Şi simţi nevoia scrisului ca nevoia de cântec – comunicare
prin sine cu sinele cosmic.
Detaşarea de formă, întoarcerea la origini,
de unde viitorul poate fi privit retrospectiv şi nu invers.
Victor Teleucă, Ninge la o margine de existenţă
Odată cu editarea volumelor postume ale
lui Victor Teleucă, au apărut studii ale criticii literare de pe ambele maluri
ale Prutului în care opera poetului este analizată în raport cu cea a lui M.
Eminescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, G. Bacovia, Nichita Stănescu. În acest
context, acad. Mihai Cimpoi propune un termen caracteristic pentru Victor
Teleucă - lirosof. Într-un sens definitoriu apropiat, criticul Th.
Codreanu vorbeşte despre un heraclitean transmodern, acad. H. Corbu – poet-filosof.
A. Suceveanu numeşte scrisul poetului elegie metafizică. Ion Ciocanu şi
Ion Anton în studiile şi eseurile lor ne atenţionează asupra necesităţii de a
conştientiza singularitatea şi complexitatea acestui mare poet. Acad.
Mihai Dolgan îşi intitulează un studiu despre poet „Nevoia de monolog cu
sinele şi metafizicul”. Aceste studii converg, în mod tulburător, către o
concepţie a poetului ce depăşeşte cadrul literaturii, dar în acelaşi timp configurează
clar imaginea lui literară. Unicitatea situaţiei în lumea modernă constă în
faptul că evoluţia conştiinţei umane a devenit una din cele mai importante
componente ale dezvoltării culturii, în urma schimbărilor colosale care au loc
la nivel planetar în cele mai diverse sfere. Aceste schimbări, la rândul lor,
necesită o nouă viziune şi abordări complexe. Iar în calitate de axă
intelectuală a acestor transformări se conturează psihologia transpersonală. Câmpul tematic al ei cuprinde şi
psihologia contemplaţiei, meditaţiei, a creaţiei ce-i sunt proprii şi poetului
Victor Teleucă. Acesta este liantul operei lui cu ceea ce se află dincolo de
ea.
În studiul de faţă am încercat a analiza
interacţiunea actului creaţiei artistice în conformitate cu conceptele
paradigmei personalităţii transpersonale şi integrative, transformările
evolutive latente ale Eului, Sinelui, Sinelui transcendent în conştiinţa
poetului Victor Teleucă. Vom da citate din acest autor care, credem, vin să
confirme cele enunţate aici şi ne vom referi la cele scrise de contemporani
despre poet.
Din start, impresionează chiar şi
titlurile de cărţi, eseuri sau poeme, deoarece sunt noţiuni-cheie ce ţin de
domeniul transpersonalului: „Încercarea de a nu muri”, „Momentul inimii”,
„Întoarcerea dramaticului Eu”, „Îmblânzirea focului”, „Piramida Singurătăţii”,
„Ninge la o margine de existenţă”, „Improvizaţia nisipului” „Adâncul înaltului”
,„Există sus şi jos?”, „Amplitudinea mea de nisip”, „Clipa de vârf”, „Fluxul
conştiinţei”, „Infinit-transfinit”, opera integrală abundând în noţiuni
fundamentale ca ego, alter ego, detaşarea de Eu, detaşarea de sine, dincolo, transcendere, cosmizare,
Realul etc.
Neîndoielnic, încercarea e valabilă
pentru omul muritor. În cazul autorului însă timpul se supune altor principii:
„E-o prăbuşire-n timp, caracteristici ample/revocă importanţa transcenderii
gândirii,/ din handicapul prăbuşirii din care am ple-/ cat, să ne întoarcem,
reconstruiesc pagoda/ omenirii, transcendentalul sfinx,...” (Victor Teleucă, Piramida singurătăţii, Chişinău: 2000,
Editura Cartea Moldovei, p.174). Veşnicia îşi are începutul cu
dispariţia noţiunilor de timp şi spaţiu. Conform teoriei savantului A. Kozarev,
timpul e o formă cuantică de energie ce poate fi depăşită în unele stări
modificate de conştiinţă. Timpul există numai în mintea noastră, ca un reper ce
menţine într-o anumită ordine universul nostru lumesc. Aprofundându-ne în creaţia
lui Victor Teleucă, ne convingem cu uimire de existenţa şi a unui alt nivel de
realitate. Cititorul avizat sesizează că poetul oferă o viziune inedită,
aparent inefabilă asupra Realului. Victor Teleucă are curajul de a-şi diseca
propriul gând, pentru a-l răsturna, a-l răsuci, a-l spirala şi a-l face aproape
material şi vizibil, astfel încât cititorul devine într-un fel părtaş al
descoperirii şi lărgirii imaginii obişnuite a realului pentru a ajunge la ireal
şi a-l conecta la absolutul ce, ne dăm seama dintr-o dată – că există şi ajunge
să fie aproape palpabil şi, bineînţeles, cognoscibil. Ni se oferă o cheie
pentru pătrunderea unor lucruri esenţiale.
(Urmează în Revistă)