Poetă, cercetătoare și jurnalistă născută la Shkodra în 1978, una din cele mai surprinzătoare voci lirice ale poeziei albaneze de după 1990.
*
aș fi vrut
linia purpurie a cerului
să mi-o trec părin gât
și-n inimă și-n cap
să-ncolăcesc
apele strălucite
ale boltei
de-stele-picurătoare
pentru cei ce viețuiesc
(din) tăcere
zilele sunt
de miresme și tristețe
**
nu se știe ce-i a apei
case rămase printre pietre
înmugurire a mușchilor
ochii înecați
angoasa țărmului
strigătul berzelor
luna nespartă
se decojește doare peste
sânge
scântei de cuvinte
lichide-n gură
suflul strugurelui strivit
cu piciorul
trup strivit cu patimă
printre femei se termină
totul
suflare
de-vene-prinzătoare
căzând în străfundul
pântecelui
pierzându-se printre
strigăte de femei
mărunțișuri de păsări
sfâșiere de ape
printre stânci după valuri
voce a suflării voce a
sunetului nu se aude
apa e molcomă și nimic nu
spune
insulelor despre durerea
ieșind din noi
și înconjoară cu pământ
***
va fi martie
și iarba va luci
printre fire legate ale
ploii
până se va sfârși
strălucirea
se va face noapte
ca să iasă învelită-n
ceață pierzarea
să-i trimită vise frunții
în afara ultimului cearșaf
să se rupă cu penele
smulse
peste vreo glie a
jertfei...
din apă nimic nu vine
tăcerea ne scoate ochii
și nu ne lasă să vedem
cum se poate aluneca pe
iarbă
când vrei să treci în
martie
și a-ți face o cărare spre
acolo
te ajută-nspre Cer
te vlăguiește te pleznește
pe pământ
știindu-ți mistuirea
doar pentru câte un Om
****
așa-i iarna mai bine nu se
poate
am smuls ceva frig de sus
în liniște
ți se pare că totul se
mută chiar și pomii
în afara tristeții vânt
răzvrătit pe lac...
lac și vânt se amestecă
printre noi
tot aerul e venă durere de
animal este
respirația bărbatului dă
peste o voce plânsă
legănarea printre lucruri
lucioase lasă...
aș fi vrut astfel să mă
turbeze moartea
iau de aici tot ce nu se
mănâncă
suflarea absorb în plămâni
străini
așa e iarna mai bine nu se
face...
timpul e aerul nu ne lasă
să așteptăm
mâncarea cerului ținând
legate beznele
dintr-o materie neagră-i
sângele răsăritor
trist firicel al lucrurilor
*****
cu toții suntem murind
sub acest cer puțin
și de ne ridicăm izbutim
să punem singuri stelele
norii
și a-i picura printre pomi
așa cum vrem cu toate
culorile
și suflările fără chin
le scoatem din plămâni
și tăcem când florile vin să cadă
și nu știm a spune „e
bucurie”
dar Soarele Soare este
sub acest puțin cer
de păsări în jurul apelor
cărora nu le cunoști
visarea
te temi doar că ce vor
n-au să vadă vreodată