Max Blecher: Ngjarje nga zhgjëndrra e tanishme / Întâmplări în irealitatea imediată - fragment romani

Max Blecher (lexohet Maks Bléher, 1909-1938), prozator e poet rumun me prejardhje hebraike, ndërroi jetë fare i ri, pas vuajtjesh, një pjesë e të cilave u shndërruan në libra vegimtarë: Corp transparent (Trup i tejdukshëm, poezi) 1934; Întâmplări în irealitatea imediată (Ngjarje nga zhgjëndrra e tanishme) 1936; Inimi cicatrizate (Zemra me vraga plagësh) 1937 dhe Vizuina luminată (Strofulla e përndritur) post-mortem, 1971.

Pasi e takoi në qytetin Roman, ku përballej oreçast me vdekjen dhe shkruante një letërsi të nivelit kafkian, autori tjetër i shquar, Mihail Sebastian, shënoi në ditar: Do kem më ndonjëherë të drejtën të ankohem për gjë? Do kem paturpësinë t’i lejoj vetes teka, shqetësime, nerva? Ai jeton në intimitet me vdekjen. Jo me një vdekje abstrakte, mjegullore, afatgjatë. Është vdekja e tij, e saktë, e përcaktuar, e njohur me detaje, si një send. Çfarë i jep kurajo të jetojë? Çfarë e mbështet? S’është as i dëshpëruar.

Lufta me vdekjen e mirëfilltë, epërsia shpirtërore e mendore, sikurse besimi në fuqinë e letërsisë gjenden të rrënjosura në ligjërimin krejt të veçantë të Blecher-it dhe përcjellin njëherazi kurajo, dëshirë të patundshme për të jetuar, por edhe ftesën që njeriu të mos e zvogëlojë veten duke u dhënë një vlerë të rreme disa ideve, ngjarjeve dhe sendeve.

[Presentation SQ / RO]

*

F r a g m e n t

I pant, I sink, I tremble, I expire.

P. B. Shelley

I 

Kur ia ngul sytë për shumë kohë një pike të ngrirë në mur, më ndodh ndonjëherë të mos di as kush jam, as ku ndodhem. Ndiej atëbotë mungesën e identitetit tim nga larg, sikur të jem shndërruar, për një çast, në një person krejt të huaj. Ky personazh abstrakt dhe personi im i vërtetë ndeshen për bindjen time me forca të barabarta.

Në çastin pasardhës, identiteti im e gjen veten si në ato kartolinat stereoskopike, ku dy pamje ndahen heraherës gabimisht dhe vetëm kur mjeshtri i vë në vijë, duke i mbivendosur, krijojnë befas iluzionin e relievit. Oda më fanitet atëhere me një freski që s’e ka pasur më parë. Ajo rikthehet në vetëdijën e vet të mëparshme, teksa sendet e saj vendosen në vendet e tyre ashtu siç një plis dheu të shkërmoqur tretet brenda një shisheje qelqi në elemente të ndryshme, përcaktuar qartë dhe me ngjyrimin e kahershëm që kam për to në kujtime.

Ndjesia e largimit dhe vetmia, në çastet kur personi im i përditshëm është shpërbërë në pavetëdijë, ndryshon nga çdo ndjesi tjetër. Kur zgjat më tepër, ajo bëhet frikë, tmerr se s’do ta rigjej më veten kurrë. Në largësi ngulmon një siluetë e pasigurtë e imja, e rrethuar nga një ndriçim i madh, siç ndodh me disa sende në mjegull.

E tmerrshmja pyetje se „cili jam, në fakt” jeton atëhere brenda meje si një trup krejt i ri, rritur me një lëkurë dhe ca organe që s’i njoh fare. Zgjidhja e pyetjes kërkohet nga një kthjelltësi më e thellë dhe më thelbësose sesa e trurit. Gjithë ç’mund të shqetësohet në trupin tim shqetësohet, dridhet dhe ndërkyhet më fuqishëm e më elementarisht sesa në jetën e përditshme. Gjithçka përgjërohet për një zgjidhje.

Mariklena Niço: un buchet de flori am cumpărat (një tufë sysh bleva)

 

un buchet de ochi am cumpărat, fără să vreau, m-au convins în piață, m-au luat cu binețea și mi-au lăsat în mâini un buchet cu ochi, învelit cu o pânză albastră și panglică roșie

miroseau a mireasmă necunoscută

extraordinară, întru totul necunoscută

ochii stăteau deschiși pe jumătate, somnoroși, m-au făcut să mă grăbesc cu o neliniște pe care

niciodată n-o simțisem cumpărând flori

i-am pus în apă, s-au deschis cum au atins apa, venele cu frunze se deschideau pe rând cum descifrau lumina

răspândeau reflecții prin pereți, întâmplări adunate-n gropițe

stăm și privim acum, stăm și privim surprinși unii la alții

sunt florile viitorului, au spus în piață

le adunăm pentru cei cărora nu le sunt de folos, plătesc în plus pentru întâmplări extraordinare

promite-mi că nu ne vom lăsa niciodată de-ochi-ați

încât să ne pună un preț, orice preț ar fi

vino să facem dragoste, acoperă buchetul acela cu ochi

În română de A.-Ch. Kuciuk

* Titlul este al redacției

Ivo Muncian: Magjia e udhës (Magia drumului)

 

Magjia e Udhës

(Magia drumului)

 

Besoj se do t’ia dalësh mbanë me lehtësi

mes rrjetës prej merimange të ideve –

ato që janë kundër mendimit tënd

do të vuajnë mënjanë

meqë nuk sjellin fat.

 

Do të përshtaten, besoj, rruginat

me hapin tënd të vogël e të fisëm

dhe do të të dhurojnë mundësinë e përsosur të kaptosh udhëkryqin

kanë ato – rruginat –

disa fuqi mrekullibërëse.

 

Afër fundit, me përvojën e fituar

mbase do ta kesh më lehtë

të mposhtësh çdo pengesë

që s’është mjaftueshëm në ujdi

me këto kohërat e reja.

Nina Cereanu: Vargje

Po e nis këtë poemë njëlloj sikur lutem.
Po e shkruaj me bojë të zezë dhe me dorën prej dheu
të vdekatarit që jam.

*

Në Kryqin e natës çarvalitim
Barkun e mjegulluar.
Si një balenë
zhvesh
redingotën me toptha ari.

Hyjmë në mjegull –
si në një mushkëri duhanxhiu – me ndrojtje.
Në shpinë – e panjohura,
përballë një e panjohur edhe më e madhe,
ndërsa në errësirë pafundësia pa
kufi.

O convorbire fără titlu

 

Din experiența unei personalități de prim rang – Corneliu Vlad

 

Ziarist şi autor de cărţi, Corneliu Vlad este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi membru al Uniunii Ziaristilor Profesionisti din Romania.

După absolvirea Facultăţii de Filologie de la Universitatea Bucureşti, în 60 de ani de carieră gazetărească, a publicat câteva zeci de mii de ştiri de presă, articole, reportaje, comentarii şi analize ale vieţii şi politicii internaţionale, în ziarele “România Liberă”, “Curentul”, “Cronica Română”, “Realitatea românească” etc. şi în revistele “Lumea”, “Contemporanul”, “Match Bucureşti”, “Flacăra”, “Luceafărul”, “Literatorul”, “Clipa”,“Balcanii şi Europa”, “Natiunea”, “Timpul – 7 zile” etc.

A fost, înainte sau după 1989, editor al publicaţiilor “România Liberă”, “Lumea”, “Curentul”, “Cronica Română”, redactor şef la Agerpres şi director general al agenţiilor de presă Inforusia şi East Mass Media.

Corespondent al presei române în Vietnam şi Laos, apoi în Elveţia, Austria, Germania, corespondent al agenţiei France Presse la Bucureşti, trimis special de presă la Oficiile ONU de la New York, Geneva şi Viena, la UNESCO, OSCE, NATO, Tratatul de la Varşovia, Consiliul Europei şi Parlamentul European.

A călătorit, ca ziarist, în câteva zeci de state din Europa, America de Nord şi de Sud, Asia, Africa şi a colaborat la publicaţii, agenţii de presă, posturi de radio şi de TV din ţară şi din străinătate.

Este autorul cărţilor “Când luptătorii îşi curăţă armele”, “Vietnamul cel de toate zilele”, “Vom trăi în anul 2000”, “Lumea, în mişcare, încotro?”, “Generalul Lebed, vecinul nostru”, “Reconcilierea”, “Cuba, zece sfidări”, “Iranul, la rece”, “Rusia, după URSS”, “Şi totuşi, Revoluţia Româna”, “Holograma Europa” (în colaborare cu dr. Radu Golban), “Crimeea schimba lumea”, “Cavalerii noilor Apocalipse”, “Planeta Rusia”. 

Revista Haemus: Dragă domnule Corneliu Vlad; dacă răsturnăm o vorbă populară, am putea spune „cine se declară specialist, ăla e”. Mai este loc pentru cuvântul specialiștilor autentici, cel puțin în presă? 

Corneliu Vlad: Specialistul este azi, cumva, pentru omul de rând, ce erau înainte conții, baronii, prinții etc. Specialistii sunt sau ar trebui să fie aristocrația intelectuală a lumii moderne. Nemții, austriecii, își spun Herr Doktor, italienii Dottore, noi ne spunem Domnul Inginer, o vecina îmi zice Dom Profesor, fără să fi predat vreodată la vreo școală. (E adevărat că doctori în științe avem astăzi mai mulți ca în întreaga noastră istorie culturală. Nu mai comentez.) „Decât ca” tabla de valori a zilei e vraiște. Un sportiv (pardon, un fotbalist), o „parașută” (scuzați vorba proastă), un „formator de opinie” sunt infinit mai populari la marele public decât somitățile științifice, artistice, literare. Mi-am întrebat prietenii feisbucisti ce poet, ce prozator de azi le plac. Marin Preda. Bine, dar el e „de ieri”. Alții? Cărtărescu. Ce ai citit de el? Tăcere. Ei, dac-ar mai scrie despre fotbal prozatorii de azi, ca Eugen Barbu, Ion Băieșu, Păunescu, Vadim sau Fănuș Neagu, altă făină poate s-ar măcina. Ar mai pune mâna lumea și pe câte vreo carte de-a lor.

Daniele Comberiati: Come è “apparso” Il diario delle mie sparizioni

Dal punto di vista cronologico, il primo racconto della raccolta che ho scritto è Quel luogo da cui tutte tornano. Si tratta di un testo particolare, diverso dalle altre cose che scrivo, direi quasi “di occasione” e “di esercizio” (o per meglio dire “di suggestione”). Ero arrivato da pochi mesi in Francia, a Montpellier, dal Belgio per iniziare a lavorare all’università. Per me era un momento particolarmente eccitante, ma anche spaesante. Avevo lasciato una città, Bruxelles, in cui mi ero trovato particolarmente bene e in cui avevo tessuto diversi rapporti professionali e di amicizia, ma soprattutto una città che mi aveva ispirato per la mia scrittura. All’inizio non riuscivo a capire Montpellier. Si trattava di una città francese mediterranea, ma sicuramente non era Marsiglia. Era una città sul mare, ma essendo la spiaggia a otto chilometri non dava affatto l’idea di un contesto marittimo. Era grande, senza esserlo troppo, ma non era neanche un paesino. Era sud, ma era pur sempre Francia, dunque abbastanza nordica. Vi cercavo elementi di Bruxelles e Roma (le “mie” due città) senza trovarli; invece gli elementi originali mi sfuggivano.

A dicembre ero tornato a Roma per qualche giorno, per partecipare a un festival letterario. Avevo comprato un piccolo libro di racconti di una scrittrice argentina che allora era ancora poco conosciuta, Mariana Enríquez, Quando parlavamo con i morti. Si trattava di tre racconti horror/fantastici, in cui l’elemento sovrannaturale entrava e usciva dalla narrazione con naturalezza, come se nella realtà in cui viviamo vi fosse continuamente un passaggio verso una dimensione altra. In particolare mi aveva colpito il terzo racconto, in cui una ragazza che lavorava all’archivio di Buenos Aires per i bambini scomparsi si rendeva conto che, nella piazza di fronte al suo ufficio, uno dopo l’altro questi bambini stavano ritornando. Non facevano nulla, aspettavano nella piazza la sera e la salutavano quando li incrociava uscendo dall’ufficio. Una sera però non li aveva più visti: erano andati a vivere in un grande edificio abbandonato alla periferia della città. Era passata a salutarli, loro non erano scesi dal balcone e le avevano semplicemente detto: “Passeremo l’estate qui, poi scenderemo di nuovo”. La paura dell’inconoscibile mi era rimasta anche dopo la fine della lettura, e quel racconto aveva continuato a ronzarmi in testa per diverse settimane. In ogni caso la mia vita era andata avanti: ero tornato a Montpellier, ritornato a Roma per Natale e tornato un’altra volta a Montpellier per l’inizio dei corsi. Quindi erano arrivati agli attentati.

Debora Gjoni: Using paraphrasing strategies to boost English lexicon

Abstract

Paraphrasing is an essential skill that helps learners develop their communicative ability. Learners can express the same idea in many different ways. Also, learners can be able to choose the right way to express themselves. The object of this paper is not simply the research on paraphrasing in general, but also how to use paraphrasing in boosting the lexicon in English language. The research questions of this paper are: Which skills are improved through paraphrasing; which are some challenges learners face when paraphrasing different contexts. This research applied qualitative data, which involved 8 high school learners in informal group discussion. All the results showed that even though paraphrasing is difficult in some contexts, it helps learners expand vocabulary and improve their English level. Moreover, it was find out that one of the benefits paraphrasing brings is the comprehension of texts. Further research focusing on learners’ perspectives about using paraphrasing was suggested to enrich the literature of paraphrasing usage. 

Key words: paraphrasing, strategies, challenges 

Introduction 

Many students today face difficulties when decoding texts and are unable to answer questions regarding the text. The difficulties, in general, occur due to the limited vocabulary or content knowledge, especially for students who learn English as a second language. According to Oxford Advanced Learner’s Dictionary (1995,  p.840) the word paraphrase is defined as an account or expression of the meaning of something written or said, using different words, especially in order to make it easier to understand. Fisk and Hurst (2003, pp.182-185) explored paraphrasing as a technique that students can use to better comprehend fiction and non‐fiction text by bringing the use of what they already know to what they are reading.  They discuss the need for students to use their own vocabulary and phrasing when paraphrasing which was a key component of helping students to better understand text. Kleitzen (2009, pp.73-77) investigated the use of paraphrasing as a strategy to improve the comprehension of texts.  She suggests that paraphrasing requires students to engage with the content of what they are reading and be able to translate this content into words they know to demonstrate their understanding. In order to demonstrate their understanding, readers are required to use their previous knowledge to make connections and retell what was read in their words. There has always been a discussion about the difference between paraphrasing and summarizing. Summarizing is a practice of restating a piece of content in a short form by conveying the main idea in a concise way. A summary contains the key point of the text given. On the other hand, paraphrasing means rewriting a text in your own words while preserving the same meaning and message. It provides an original content that conveys the main ideas of the original text.

”A scrie – a te orienta în duh„ - O convorbire din două lumi, în trei voci

Revista Haemus și Silvia Andrucovici

„... scriitorul poate nu-i decât un sfânt poticnit din drum. Un mistic care a ratat iluminarea. Un profet care, mergând spre viziune, s-a încurcat în metafore, în imagini poetice, a uitat de drum sau l-a pierdut și a rămas prins în insectarul minunat numit istorie literară.” (Vasile Andru)  

 

Revista Haemus: Doamna Silvia Andrucovici, la șapte ani de la plecarea scriitorului Vasile Andru dintre noi, cel puțin noi ca revistă – mai exact: comunitate culturală și artistică plurilingvă – cu care a colaborat din primele numere, acum un sfert de veac, îl simțim cumva mai prezent și mai viu ca niciodată. Nu doar talentul său rar, profunzimea și prospețimea gândirii, ci și discreția cu care trăia, credem că ajută la menținerea acestei prezențe – care ar fi o învățătură sau chiar metodă pentru mulți artiști… În afara simbolismul religios, mistic, ezoteric, pentru dvs. a însemnat doar amintirea de Andru. Spuneți-ne, vă rugăm, cum percepeți acest prag temporal? 

Silvia Andrucovici: Da, șapte ani de absență. Mărturisesc că legat de acești șapte ani, de la un timp am un soi de temeri (posibil ca asta să vină oarecum natural, din perspectiva profesiei mele de medic). Temeri, senzații vagi, că într-o zi îl voi uita pe Andru al meu, că pot face călătorii fără el, că mă pot bucura fără el de ceva bun, cum ar fi o clătită sau un ceai verde. De exemplu, nu mai am bucurie să merg la târgurile de carte fără Andru. Asta încă îmi amintește destul de mult de el… Pentru că mă aflu într-un moment, în care îmi pun problema valorificării caietelor rămase în arhiva Andru, adesea mă reconectez la Andru prin acestea. Sunt multe caiete, jurnale de idei, jurnale de călătorie, jurnale sapiențiale în arhiva Andru, voi încerca să vă răspund la întrebări cu inserturi din aceste lecturi. Citesc într-un jurnal de călătorie din 1997, pe când se întorcea de la Athos, ce important este pentru căutătorul spiritual acel remember God, a-ți aminti de Dumnezeu. Scrie Andru: „Simplul fapt de a-ți aminti de Dumnezeu, duce la dispariția lumescului”. Când am citit asta, imediat am translatat acest remember God la situația mea, la dorul meu de Maestru: simplul fapt de a-ți aminti de Maestru, duce la dispariția temerilor că-l poți pierde pe Maestru. Cred că la asta mă provocați dvs. acum. Simt că nu este doar un simplu interviu, ci una din probele ucenicului! Încerc să mă situez la înălțimea provocării dvs. și a celui evocat, scriitorul si sapiențialul Vasile Andru.

Dy fjalë për lirikën e Mitrush Kutelit

 Akad. Kopi Kyçyku

Në fillim të viteve 2000 përktheva në rumanisht tri nga prozat e njohura të Mitrush Kutelit (Lumi i madh, Xha Brahua i Shkumbanores dhe Pranverë në Transilvani, që u përfshinë në antologjinë „Bukuria që vret” (Librarium Haemus, Bukuresht, 2006) bashkë me proza të zgjedhura nga shtatë klasikë të tjerë të letrave shqipe. Nga të dhënat e shtypit kulturor rumun të asaj kohe, del se Kuteli, - që pat jetuar vite me radhë në Rumani, - ishte një zbulim dhe një vegim për lexuesin e zgjedhur dhe kritikën rumune. Një prozator që kujtonte tërthorazi prozën më të mirë të Ion Creangă-s (Amintiri din copilărie), por jo si ndikim. Ishte më fort aftësia dhe dhuntia e Kutelit për t’u ushqyer e rifreskuar mënyrat popullore të rrefimit ballkanik, por tashmë të vendosura mbi një kulturë moderne tejet të pasur dhe në një hap me kohën. Kritika nxori në pah thelbin poetik të shumicës së rrëfimeve kuteliane. Përmes Revistës Haemus, themeluar në vitin 1998, vijuam të bënim sadopak të njohur edhe lirikën e Kutelit. Nuk kam parasysh këtu lirikën e tipit nolian, me ritme marshesh e kushtrimesh dhe me tragjizëm gati shekspirian. Dua të them dy fjalë për lirikën shpirtërore, në mund ta quajmë kështu, e cila, gjatë kohës së diktaturës së proletariatit, qarkullonte nën dorë dhe gojarisht, ndër lexues që nuk ishin shformuar nga realizmi socialist i të lexuarit të letërsisë. 

Fatos Arapi: Poeții se grăbesc mereu spre undeva (Poetët shpejtojnë përherë për diku)

Poeții se grăbesc mereu spre undeva
Să bea o cafea c-un prieten ce-i așteaptă
Și de mult a murit
Se grăbesc neștiind de ce
Spre somnul răvășit se grăbesc
Toamna încă nevenită, ei toamnă sunt
Singurătatea unde-i, sunt singurătate
Luminițe de tristețe le lucesc printre degete
Ca-un puf de licurici. Amintirile-și ceartă:
Ah, te vei uita, te vei uita și tu
Poeții mereu se grăbesc spre undeva
Se grăbesc în vis și nu știu de ce
O lacrimă de necaz – se grăbesc și spre ea
Mângâie nebuniile
Consolează tragediile
În cântece făr' de cântec, în drumuri făr' de drum
Din buzunarele roase le cade sinele
Ei caută omul care nu-i
Și se-nchină, două lumânări aprind:
Una pentru suflet, una pentru tine
Poeții se grăbesc să moară
Și nu știu unde.

* Fatos Arapi (1930-2018). Laureat al Cununii de Aur a Serilor de Poezie de la Struga (2008)

În română de A.-Ch. Kyçyku

 

Evalda Paci: Mbi disa emra dhe mite të letërsisë shqipe

Arian Leka: Konsensus dhe polemikë për emrat dhe mitet e letërsisë shqiptare, Akademia e Studimeve Albanologjike, Tiranë, 2022.

Në përmbledhjen me titull Konsensus dhe polemikë për emrat dhe mitet e letërsisë shqiptare, të studiuesit Arian Leka do të gjinden të reflektuara sprova hulumtimi mbi një sërë çështjesh që cekin studimet mbi letërsinë shqipe dhe traditat studimore përkatëse, ashtu dhe studime të thelluara mbi autorë të veçantë, njohja e të cilëve nuk ka ardhur në kohën dhe qasjet e duhura, për arsye rrethanash dhe zhvillimesh tipike për artin e letërsinë në vendin tonë. Evidentimi dhe kontekstualizimi përkatës orientohet më së miri nga ndarjet kryesore tematike që autori nënvizon në pasqyrën përkatëse, pikërisht me titujt Mitologji; Klasikë; Realizëm socialist; Bashkëkohësi e që bën të mundur të krijohet një ide paraprake mbi njësitë që e përbëjnë përmbledhjen në fjalë. Përbashkimi i mësipërm i konceptuar në pikëpamje tematike dhe autoriale nuk cenon hapësirën e leximit të mëvetësishëm të krerëve të kësaj përmbledhjeje, në të cilën do të mund të gjurmohet një lëndë e pasur në burime bibliografike, në zëra të përveçëm, në kontribute që kanë ndikuar në krijimin e parahistorikut të trajtesave në fjalë, por dhe në argumente që grishin kureshtjen për mënyrën e shtjellimit të tyre nga ana e autorit të përmbledhjes.

E iniciuar me një trajtesë që ka si premisë studime të mirëfillta mbi mitet, toposet dhe receptimin e tyre në mendimin filozofik botëror, kjo përmbledhje do të ketë në përbërje të vet dhe trajtesa që të tilla çështje do t’i reflektojë të pasqyruara në shkrimtarinë e autorëve të veçantë të letërsisë sonë, madje, të autorëve që për dekada të tëra nuk u përmendën as me titujt e veprave, pavarësisht se njiheshin fort mirë nga shkrimtarë dhe kritikë të letërsisë. Mitologjia dhe mitet ndërkohë rivijnë në një sprovë hyrëse që bën të mundur të rikalojmë në kujtesë dhe reflektime një sërë autorësh që zbërthyen elemente të rrëfenjave më në zë të një tërësie konceptesh me të cilat mund të rindertohet sot e kësaj dite një filozofi e botës mitologjike, e konkretizuar në trashëgiminë e çmuar të botës antike greke.^[1]