Lumina ce vine din prăpastie…
Pak dritë nga Drita (Çomo)
Drita Çomo (1958-1981)
Fiica unor înalte oficialităţi comuniste căzute în dizgraţia dictatorului albanez, Drita Çomo şi-a scris opera poetică, însoţită de un jurnal foarte dens, în tăcere totală, înconjurată de dispreţul proletar al contemporanilor care o tratau ca pe o bolnavă de moarte. Din nefericire, poeta a fost diagnosticată cu cancer la o vârstă foarte fragedă şi a murit părăsită într-un spital al vremii. Poemele şi pagini din jurnalul ei au apărut la Tirana la peste douăzeci de ani de la decesul autoarei.
Uliul lui Swift
(Skifteri i Suiftit)
Pak dritë nga Drita (Çomo)
Drita Çomo (1958-1981)
Fiica unor înalte oficialităţi comuniste căzute în dizgraţia dictatorului albanez, Drita Çomo şi-a scris opera poetică, însoţită de un jurnal foarte dens, în tăcere totală, înconjurată de dispreţul proletar al contemporanilor care o tratau ca pe o bolnavă de moarte. Din nefericire, poeta a fost diagnosticată cu cancer la o vârstă foarte fragedă şi a murit părăsită într-un spital al vremii. Poemele şi pagini din jurnalul ei au apărut la Tirana la peste douăzeci de ani de la decesul autoarei.
Uliul lui Swift
(Skifteri i Suiftit)
El nu s-a născut vultur
Nu visează la ceruri albastre
Are un plisc imens, cumplit
Şi caută să-mi sfâşie viitorul
Generaţiile ve vin îl vor numi Don Quijote
Dar nu vor râde de el ca şi cu Don Quijote
De el scârbă şi silă le va fi
Dar ce zic? Nici nu-l vor şti!
Ei vor fi prea curaşi ca să-l cunoască
Numele său odată cu cadavrul va fi-ngropat
Apoi un fulger îi va zdrobi mormântul
Căci pământul nu îl va topi.
Fără titlu
(Pa titull)
Pentru zilele ce se duc şi nu mai vin
Zile ce poartă bucuria şi chinul
Pentru aşteptările lungi şi orice altceva
Ce încă vis a mai rămas
Pentru iubirile lumii şi pentru cei
Care în viaţă căutat-au ceva
Pentru marile şi mici dezamăgiri
Şi pentru sinele fiecăruia.
Pentru vreo măruntă jignire şi o mare tăcere
Pentru dureroasa răbdare fără capăt
Pentru copiii cu lume albă ca zăpada
Ce albul mai apoi şi-l pierde
Pentru orice lucru obişnuit
Ce ne pare ciudat de frumos
Pentru oamenii cu chipuri atrăgătoare
Şi cu sufletul ce nu poate fi văzut.
Ploaie
(Shi)
Ploaia a strivit tristeţea pe geam
Ploaia a strivit pe geam şi plictisul
Ploaia udat-a gândurile toate
Pentru zilele plecate, zilele ce vin
Gânduri plouate… cum să trăieşti
În această igrasie generală a ideilor
Când nu găseşti nimic la nimeni de apreciat
Când lăuntric plângi şi-afară zâmbeşti
Dar ce poţi face, decât să zâmbeşti forţat
În această dureroasă nesfârşită ruşine
Cu toţii vorbe frumoase îşi spun
Dar nimeni nu se opreşte să facă ce poate
Vorbe frumoase… Cât de ipocriţi
Şi singuri îşi vorbesc frumos
La fel în dragoste şi-n politică
Pe toate toate le lustruiesc.
Iubirea
(Dashuria)
Iubirea e acel pin verde
Ce se mişcă sub cerul lunatic
Ce-ngheaţă-n frigul de ianuarie
Ca o dorinţă nemărturisită
Iubirea e lumea de dincolo de geamuri
Graba liberă spre undeva
E fiinţa cu 900 leucocite
Care-n cearşafurile albe se gândeşte la tine.
Iubirea e telefonul de miercuri
Şi nasturele cusut cu aţă cenuşie
Şi compoturile mâncate pe bancă
Doi cu-o singură furculiţă
Iubirea e apartamentul liniştit
Fără certuri, fericit, cum numai-n vis poate fi
Sunt cuvinte fără rost ce sună magistral
Şi simpla tăcere ce nu-i grea niciodată
Iubirea mea eşti numai tu
Pe acest sfond de-ncurcături fără margini
Nicio raţiune nu te-a putut şterge
Nimic nu mă poate face să te pierd
Iubirea-i un lucru nesfârşit de frumos
Limpede şi-ntru totul neprihănit
Cum s-a născut, cum trăieşte, cum e-nvinsă
Pe această lume murdară şi aspră
Martie
(Mars)
La fereastra trenului trecu un prun
Acoperit cu floricele albe
Pe orizontul gol ca un vis pieri
Chipul alb al primei iubiri
S-ar fi-ncălzit pământul şi florile dalbe
Ar fi născut fructe, iar iubirea
Uşor şi-ar fi legat fructul
Dacă zilele n-ar fi fost aşa de reci
Frigul scutură florile pe jos
Şi ţine ramurile complet pustii
ce mai poţi spune despre florile dalbe
Căzute, călcate, batjocorite…
La fereastra trenului trecu un prun
Acoperit cu floricele albe
Erau prea albe, frumoase prea
Propria soartă ca s-o poată răbda