ion Mânzat, Psihologia
transpersonală, Iași, ed. Cantes, p.154). Proiecția acestui Sine transcendent,
descoperită în creația lui Victor Teleucă, este observată, dar percepută și
interpretată în mod eronat. Mihai Eminescu numește acest Sine în opera sa
„nemuritor și rece” precum Luceafărul. Deloc întâmplător Victor Teleucă își
intitulează poemul dedicat lui Eminescu „Răsărit de Luceafăr”. Remarcăm aceeași
renaștere spirituală despre care vorbește Stanislav Grof în citatul de mai sus.
Observația lui Gaëtan
Picon, eseist și critic de artă francez, că rațiunea, de una singură, nu este
creatoare, este îndreptățită, atunci când se afirmă că rațiunea „nu conduce
mâna care descoperă, dar ea stăpânește mâna care șterge, care adaugă, modifică
și echilibrează. Ea nu dă, ci remaniază ce este dat”. ). Are loc
interpătrunderea diferitelor stări de conștiință. În aceste stări opera de artă
devine inexprimabilă, inimitabilă și indescriptibilă. Diferență dintre creație
și patologie constă în faptul că un creator, înotând prin oceanul
inconștientului, ajunge la malul salvator, pe când o persoană cu patologie nu
are această oportunitate. Deci, inconștientul, în tandem cu conștiința, se
face creator.
Ca poet, în acei ani
Victor Teleucă a redat în mod conștient poeziei alte coordonate paradigmatice -
aspectul meditativ, cunoscând că poezia tranzitivă a lui George Coșbuc a fost
mai „populară” decât cea profund vizionară a lui Mihai Eminescu. Sau că
Octavian Goga, exprimând năzuințele comunitare, este mai accesibil și preferat
de publicul cititor, decât Lucian Blaga sau Ion Barbu. Mai cunoștea poetul că
aspectul meditativ redă poeziei șansa modernizării și a sincronizării cu o altă
vârstă a literaturii . [Tudor Vianu.Întroducere în teoria
valorilor,1942,ed.Cugetarea].
Putem afirma că
starea modificată a conștiinței duce conștiința creatorului într-o relație cu
supraconștiința (transcendența), de unde în realitate este alimentată creația.
Creatorul își găsește aici și sursa inepuizabilă de a făuri noi lumi fenomenale
(conform conceptului transdisciplinarității, formulat de filosoful și
fizicianul franco-român Basarab Nicolescu, preluat şi valorificat de către
criticul literar Theodor Codreanu ca metodologie a paradigmei
transmodernității). Când conștiința ajunge prizonier al spațiului și timpului,
transformarea acesteia și atingerea structurilor supraconștiinței necesită
timp.
Creatorul posedă abilități
de a călători dinspre conștiință la supraconștiință și invers - prin
transcendere fără cenzura timpului, pătrunzând esența lucrurilor, prevăzând
desfășurarea evenimentelor ulterioare.
Creația poetului
corespunde rigorilor transpersonale: „Şi simţi nevoia scrisului ca nevoia de
cântec – comunicare prin sine cu sinele cosmic. Detaşarea de formă, întoarcerea
la origini, de unde viitorul poate fi privit retrospectiv şi nu invers” (Victor
Teleucă, Ninge la o margine de existență, 2002, Chișinău, p. 219).
Fiecare cuvânt din aceste fraze specifică o etapă în ierarhia evoluției
conștiinței, conform spectrului( modelului) de evoluție a conștiinței în cinci
nivele construit de Ken Wilber în 1985. Nivelele conștiinței caracterizându-se
printr-un sentiment diferit de identitate personală și traversând mai multe
gradații. (Ion Mânzat, Psihologia transpersonală, Iași, 2002,
p.139-140)
Conștiința
multidimensională a poetului devine transparentă și în următoarea secvență:
„poezia e o meditaţie tip yoga în care te dezici de eul personal cu prăbuşirea
în sine, apoi cu dezicerea de sine, adică totala eliberare de orice în afară de
gravitaţia universală” (Victor Teleucă, Improvizația nisipului,
Chișinău: Editura Universul, 2006, p. 82). Observăm că Victor Teleucă
trece de etapa cunoașterii de sine; el accede la transconștiință și conștiința
cosmică - „dezicerea de sine, adică eliberarea de orice în afară de gravitația
universală”. Meritul creatorului de a conștientiza misterul transpersonal și
integrativ îl observăm în următorul vers eseistic: „Detaşarea de formă,
întoarcerea la origini, de unde viitorul poate fi privit retrospectiv şi nu
invers” poate servi și ca răspuns la întrebarea: de unde apare creația și
miracolul în poemele analizate. Abilitățile poetului de a crea în stările
modificate ale conștiinței (concept transpersonal), conform realității fizicii
cuantice, denotă o situație aparte: acesta se poate afla simultan în toate cele
trei timpuri. Mesajul și starea modificată a conștiinței sunt uluitoare,
inexplicabile chiar și pentru poet:
„Cineva vorbea și eu
transmiteam mesajul
așa fără a-l cer-
ceta și a-l înțelege,
(Victor
Teleucă, Piramida Singurătății, 2000, p. 78).
Modelul transpersonal
și integrativ de creație este plin de
aspecte conștiente, dar cu multe caracteristici supraconștiente, pe care
cititorul, fiind martor la faza conștiinței obișnuite, nu-l poate percepe pe
deplin fără ajutor, ci numai odată cu trecerea timpului și cu evoluția
conștiinței colective care fac posibilă înțelegerea acestei creații din viitor.
„Transpersonal” înseamnă „dincolo de nivelul psihologic personal, de experienţa
realităţii trăită prin prisma personalităţii individuale”. Adică viața
spirituală care depășește relația trup-psihic (transconștientul și
transinconștientul), trecerea de la Eul conștient la Sine ca sinteză a
conștientului, subconștientului și supraconștientului. Deci dincolo de
granițele timpului și spațiului percepute în mod conștient (Ion Mânzat, Psihologia
transpersonală, Iași, 2002, p.17). Din această cauză apare necesitatea
depunerii unui efort spiritual suplimentar și multă răbdare pentru a atinge
culmile imaginate de autor. Dacă cineva va persevera va fi răsplătit cu
descoperirea unei lumi uluitoare. În final, aceasta e soluția dezvoltării
speciei umane în plan spiritual.
Păstrând
continuitatea gândului expus anterior, mesajul transmis de poetul Victor
Teleucă în poemul Răsărit de Luceafăr se va contura definitiv
către 2020, când se împlinesc 32 de ani de la scrierea acestui mărgăritar
poetic.
Ca și în cazul
poemului Clipa de vârf, întâlnim aceeași coincidență de 31 de ani
în poemul Mitropolitul Dosoftei publicat (1974, Momentul
inimii), scris în perioada ateismului militant și care, la fel, iese din
obişnuit față de ceea ce se scria pe atunci. Este neobișnuit pentru aura sa
meditativă, metafizică .
Postulatul
filosofului, psihologului și poetului Lucian Blaga din Trilogia
culturii – „O cultură nu poate exista fără mecanismul din umbră a
metafizicii și nici explicată”, a servit ca punct de sprijin nu numai pentru
acest poem din creația lui Victor Teleucă.
Poemul Mitropolitul
Dosoftei e singular și pentru faptul că eroul a fost unul dintre cei
mai mari cărturari din istoria românească, unul dintre poligloţii vremii,
primul poet român, primul versificator al Psaltirii în tot
Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura dramatică universală și din
cea istorică în românește. El a fost unul dintre ierarhii care au promovat
introducerea limbii române în biserică și totuși dat uitării sute de ani din
toamna anului 1686, când a fost luat ostatic și dus în Polonia de oștile
regelui Jan Sobieski, ținut în străinătate până la sfârșitul vieții. Imaginarul
poetului Victor Teleucă îi face o „vizită” în timp și îl surprinde în ipostaza
de sfânt:
„Am mers spre el ca
piatra după munte
să fiu la Lvov făcutu-mi-am
o punte
din scrisul lui
străbun..
în care se-ntâlneşte
focul şi oţelul,
în ochii lui continua aprins duelul
şi pieptul îi era împodobit de cruce,
iar el, nemulţumit,
vorbea cu cei ce vin.
Ce slavă gravă-avea
acel destin!
Rămas pe crucea lui de aur, răstignit!
În călimara sfântă, înmuindu-şi pana,
scria de cumpeni mari
şi de prigoană
pe-un câmp de pergament ne-nchipuit
în satu-i de surghiun, de lângă Lvov.
lua conturul tragic
într-un trist tablou
–
o mână şi o pană şi-n
vreme un ecou,
şi lumânarea care
întreaga seară-a mas
cu pata de lumină pe
vârful unui nas,
iar ochii lui, cu
sclipăt luciferic,
ardeau neosteniţi în
întuneric,
învrăjmăşiţi de cruda
prigonire,
iar jos se iscălea
cu-acelaşi vechi temei:
„Nedreptăţit
în veac, Mitropolitul
vostru Dosoftei”.
(Momentul inimii,
1974)
Poetul aduce
conaționalilor mesajul Mitropolitului „nedreptățit în veac”. Pentru ei a mers
în surghiun, pentru ei a stăruit în viața sa pământească. Lor le-a și fost
adresat acest mesaj peste vremi.
În 2005, Biserica
Ortodoxă Română l-a canonizat pe Mitropolitul Dosoftei.
Observăm și în cazul
dat că revelațiile trăite de Victor Teleucă se materializează într-o perioadă
determinată de timp, fapt ce dovedește clarviziune. Așadar, constatăm o altă
coincidență de 32 de ani de la scrierea poemului „O altă limbă mai frumoasă
nu-i”, 1959, până la decretarea limbii ca sărbătoare națională „Limba Noastră”
la 31 august 1991. Acestui poem critica literară i-a acordat de-a lungul
timpului mult spațiu. Subliniem că editarea acestui poem a fost posibilă într-o
plachetă de versuri abia în 1964, din cauza subiectului stânjenitor pentru
autoritățile sovietice. Din opera-i publicată ne convingem, că Victor
Teleucă a acordat permanent temei limbii o importanță majoră, incluzându-se în
bătălia pentru limbă, fără a-și etala meritele, din 1959. S-a
reîntors, în câteva rânduri, la tema dată scriind eseul „Car frumos cu patru
boi” (1991), „Ploua târziu” (1995), concluzionând că „nu legea scrie limba, ci
limba scrie legea”. „Limba, avea să spună poetul în alt eseu, este
memoria unei națiuni care se respectă. În limbă stă Codicele comportamentului
noțiunii de națiune, caracterul reflexiv al gândirii ce specifică națiunea la
noțiuni existențiale”. Intransigența poetului e vădită când se
adresează oponentului ce primejduia pe atunci limba:
„Auzi? În limba
mea
pe cer răsare
prima stea,
și-n toate
limbile la fel
Luceafărul
răsare clar, fidel.
Aici, pe-acest
picior de plai,
vin rodnici ani
în evantai
și-n limba mea
ca-ntr-un izvor
e-un cer
răsfrânt multicolor.”
Cercetând lucrurile,
nu au fost descoperite publicații de istorie sau critică literare în care să se
fi confirmat că în perioada sovietică Victor Teleucă ar fi fost perceput și
recunoscut ca poet lirosof (numit de acad. M. Cimpoi, în
2002), heraclitean transmodern (de exegetul Th. Codreanu, în
2002) ori poet-filosof (de acad. H. Corbu, în 2007). Din
studiu reiese, că gândirea creatoare a poetului în perioada studiată era axată
pe adevăratele valori spirituale.
Rezultatele
primelor analize ale criticii literare în acest sens apar semnate de acad.
Mihai Dolgan și de cercetătorul literar Grigore Canțâr în revista de
lingvistică și știință literară Metaliteratura publicate la
începutul anului 2002. Mihail Dolgan,
în studiul Victor Teleucă: „tortura negăsirii” sau tentaţia discursului
metafizic, semnalează înainte, de apariția operei postume, competențele
transpersonale ale poetului:
„Poetul Victor Teleucă priveşte la lume cu ochi de filozof, o gândeşte
ca un filozof, interpretează ca un filozof, o esenţializează în sentinţe
general-umane ca un filozof. Este poetul moldovean cu cea mai conturată
şi mai nuanţată perspectivă filozofică asupra existenţei umane trăite până la
capăt în momentele ei de vârf (subl. ne aparțin – D.G.). Iată
de ce el e mereu tentat să imagineze „universuri abstracte”, să „făurească lumi
posibile” (Ion Barbu), să inventeze surplusuri de realitate şi de fiinţă (Metaliteratura,
2002, vol. 5).
Cercetătorul literar Grigore
Canţâr în studiul său Victor Teleucă: Poezia ca exercițiu
meditativ, ajunge la aceeași concluzie, înainte de apariția operei postume:
„Dacă e să menţionăm foarte sumar meritul fundamental al lui Victor Teleucă în
evoluţia literaturii autohtone contemporane, va trebui să spunem că el consistă
în efortul susţinut al poetului de a contribui la emanciparea paradigmatică a
poeziei române din Basarabia. Creaţia d-sale a produs, în anii 70 ai
secolului al XX-lea, o adevărată breşă în zidul gândirii estetice de atunci“. Aspectul
meditativ (subl. ne aparțin – D.
G.), continuă cercetătorul, „al poeziei lui V. Teleucă a
contribuit la eliberarea acesteia de sub dictatul esteticii
restrictive a realismului socialist, reorientând-o spre culmile unde se aflau
demult P. Valéry, Appolinaire ş.a.
Odată cu venirea sa
în literatură, poezia «moldovenească» a încetat să mai însemne «a cânta»,
«reprezenta», «a propaga idei măreţe» etc. Ea a început să însemne
«a gândi», «a reflecta» asupra celor mai intime sau majore
mutaţii şi transformări ce afectau fiinţa umană” (Metaliteratura, 2002,
vol. 5 ).
Din cele expuse
conchidem: capacitatea de a accede la sinele său, dincolo de limitele sale, de
a se detașa de sine, abilitatea de a transcende diferite niveluri de realitate,
interpretarea și transcrierea originală a inexprimabilului, - toate aceste
competențe îl fac pe poetul Victor Teleucă din anii 60-70 al secolului XX
reprezentantul milenarei tradiții metafizice, al paradigmei culturale al
transmodernității sau, în termeni moderni, purtător al tradiției transpersonale
și integrative. Creația veritabilă este un proces continuu. Deși
formulele, jocul de termeni și conceptele țin de contextul istoric și cultural,
esența acesteia rămâne aceeași.